Renoir, pictorul bucuriilor vieţii

Pierre-Auguste Renoir a murit la 2 decembrie 1919, la Cagnes-sur-Mer. A fost unul dintre cei mai celebri pictori francezi, creator, împreună cu Claude Monet, Alfred Sisley şi Paul Cézanne, al impresionismului.

Pierre-Auguste Renoir s-a născut la 25 februarie 1841 şi a fost fiul unei familii de muncitori din Limoges. Tatăl său a fost croitor de meserie. Pe când era doar un puşti, a fost luat băiat de suflet într-o fabrică de porţelanuri, pentru a câştiga câţiva bănuţi de buzunar. Tatăl său nu îl dusese acolo întâmplător, pentru că micul Renoir picta cu un talent incredibil farfurii, bibelouri şi chiar evantaie. Pentru cabinele marinarilor, Pierre realiza miniaturi de agăţat pe perete, foarte apreciate de matrozi. Aşa a strâns banii necesari instalării la Paris, pas pe care însuşi tatăl său nu-l vedea realizabil.

Adolescentul în salopetă a ajuns, totuşi, în capitala artiştilor şi s-a înscris la o şcoală de artă, ajutat fiind şi de familia generoasă a lui Jules Le Coeur. Băiatul de muncitor a putut din acel moment să studieze operele clasicilor, pierzându-se ore în şir prin saloanele de la Luvru. Tânărul Renoir a avut şansa de a se împrieteni cu Sisley şi Monet şi a devenit aproape imediat un împătimit al impresionismului. Renoir a reuşit să expună la Salonul parizian la douăzeci şi trei de ani, în 1864, dar recunoaşterea sa avea să întârzie încă un deceniu.

Renoir este unul dintre cei mai iubiţi impresionişti. Dacă pictorii impresioniştii au mutat accentele picturii spre lumină şi culoare, atunci Renoir a atins un apogeu al acestor elemente esenţiale ale sensibilizării sufletelor admiratorilor. La acest maestru francez, lumina vibrează în toate punctele compoziţiei, iar ansamblul este saturat de culori fine trasate în linii elegante, mai delicate decât ale altor colegi de breaslă. Pe scurt, o caracterizare comparativă ar putea suna astfel: colorit intens ca la Delacroix, luminozitate ca la Corot, realism ca la Courbet, sensul mişcării ca la Degas şi sensibilitate precum cea întâlnită la Boucher. În 1869, a petrecut mai mult timp la Bougival, alături de Monet.

Toate aceste aprecieri vin totuşi în a doua parte a vieţii şi carierei lui Renoir, după momentul de răscruce numit Comuna din Paris, din 1871. Refuzând să părăsească Parisul bulversat de cele mai dure mişcări politice, maestrul picta pe malul Senei şi a fost considerat un spion. Făcut prizonier, Renoir a fost la un pas de a fi ucis. Din fericire, a fost recunoscut de un comunard, Raoul Rigault, şi salvat de la moarte.

După sfârşitul războiului franco-prusac (1871), Renoir l-a vizitat destul de des pe Monet, care locuia pe vremea aceea la Argenteuil, în apropiere de Paris. Acolo se duceau şi Sisley, Pissarro şi Manet, pentru a picta împreună. Câţiva colecţionari au început să se intereseze de lucrările sale şi unele persoane influente i-au comandat portrete.

Ulterior, de la pictorul care nu avea bani pentru vopsele, Renoir a devenit un nume cunoscut şi a expus la prima expoziţie a impresioniştilor, în 1874, pânza „Loja”. Alte cinci pânze i-au fost expuse la acest prim Salon al impresioniştilor. A fost un succes imediat şi maestrul s-a dedicat tot mai mult picturii în aer liber, deseori alături de Monet.

Entuziasmat de compoziţiile cu multe personaje, în 1976 a elaborat capodopera „Bal la moara Galette”. Petrecerea înnobilată de lumină şi chipuri senine a fost un omagiu adus clasei de mijloc. Renoir nu avea cum să bănuiască faptul că balul de la acea moară din dealul Montmartre avea să atingă preţul de şaptezeci şi opt de milioane de dolari, în anul 1990. O variantă mai mică a fost achiziţionată de un magnat japonez, Saito, care a vrut să fie incinerat împreună cu pânza lui Renoir. Din fericire pentru lucrare, afacerea sa a dat faliment şi japonezul a fost nevoit să vândă pânza. Aşa a supravieţuit şi varianta mignonă.

Perioada picturii în aer liber a continuat cu aşa-numita „epocă Ingres”, când femeile la scăldat au acaparat interesul lui Renoir. Nudurile intens colorate au contururi fluide, accentuând senzualitatea şi firescul feminin. Pentru plăcerea privirii, ele sunt considerate mai atrăgătoare decât cele ale lui Cézanne. A fost perioada în care Renoir s-a decis să se căsătorească cu una dintre muzele sale, Aline Victorine Charigot, pe care o cunoştea de zece ani şi cu care a avut un băiat, pe Pierre. Cu toate acestea, maestrul nu a renunţat la modelul Suzanne Valadon, femeia model pentru toţi artiştii băutori de absint şi regina libertinajului din Montmartre, şi la prima sa muză, Lise Tréhot. Devenit familist convins, Renoir a pictat intens scene domestice în care apar şi copiii cu frumuseţea lor inocentă.

Celebrul dealer de artă Paul Duraut Ruel, stabilit la Londra, a început să se intereseze de operele sale şi astfel Renoir a ajuns să expună pe malurile Tamisei, devenind în acest fel un pictor cu o reputaţie intenaţională. Fostul „muncitor de porţelanuri” avea acum un buget care-i permitea să facă unele călătorii de studiu. A respirat capodoperele clasicilor la Madrid, Roma şi Florenţa.

Un episod important din viaţa sa s-a petrecut în 1882, la Palermo, în Sicilia. Acolo l-a întâlnit pe Wagner. Impresionat de personalitatea marelui compozitor german, i-a făcut acestuia portretul în numai o jumătate de oră. O vreme s-a refugiat pe insula Guernsey, din Canalul Mânecii, după care s-a întors printre petrecăreţii de geniu din Montmartre.

După Italia, Renoir a început să-şi formeze propriul său stil. Personajele scoase în evidenţă cu contururi ferme din fundalul deschis al pânzelor sale amintesc de frescele italiene, iar trupurile albe ca porţelanul trimit la arta lui Ingres. Pe măsura înaintării în vârstă, liniile lui Renoir au devenit mai blânde şi artistul s-a îndreptat către un stil mai armonios şi mai fin.   

Dragostea lui Renoir pentru desen, artă figurativă şi portrete l-a îndepărtat mai târziu de impresionism. Sub influenţa lui Ingres, începând din anul 1883, universul său coloristic a devenit mai blând, pictând trupuri feminine strălucitoare. Sub influenţa Şcolii de la Barbizon, Renoir s-a dedicat şi picturii în aer liber. Peisajele sale sunt o încântare cromatică, însă maestrul a fost atras aproape permanent de prezenţa umană în natură.

Spre deosebire de ceilalţi impresionişti, Renoir nu a dispreţuit tradiţia, operele antecesorilor servindu-i ca model în perioada de formare artistică. De la aceştia a preluat fascinaţia pentru nudul feminin, dar, asemenea impresioniştilor, a fost sensibil şi la subiectele din natură sau la cele din viaţa oraşului. Dintre toţi impresioniştii, Renoir a fost cel care a participat cu adevărat la viaţa din Montmartre. Îndrăgostit de viaţa simplă, apropiată de aspectele esenţiale ale existenţei, adora Montmartre şi pe locuitorii acestuia.  

În 1886, Renoir a expus la Petit mai multe pânze care demonstrau eforturile sale de a se degaja de impresionism prin accentuarea desenului şi prin utilizarea unei pensulaţii mai netede comparativ cu picturile sale anterioare, mai vibrante şi mai colorate. Renoir a trudit câţiva ani la „Femei scăldându-se”, pentru care i-a pozat Suzanne Valadon. Tabloul însemna încununarea eforturilor sale de a se elibera de impresionism şi de a restabili o legătură cu secolul al XVIII-lea. Anumiţi critici şi artişti, printre aceştia numărându-se şi Pissarro, nu şi-au ascuns dezamăgirea.

Denumit pe drept „pictorul bucuriilor vieţii”, Renoir a pictat cu pasiune până în ultima clipă a existenţei sale. Din păcate, la 51 de ani, Renoir a început să sufere tot mai mult de artrită reumatoidă.

Cu mâna paralizată, el a continuat să picteze cu pensula legată de degete şi cu ajutorul unui asistent. Medicii i-au recomandat o climă mai blândă, motiv pentru care în 1907 şi-a cumpărat o proprietate la Cagnes-sur-Mer, lângă Nisa. Ultimii ani de viaţă i-au fost marcaţi de moartea celor apropiaţi, de război şi de boală.

A mai trăit până în 1919 şi a apucat să-şi vadă lucrările la Luvru, alături de pânzele vechilor mari maeştri. Tot în 1919 a fost decorat cu Ordinul Legiunii de Onoare. Spre sfârşitul vieţii, s-a dedicat şi sculpturii, ajutat de tânărul artist Richard Guido. A murit la 2 decembrie 1919, la Cagnes-sur-Mer. Moartea lui a trecut aproape neobservată. S-au păstrat aproximativ şase mii de lucrări ale sale.

Unirea mării universului cu emoţia lirică

„Supraveghind reflexele pe scoarţa plopilor şi a stejarilor, pe norii văluriţi, pe pielea femeilor frumoase, pe petalele desfăşurate ale anemonelor şi ale trandafirilor, urmărindu-le planurile ce se pierd în depărtare şi în umbrele ce se afundă, el s-a rotit în jurul formelor odată cu aceste reflexe şi umbre şi a unit marea universului cu emoţia sa lirică.

Renoir târa după sine freamătul aerului şi al apei, freamătul sângelui în vinele albastre, freamătul frunzelor sub soare şi rouă până în însăşi substanţa aerului, a apei, a sângelui, a florilor. Şi, în timp ce impresionismul refuza tot mai mult să recompună lumea în spirit şi să o transpună în pictură, Renoir, cu o imaginaţie, de altfel, aproape tot atât de rudimentară ca şi a prietenilor săi, o recompunea şi o transpunea în însăşi instinctul său, văzând cum se naşte spontan viaţa, armonia, forma coerentă, solidă şi continuă, acolo unde pentru toţi oamenii nu există decât aparenţă, dezacord, suprafaţă găunoasă şi haos.

Să ne închipuim o sală împodobită cu tablouri de Renoir. E un şuvoi roşu, fructe, sânge, flori strivite de ziduri. Privite mai de aproape, un vălmăşag oriental ca un covor miraculos, mai multe studii ce aceeaşi bucată de pânză, o femeie goală, o fetiţă cu o pălărie roz sau roşie, un buchet de trandafiri, de maci, de garoafe, de muşcate sau de salvii, un peisaj mare cât mâna împrejmuit de mare şi de văzduh. Dar, din însăşi masa roşie, se ivesc, ca nişte torenţi de sevă care urcă din centrul fructelor pentru a le colora pieliţa, infinite griuri de cenuşă, în care tremură argintul şi sideful, în care smaragdul, peruzeaua, perla şi diamantul negru se amestecă cu opalul, în care cea mai mică palpitaţie colorată a celei mai mici pete de culoare răsună blând în cele mai îndepărtate dintre ele, prin unde subtile cu neputinţă de urmărit cu ochiul.”

Élie Faure