Reorganizarea teritorială a României. Un lung proces pe o sută de ani

 Reorganizarea administrativ-teritorială a României este din nou subiect de dezbatere publică. Camera de Comerț și alte instituții, ONG-uri au cerut o reducere a  numărului de județe prin comasări. Din 41, ar urma să rămână doar 15 județe. Ideea nu este nouă, poate doar abordarea este diferită. Toate aceste discuții vin în contextul solicitărilor de reducere a cheltuielilor de la  buget. Mai mult, sunt politicieni care solicită reducerea numărului de orașe și comune. Respectiv să avem orașe de la 10 mii de locuitori, iar comune cu o populație între 5 mii și 10 mii. Urmărind aceste discuții, am găsit date și informații cu privire la modalitatea în care a fost organizată România în ultima sută de ani.

1918- comitate, căpitănii și plase

În 1918, organizarea administrativ-teritorială a provinciilor unite era următoarea:

• Transilvania era împărțită în 25 de comitate și comune (mici, mari și orașe cu consiliu) împărțite în cercuri administrative;

•  Bucovina era organizată în 11 căpitănii, fără personalitate juridică, conduse de căpitanii districtuali;

• În Basarabia, diviziunile administrative erau gubernia (provincia), uezdi (județul) și volostea (comuna). Cele 8 județe ale Basarabiei erau divizate în ocoale (plase) care grupau mai multe comune;

• Vechiul Regat al României era divizat în 37 de județe (33 după Legea privind înființarea consiliilor județene din 2/14 aprilie 1864.

În perioada 1918-1925, țara era organizată pe 76 de județe. Situația acestora, repartizate pe provinciile istorice, era următoarea: Basarabia (cu 9 județe, având o suprafață de 44.422 km²) Banatul (2 județe, având o suprafață de 17.980 km²) Crișana (cu 3 județe, având o suprafață de 17.096 km²) Dobrogea (cu 4 județe, având o suprafață de 23.262 km²) Maramureșul (cu 2 județe, având o suprafață de 8.592 km²) Moldova (cu 13 județe, având o suprafață de 38.058 km²) Muntenia (cu 12 județe, având o suprafață de 52.505 km²) Oltenia (cu 5 județe, având o suprafață de 24.078 km²) și Transilvania (cu 15 județe, având o suprafață de 57.819 km²).

În 1920, s-a instituit pe lângă Ministerul de Interne, Comisia pentru studiul unei noi arondări a județelor. După examinarea situației de fapt, Comisia a formulat următoarele concluzii:

• Existau decalaje foarte mari de suprafață, nejustificate din punct de vedere economic sau administrativ. Exemple: județul Hotin, cu suprafață de 8 ori mai mare decât a județului Zastavna, în Transilvania;

• Județele Brașov ori Târnava Mică, cu suprafețe în jur de 2.000 km², de cca. șase ori mai mici decât suprafața județului Hunedoara;

• Diferențe mari în ceea ce privește numărul de locuitori: județele din Bucovina (foste căpitănii) se situau mult sub media pe județ (215.000 de locuitori), în timp ce județe ca Bihor și Caraș-Severin aveau o populație de peste 450.000 de locuitori. În general, aceste decalaje determină sarcini foarte diferite pentru autoritățile administrative;

• Mari disparități în domeniul dotării cu mijloace de comunicație: șosele, căi ferate. Slaba rețea de căi de comunicație în multe județe influențează negativ capacitatea de acțiune administrativă (exemplu Basarabia, unde existau județe mari, însă cu puține căi ferate și șosele, în contrast cu Bucovina unde județe mici beneficiau de rețele de comunicație foarte dese);

• Anomalii în privința formei, care pe de o parte afectează funcționalitatea autorității administrative și pe de altă parte îngreunează accesul populației din extremitățile entității teritoriale la reședința unde se concentrează instituții importante, de exemplu județele Cojocna, Tecuci, Cahul ș.a., cu raportul lungime-lățime de 4:1;

• Excentricitatea reședințelor face ca accesul populației din partea opusă a teritoriului la instituțiile publice concentrate în orașul reședință de județ să fie dificil.

Aceste nepotriviri și diferențe cauzau disfuncționalități atât în ceea ce privește acțiunea administrativă, cât și în celelalte sectoare ale vieții sociale.

Pe baza acestor concluzii și a principiilor și criteriilor stabilite, Comisia a sugerat guvernanților soluția județelor mari, care să grupeze 300.000-400.000 de locuitori, ca o soluție ce favorizează dezvoltarea vieții publice și descentralizarea administrativă. Propunerea de a împărți teritoriul în 48 de județe, urmată de o alta care presupunea 62 de județe nu au fost bine primite din motive politicianiste.

Noua Constituție a României, din 29 martie 1923, statua, la art. 4, împărțirea teritoriului țării în județe și județele în comune. Constituția stabilea că interesele pur județene erau girate de consiliile județene, ai căror membri erau aleși prin vot universal, egal, direct, secret, obligatoriu, cu reprezentarea minorității. La aceștia se adăugau prin legi membri de drept și cooptați; între membrii cooptați puteau fi și femei majore.

Teritoriul țării a fost împărțit (art. 480) în 71 de județe, 498 de plăși, 8.879 de comune, dintre care 71 urbane reședințe de județ.

În intervalul 7 octombrie 1925-5 februarie 1926, s-au publicat în Monitorul Oficial o serie de decrete-lege vizând unificarea administrativă. Prin dispozițiile noilor acte normative, s-au schimbat și denumirile unor județe ori reședințe de județ. Județul Bistrița-Năsăud a fost redenumit Năsăud, județul Alba de Jos a devenit Alba, în loc de județul Solnoc-Dăbâca, județul Someș, județul Cojocna a devenit județul Cluj, județul Chișinău - județul Lăpușna.

Județul Caraș-Severin s-a divizat în județele Caraș și Severin. Alba-Iulia a devenit reședința județului Alba în locul Aiudului, Baia-Mare reședința județului Satu-Mare în locul Careiului, Blajul reședința județului Târnava Mică în locul orașului Târnăveni. S-au modificat, de asemenea, numeroase denumiri de localități în mediul rural. În total, s-au schimbat denumirile la 446 de localități, majoritatea rurale. Contrar sugestiilor specialiștilor, s-a optat pentru o împărțire pe județe mici, menținându-se disproporțiile dintre unități, lucru sesizat și în epocă, multe voci pronunțându-se pentru desființarea județelor mici, cu posibilități financiare reduse.

Plasa, ca unitate geografică și administrativă de coordonare și control (o circumscripție de deconcentrare administrativă), grupa mai multe comune rurale, în medie 17 comune. Factorii care au condus la elaborarea unei noi legi de organizare a țării au fost pe de o parte interni, impuși de dificultățile întâmpinate în aplicarea Legii de unificare pe tot teritoriul și de dorința de a materializa principiul descentralizării administrative. Pe de altă parte, factorii externi apar sub influența reformelor dintr-o serie de țări europene și a modelelor de regionalizare oferite de acestea.

Belgia era organizată în provincii, Polonia, după Constituția din 1926, era împărțită în 16 regiuni administrative numite voievodate, Cehoslovacia, în urma legii din 14 iulie 1927, era organizată în 4 provincii administrative, Iugoslavia a înlocuit cele 33 de regiuni instituite în 1922 cu 9 regiuni mari, numite banovine, prin legea din 3 octombrie 1929. Franța era organizată de o manieră mai centralizată în 91 de departamente.

În organizarea județeană descentralizată s-au întâlnit organe deliberative și executive, respectiv consiliul județean, prefectul și comisiunea administrativă. Statutul prefectului a fost, însă, schimbat în spiritul descentralizator al legii, acesta rămânând doar reprezentantul administrației centrale în județ, fără a mai fi șeful administrației județene. Conducătorul administrației județene devenea președintele delegației permanente a consiliului județean, ales de consiliu pe o perioadă de 5 ani.

Satele au fost dotate pentru prima oară cu personalitate juridică și erau împărțite în sate mici, cu o populație sub 600 locuitori și sate mari, cu o populație de peste 600 de locuitori. Dacă pentru satele mari alegerea unui consiliu sătesc este obligatorie, pentru satele mici aceasta este facultativă. Primarul sătesc, ales în adunarea sătească fără prea multe formalități, are o funcție mai mult onorifică. Art. 285 din lege prevede că județele vor fi împărțite în mai multe circumscripții teritoriale numite plăși. Legea păstrează deci plasa ca circumscripție teritorială condusă de un prim-pretor, ca reprezentant al prefectului, ofițer de poliție administrativă și organ de supraveghere și control în ce privește administrația rurală.

Proiectul Stere din același an, care propunea crearea regiunii administrative, fusese declarat neconstituțional prin avizul Consiliului Legislativ. Cunoscută în literatura de specialitate ca „experiment”, această lege a creat un aparat administrativ greoi, cu interpunerea între județe și nivelul central a Directoratelor Ministeriale Locale ca organe deconcentrare, având în compunere servicii locale: interne, finanțe, instrucție publică, culte, agricultură, domenii, lucrări publice și comunicații, industrie și comerț, muncă, sănătate și ocrotire socială. Această soluție nu a confirmat speranțele puse în ea, pentru că administrația s-a complicat, antrenând cheltuieli crescute. De asemenea, la nivel rural, această organizare greoaie și complicată a făcut ca în Vechiul Regat, cca 10.000 de sate mici să se grupeze în 700-800 de comune, ajungându-se ca o comună să fie compusă din 30-40 de sate, ceea ce făcea imposibilă buna funcționare a administrației locale. La această organizare, ca și la Directoratele Ministeriale Locale, s-a renunțat la 15 iulie 1931, după venirea la putere a Guvernului Iorga.

Revenirea la modelul de organizare administrativă centralizată a României -Legea administrativă din 1936

Experiențele prin care a trecut România în urma legilor administrative din 1925 și 1929, numite astfel datorită instabilității lor în timp și dificultăților în aplicare, precum și preocuparea de a da administrației un rost activ în viața statului, au justificat votarea unei noi legi administrative.

Legea administrativă din 27 martie 1936 a prevăzut o împărțire a teritoriului în județe și comune, învestite cu personalitate juridică și având patrimoniu propriu și organe de conducere proprii. A fost menținută, de asemenea, plasa, ca o simplă circumscripție administrativă a județului, cu rol de control al activității autorităților comunelor rurale. Legea stabilește pentru consiliile comunale numărul membrilor aleși după cum urmează: 10 pentru comune rurale, 18 pentru orașe nereședință, 28 pentru orașe reședință și 36 pentru municipii.

Primarul era ales de către consiliul comunal, dintre consilierii aleși. Consiliul județean era, de asemenea, compus din membri aleși și membri de drept, cei din urmă împărțiți în două categorii: unii cu vot deliberativ și alții cu vot consultativ. Membrii consiliului județean se constituiau prin alegere în 5 comisii de specialitate. Raportorii celor 5 comisii formau delegația permanentă, care înlocuia consiliul între sesiuni. Delegația permanentă avea, pe lângă atribuțiile delegate, și atribuții proprii: era organ consultativ al prefectului și exercita control și îndrumare asupra comunelor rurale și orașelor nereședință de județ.

În accepțiunea acestei legi, prefectul este reprezentantul Guvernului în județ și conducătorul administrației județene. Dacă în legea din 1929 conducător al administrației județene devenea președintele delegației permanente a consiliului județean (ales), legea de față revine și rezervă un rol important prefectului. Consiliul de prefectură, creat pentru prima oară de legea din 1925 ca un organ consultativ al prefectului, este transformat de această dată într-un veritabil organ administrativ, cu activitate continuă, format din șefii serviciilor publice deconcentrate.

În privința municipiilor, legea le definește ca fiind „reședințele ținuturilor și orașele care au populație de peste 50.000 de locuitori” și declarate astfel prin lege. Primarul este un organ numit pe termen de 6 ani, pe criterii de competență, cerințele de studii pentru nivelul de municipii sau stațiuni balneoclimaterice fiind titlul academic sau ofițer cu gradul de cel puțin locotenent-colonel. El este, în același timp, șeful administrației comunale și președinte al consiliului comunal.

Consiliul comunal era compus din membri aleși și membri de drept. Legea stabilește astfel numărul de membri aleși: 3 în comunele rurale, 5 în comunele urbane nereședință de județ, 7 în comunele urbane reședință și 12 în municipii. Desemnarea membrilor de drept era făcută pe 6 ani de către prefect sau rezidentul regal, după caz, din rândurile clerului, personalului didactic din conducerea școlilor, medici, directori de instituții culturale ș.a.

Legea nu mai consemnează existența consiliului județean, a delegației permanente și nici a consiliului de prefectură. Plasa, menținută ca subdiviziune administrativă de control, cuprinde mai multe comune și este condusă de un pretor de plasă numit prin decizie ministerială. Acesta este reprezentantul Guvernului și șeful poliției în cuprinsul plășii și numirea lui necesită studii juridice și pregătire tehnică administrativă.

Apare „Ținutul”- România având 10 asemenea ținuturi. 1. ȚINUTUL OLT - reședința Craiova 2. ȚINUTUL BUCEGI - reședința București 3. ȚINUTUL MĂRII - reședința Constanța 4. ȚINUTUL DUNĂREA DE JOS - reședința Galați 5. ȚINUTUL NISTRU - reședința Chișinău 6. ȚINUTUL PRUT - reședința Iași 7. ȚINUTUL SUCEAVA - reședința Cernăuți 8. ȚINUTUL MUREȘ - reședința Târgu Mureș 9. ȚINUTUL SOMEȘ - reședința Cluj 10. ȚINUTUL TIMIȘ - reședința Timișoara.

Deconcentrarea serviciilor ministeriale s-a făcut în circumscripții care să corespundă ținuturilor. Astfel, fiecare minister avea un serviciu exterior care funcționa pe lângă rezidentul regal (excepție făceau: justiția, armata, afacerile străine, instituții de învățământ superior ș.a.).

Reprezentantul guvernului în ținut era denumit Rezident regal. Acesta era învestit pe o perioadă de șase ani prin decret regal, la propunerea Ministrului de interne și avea rangul de secretar de stat și titlul de excelență. Rezidentul regal avea două categorii de atribuții. Ca reprezentant al guvernului, acesta era șef ierarhic al tuturor funcționarilor din ținut, convoca cel puțin lunar șefii serviciilor exterioare deconcentrate, avea în subordine prefecții pe linie de ordine și siguranță publică și prezenta anual un raport regelui, privitor la starea generală din ținut. Ca administrator al ținutului, rezidentul exercita funcțiile de șef al administrației ținutului și președinte al consiliului de ținut și reprezenta ținutul și guvernul la ceremonii. Consiliul ținutului era compus din membri aleși de consiliile comunale din ținut, camerele de agricultură, comerț, industrie și camerele de muncă din ținut, pentru o perioadă de șase ani, și membri de drept dintre demnitarii ținutului pe durata deținerii funcției în baza căreia li s-a conferit calitatea de membru de drept, propuși de rezidentul regal și numiți de Ministerul de Interne.

Perioada Carol al II-lea

Sub aspect politic, sub regimul autoritar regal al lui Carol al II-lea, exista un partid unic, Frontul Renașterii Naționale, devenit ulterior Partidul Națiunii, sub conducerea supremă a regelui.

Administrația publică centrală și locală a fost complet politizată prin Decretul-Lege pentru păstrarea ordinii politice unice și totalitare a Statului Român din 22 iunie 1940. În aceste împrejurări istorice, România a fost confruntată cu revendicări teritoriale semnificative, pe de o parte din partea URSS și pe de altă parte din partea Ungariei și Bulgariei, țări aliate Germaniei. Astfel, la 25 iunie 1940, Moscova a dat un ultimatum țării noastre pentru cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, ultimatum pe care România l-a acceptat, neavând niciun sprijin extern.

În 74 de zile România a pierdut 101.129 km² și 6.821.007 de locuitori. La 5 septembrie, generalul Ion Antonescu este numit președinte al Consiliului de Miniștri și însărcinat cu formarea unui nou guvern. În aceeași zi, se emite Decretul Regal nr. 3052 pentru suspendarea Constituției de la 1938, care dizolvă și corpurile legiuitoare.

Generalul Ion Antonescu este învestit cu puteri depline în conducerea Statului Român, prin Decretul Regal pentru învestirea cu depline puteri și reducerea prerogativelor regale, nr. 3053 din 5 septembrie 1940.

Decretul-Lege pentru desființarea Rezidențelor Regale și organizarea prefecturilor de județe, promulgat sub nr. 3219 din 21 septembrie 1940, a desființat ținuturile care erau unități administrativ-teritoriale descentralizate și a redat județelor personalitate juridică, instituind o administrație bazată pe principiul deconcentrării. Județele redeveneau, însă, doar circumscripții administrative, fără organe deliberative (consilii județene) caracteristice descentralizării.

Prefectul, singurul organ de putere al administrației publice județene, avea deplină inițiativă în cadrul acțiunilor sale, conducând județul cu deplină libertate de organizare, pe răspundere proprie, cu respectarea legilor în vigoare. Prefectul a primit dreptul de tutelă administrativă și atribuțiile de control asupra comunelor rurale și urbane nereședință de județ. El avea dreptul să dea ordonanțe, în limitele legii, care deveneau executorii după comunicarea la Ministerul Afacerilor Interne și aducerea la cunoștință publică și, de asemenea, putea crea venituri de orice natură, dispune impozite, taxe și cotizații în limite legale. În cadrul atribuțiilor sale, figurau întocmirea bugetului județului, ordonanțarea de credite, administrarea patrimoniului județului.

Decretul-Lege de la 21 septembrie 1940 reînființează funcția de subprefect, desființată anterior prin Legea administrativă din 1938. La fiecare județ funcționa un subprefect, funcționar de stat, care nu avea atribuții proprii, ci efectua doar, în numele prefectului, controlul și supravegherea tuturor serviciilor administrative județene și alte servicii delegate de prefect. În cadrul acestei paradigme, au avut loc importante modificări în împărțirea administrativ-teritorială a țării, consacrate prin Legea nr. 62 din 23 ianuarie 1942 pentru modificarea art. 4 din Legea administrativă din 1938. Acestea au afectat mai ales nivelul comunal și au vizat o nouă delimitare teritorială a comunelor rurale și urbane.

Legea prevedea o nouă împărțire administrativ-teritorială a țării, exceptând Basarabia și Bucovina. Necesitatea redelimitării acestor unități administrativ-teritoriale s-a bazat pe rapoartele primite de la prefecți, care au constatat că există comune rurale cu venituri foarte reduse, chiar sub nivelul a 50 mii lei, care nu pot suporta minimul de cheltuieli necesare susținerii administrației proprii. Ideea era să se creeze unități administrative viabile.

Astfel, art. 4 reglementează comunele rurale ca fiind alcătuite din unul sau mai multe sate și dispunând de venituri ordinare de minimum 200 de mii lei anual. Excepție puteau face satele situate în condiții geografice deosebite, la distanțe mari de alte sate, sau cele care aveau un trecut istoric ori tradiție îndelungate, acestea putându-se constitui în comune, indiferent de veniturile ordinare. Procedurile de declarare a unor așezări gospodărești ca sat, a unui sat drept comună rurală, de contopire a două sau mai multe sate ori comune rurale, de trecere a unui sat de la o comună rurală la alta, de alcătuire de comune rurale din sate care aparțin la comune rurale diferite, de schimbare a reședinței unei comune dintr-un sat în altul erau simplificate: prefectul de județ emitea o decizie, luând avizul comunelor respective. Deciziile deveneau executorii după aprobarea Ministerului Afacerilor Interne și se publicau în Monitorul Oficial.

Dacă se ține seama de relațiile de subordonare ierarhică existente între prefecți și primari, avem imaginea clară a unui proces de legiferare simplu și funcțional, care ignora însă orice regulă de democrație.

Această modificare a legii administrative a permis înființarea comunei suburbane, care păstra caracterul comunei rurale, dar se supunea regulilor comunei urbane de care depindea, în ceea ce privește calitatea, serviciul de salubritate și de poliție comunală. Declararea lor se făcea prin lege, luându-se avizul prefectului de județ și al comunei respective, aceleași formalități fiind valabile și pentru declararea comunei suburbane drept comună rurală.

Rezultatul aplicării acestui act normativ a fost desființarea a 341 de comune rurale și înființarea, prin contopirea cu alte comune, a 55 de comune suburbane și 3 comune rurale. De asemenea, 16 sate s-au contopit cu alte sate. La nivelul unor județe, numărul de comune desființate prin contopire cu alte comune este notabil: Alba - 33 de comune, Arad - 30 de comune, Bihor - 84 de comune, Gorj - 20 de comune, Râmnicu Sărat - 22 de comune, Severin - 50 de comune, Vâlcea - 24 de comune.

Crearea a 28 de regiuni administrative după modelul sovietic

După cel de-al Doilea Război Mondial, România a intrat în sfera de influență sovietică, acest lucru reflectându-se puternic în viața politică, economică, socială, culturală. Desigur că și în ceea ce privește împărțirea administrativ-teritorială, țării noastre i s-a impus un model străin de tradițiile și realitățile românești. Prin Legea nr. 5 din 1950 pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române, teritoriul țării a fost divizat în regiuni, orașe, raioane și comune.

Au luat ființă 28 de regiuni administrativ-economice, delimitate teritorial, cu subordonare directă față de organele centrale, care aveau rolul de a înfăptui politica partidului unic și a Guvernului. Regiunile cuprindeau raioane și orașe de subordonare regională. Orașul reședință al Sfatului Popular de Regiune era și centru regional. S-au instituit 177 de raioane cu o suprafață medie de 1.342,7 km². Unei regiuni administrativ-economice, cu suprafața medie calculată de 8.535 km², îi revenea un număr mediu de 6,3 raioane.

Orașele, în număr de 145, erau împărțite în 3 categorii, în funcție de nivelul de subordonare: 7 orașe de subordonare republicană care prezentau o importanță deosebită la nivel republican: Cluj, Constanța, Galați, Iași, Ploiești, Stalin (Brașov) și Timișoara; 34 de orașe de subordonare regională care din punct de vedere economic și politic prezentau importanță pentru întreaga regiune; 104 orașe de subordonare raională a căror importanță era relevantă până la nivel raional.

Noile realități politice, economice și sociale au determinat conducerea superioară să adopte, la 24 septembrie 1952, o nouă Constituție a Republicii Populare Române, înlocuind Constituția din 13 aprilie 1948. Art. 18 din Capitolul II, prevedea o nouă împărțire administrativ-teritorială în 18 regiuni, după cum urmează: Arad, Bacău, Baia Mare, Bîrlad, București, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Hunedoara, Iași, Oradea, Pitești, Ploiești, Stalin, Suceava, Timișoara și Regiunea Autonomă Maghiară.

Se poate constata, pe lângă reducerea drastică a numărului de unități de nivel regional și înființarea Regiunii Autonome Maghiare, în conformitate cu principiul asigurării autonomiei administrativ-teritoriale acordat populației maghiare din raioanele secuiești, unde ea formează o masă compactă, principiu enunțat în capitolul introductiv al constituției.

Din cauza tendinței de concentrare a puterii politice a regimului comunist, în 1956 au fost aduse alte modificări la Legea nr. 5 din 1950. Pe baza Decretului nr. 12, din 4 ianuarie 1956, numărul regiunilor s-a redus la 16, după cum urmează: Bacău, Baia-Mare, București, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Hunedoara, Iași, Oradea, Pitești, Ploiești, Stalin, Suceava, Timișoara, Regiunea Autonomă Maghiară). După desființarea a două dintre ele, Arad și Bîrlad, raioanele acestora au fost arondate regiunilor limitrofe astfel: de la Arad au trecut la regiunile vecine Oradea (raioanele Criș, Gurahonț și Ineu) și Timișoara (raioanele Arad, Lipova și Sînnicolau Mare), iar de la Bîrlad au fost trecute la regiunile Bacău (raioanele Adjud și Zeletin), Galați (raioanele Focșani, Panciu, Tecuci și Vrancea) și Iași (raioanele Bîrlad și Murgeni).

Schimbarea unor denumiri de regiuni și alte modificări - 1960

Construirea Hidrocentralei de la Bicaz, care a necesitat desființarea unor sate și înființarea altora unde au fost strămutați locuitorii afectați, au însemnat noi adaptări ale decupajului administrativ-teritorial de această dată la dezvoltarea unor amenajări hidroenergetice importante. Ca urmare, prin Decretul nr. 229, din 27 august 1960, s-au desființat 14 sate, s-au înființat 5 sate noi, s-a format prin reorganizări o nouă comună, iar orașul Bicaz a trecut în categoria orașelor de subordonare raională, având în componență 5 localități.

O parte dintre regiuni au primit denumiri de provincii istorice, regiunea Stalin a devenit Brașov, Regiunea Autonomă Maghiară a devenit Mureș-Autonomă Maghiară; cele 16 regiuni erau: Argeș, Bacău, Banat, Brașov, București, Cluj, Crișana, Dobrogea, Galați, Hunedoara, Iași, Maramureș, Mureș-Autonomă Maghiară, Oltenia, Ploiești, Suceava.

Reorganizarea pe județe a RSR-1968

Una din măsurile legislative importante întreprinse în perioada care a urmat a fost abandonarea sistemului administrativ de inspirație sovietică și revenirea la sistemul tradițional românesc al județelor. Soluția adoptată a fost aceea a județelor mari, care să asigure o întindere rațională pentru nevoile de dezvoltare a colectivităților locale. S-a evitat crearea de județe mici, cu resurse insuficiente, care își îndeplinesc din această cauză în mod deficitar misiunea. Noua organizare realiza, totodată, folosirea mai rațională a aparatului de stat, simplificarea acestuia și reducerea personalului administrativ. De asemenea, noua concepție era menită să asigure o dezvoltare echilibrată și armonioasă a teritoriului printr-o mai mare dispersie a centrelor de putere. Propunerea inițială a fost de 35 de județe: Alba, Arad, Argeș, Bacău, Bistrița- Năsăud, Botoșani, Brașov, Buzău, Caraș-Severin, Cluj, Constanța, Crișana, Dîmbovița, Dolj, Galați, Gorj, Harghita, Hunedoara, Ialomița, Iași, Ilfov, Maramureș, Mureș, Neamț, Olt, Prahova, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Teleorman, Timiș, Tulcea, Vaslui, Vîlcea și Vrancea.

S-a optat însă pentru o formulă cu 39 de județe, prin constituirea a încă 4: Brăila, Covasna, Mehedinți și Sălaj. Legea nr. 2, din 16 februarie 1968, instituie ca unități administrativ-teritoriale județul, orașul și comuna. Stabilirea decupajului a avut în vedere condițiile geografice, tradițiile istorice, înzestrările economice și social-culturale, dar și rațiuni politice. Noua organizare a stabilit 39 de județe, 47 de municipii, 189 de orașe și 2.706 de comune.

Suprafața unui județ măsoară în medie 6.074 km2, iar populația medie a unui județ era de 457.000 de locuitori. Numărul de comune s-a redus de la 4.257 în vechea organizare la 2.706 de comune, dintre care 145 suburbane. Astfel, unui județ îi revin în medie 69 de comune, număr care oscilează între 33 de comune în județul Covasna și 125 de comune în județul Ilfov. Fiecare comună cuprindea în medie 5 sate, iar media populației pe o comună, la 1 iulie 1968, era de 4.649 de locuitori, față de 3.027 locuitori în organizarea administrativ-teritorială precedentă.

O primă modificare are loc în anul 1981, când prin Decretul Consiliului de Stat nr. 15 din 1981 rectificat prin Legea nr. 8 din 1981156 se reorganizează județele Ilfov și Ialomița, rezultând județele Giurgiu, Ialomița, Călărași și Sectorul Agricol Ilfov (S.A.I.) în subordinea municipiului București. Reședința S.A.I. s-a stabilit să fie la București și ulterior s-a mutat la Buftea. Astfel, în anul respectiv, existau 236 de orașe din care 56 de municipii, 2.705 comune și 13.124 de sate157. În anul 1985 erau 237 de orașe, din care 56 municipii, 2.705 comune, 13.123 de sate.

Modificările de după 1990

Modificări ale Legii nr. 2 din 1968 operate între 1992 și 2005 arată tendința de înființare de noi comune, de transformare a unor centre de comune mai dezvoltate ca infrastructură în orașe, transferuri și înființări de localități.

În ceea ce privește decretarea de noi orașe, următoarele date sunt relevante. Astfel, la recensământul din 1992, existau 260 de orașe. Între 1992 și 2002, au apărut alte 5 orașe (Făget, Teiuș, Baia de Arieș, Geoagiu, Otopeni), rezultând 265 de orașe. După 18 martie 2002, până la 6 decembrie 2004 inclusiv, au apărut încă 49 de orașe, în total 314 orașe. Acest curent general, promovat și încurajat la nivel național mai ales în perioada 2000-2004, când s-a înregistrat înființarea a numeroase noi comune, a avut la bază orgolii ori nostalgii locale sau rațiuni politice unde miza era influențarea formală și mai ales informală a rezultatelor alegerilor locale și legislative.

Surse utilizate:

Lector univ. dr. Viorel STĂNICĂ- Politici administrativ-teritoriale în România modernă și contemporană.

Prof. univ. dr. Nicolae Păun, drd. Dumitru Bogdan-Cristian, Modele privind organizarea administrativă a României în perioada interbelică. O perspectivă comparată.

Săgeata D.R. (2004), Modele de regionare politico-administrativă.

Prima Constituție a României Mari, promulgată de regele Ferdinand I la 28 martie 1923.

Radu S., Reformele administrative din România – între rațiunile politice și realitățile geografice.