Aurul maramureşean, între REMIN şi ROMALTYN

Recent, doi miniştri au vizitat Maramureşul pe probleme de mediu şi ale economiei. Dincolo de zona oficială s-a vorbit de reluarea activităţii miniere în nordul ţării. Redeschiderea mineritului ar fi gura de oxigen de care economia din această parte de ţară ar avea nevoie. Dar, lucrurile nu sunt aşa de simple. O astfel de activitate nu poate fi repornită prin declaraţii. Cum se tot discută de minerit de multe luni, am încercat să aflăm care este situaţia de la profesioniştii maramureşeni. De la cei din sistem. Marea surpriză a fost acceptul fostului director general al Remin, Ioan Hudrea, de a discuta despre minerit, perspective, realităţi, dar şi despre Romaltyn Minig. Hudrea este unul din profesioniştii mineritului românesc, maramureşean. De foarte mulţi ani nu a dorit să dea un interviu în presă. Poate de aceea, materialul de faţă este mai mult decât interesant.

Compania Remin este în insolvenţă şi are probleme mari cu supravieţuirea într-un mediu economic dur. Din 2007, când s-a închis mineritul din nord, lucrurile au luat-o pe o cale ce părea atunci, fără întoarcere. Au fost închise minele, au început lucrări de ecologizare la astfel de obiective economice şi nu s-a mai gândit nimeni că mineritul neferos ar avea vreun viitor. Criza economică din ultimii ani a dus la creşteri spectaculoase ale preţurilor metalelor preţioase şi nu numai. Cam tot ce se producea în nordul ţări a devenit atractiv prin prisma preţului. De aici şi interminabile discuţii cu privire la redeschiderea mineritului neferos.

Dacă oficiali pot spune că se va face şi drege, specialiştii sunt de o altă părere.La Remin este linişte. Inginerul Şef al Remin, Ioan Nechita, consideră că optimismul nu are ce căuta într-o astfel de discuţie. Până la redeschiderea unor mine ar trebui rezolvate alte probleme, afirmă el.

„După închiderea activităţii în 2006, ministerul a încercat încheierea unor contracte cu potenţiali investitori. Acţiune care nu s-a finalizat datorită faptului că acei investitori, după o analiză în teren, au constatat că nu pot realiza ce ar fi dorit. Au apărut hotărâri de guvern prin care au fost închise perimetrele miniere. Acum, au apărut discuţii cu privire la o posibilă redeschidere a unor perimetre miniere. Au venit comisii, chiar de la minister, pentru a aduna date şi în momentul de faţă se poate spune că rezerve sunt, dar pentru a fi exploatate în condiţii de eficienţă trebuie făcute anumite calcule. Trebuie luat în calcul că unele perimetre au fost închise şi ar necesita lucrări complexe.

Remin este în insolvenţă din 2009, iar redeschiderea producţiei ar trebui să ţină cont şi de acest lucru. Sunt multe firme şi instituţii ale statului care trebuie să îşi recupereze creanţele. De aceea statul ar trebui să se implice în această problematică, dacă se doreşte redeschiderea unor perimetre miniere. De asemenea, ar trebui rezolvate anumite probleme de ordin legislativ. Închiderea s-a făcut prin hotărâre de guvern, tot aşa ar trebui să se redeschidă.

Un alt aspect important: costurile. Nimeni nu ştie ce se află în galeriile închise, unele inundate. Nu se ştie cum este infrastructura, ce costuri necesită refacerea etc. Dacă ar exista voinţă…Noi am făcut unele studii şi putem să facem ce este nevoie, dacă s-ar îndeplini chestiunile de mai sus”, a spus, printre altele, Ioan Nechita. Chiar dacă inginerul şef al Remin nu a dorit să spună dacă este posibil să fie redeschis mineritul maramureşean, noi am aflat că şansele sunt mici, potrivit celor care au lucrat şi încă lucrează în sistem. Pe de altă parte, Maramureşul are probleme complicate şi grave pe linia protecţiei mediului. În zona Baia Mare sunt halde de steril care otrăvesc viaţa băimărenilor în fiecare moment. Faptul că se cere închiderea unei activităţi nu duce automat la rezolvarea acestor probleme. În acest punct se intersectează problematica mineritului cu activitatea de la Romaltyn. Oricât am vrea să facem o delimitare, ea este imposibil de făcut. Proiectul Aurul, până la Romaltyn-ul de azi, a fost unul prin care se dorea eliminarea din zona Baia Mare a unei surse de poluare mare. Haldele de steril, depozitele de pirite vor produce poluare cât timp vor exista. La sol, în aer şi în apele subterane. Ecologiştii de circumstanţă nu au explicat băimărenilor ce punem în locul unui lacăt pe o activitate ce ar fi dus la eliminarea poluării.

De la Remin, am plecat să vorbim cu cel mai în măsură să explice şansele mineritului maramureşean în contextul actual, dar şi ce se face la Romaltyn. Ioan Hudrea a fost mulţi ani director general al Remin şi cel care a început proiectul Aurul. Este un tip incredibil din punctul de vedere al cunoştinţelor profesionale. Orice l-ai întreba are un răspuns. Este şi greu de discutat cu el deoarece pune mare preţ pe formularea corectă, profesională. Este foarte atent la amănunte, cele care sunt foarte importante pentru o informare corectă. Deşi au trecut mai bine de zece ani de când am discutat cu Ioan Hudrea, a rămas acelaşi om activ, implicat în proiecte importante. Discuţia cu el a fost şi dificilă şi uşoară. Un interviu în care Hudrea spune ferm adevăruri şi arată posibile soluţii.

Reporter: Credeţi că este posibilă repornirea activităţii miniere în nordul ţării?

Ioan Hudrea: În conjunctura actuală a preţurilor la metale neferoase sunt câteva perimetre miniere care pot prezenta interes economic. Baia Sprie-Est, Roata-Cavnic şi Bolduţ în adâncime, o parte din Săsar şi Turţ - o parte. Unii spun că şi Răzoare, dar eu nu sunt de acord, alţii spun că şi Şuior, dar nu sunt de acord, de asemenea. Se pune întrebarea cât costă reintroducerea acestor perimetre în circuitul productiv, în condiţiile în care aceste unităţi miniere au fost inundate, dezechipate, iar Uzina de Preparare Centrală a fost descompletată. Ea nu a mai funcţionat din anul 2006, an în care s-a oprit activitatea minieră. Unde ar urma să fie depozitate sterilele rezultate din procesul de preparare, având în vedere că în jurul Băii Mari nu sunt terenuri disponibile pentru o asemenea activitate? Mai trebuie menţionată şi lipsa conductelor de pe traseele de hidro-transport. Ce a fost, este descompletat sau inexistent.

Pe lângă aceste probleme, trebuie să ne gândim şi la următorul aspect. Cât va dura preţul mare al metalelor neferoase? Se ştie că preţul la metalele preţioase şi polimetale este mare în situaţie de criză economică pe plan mondial. Acum suntem în situaţie de criză!Trebuie să vedem dacă România are banii necesari, sau dacă sunt investitori dispuşi să înceapă redeschiderea, echiparea şi recondiţionarea unităţilor miniere vizate şi care ar avea o oarecare perspectivă. De văzut situaţia liniilor de flotare, respectiv, echiparea, recondiţionarea şi dotarea liniilor de flotare.

În acest context, trebuie văzut de asemenea dacă timpul necesar pentru echipare, recondiţionare şi dotarea liniilor productive este mai mare ca interval decât durata crizei, respectiv preţul mare al metalelor. Altfel spus, dacă este rentabilă o astfel de investiţie, fie de la stat, fie a unor investitori privaţi.

Părerea mea este că nu se vor realiza aceste obiective discutate şi răsdiscutate! Dar se poate realiza altceva!

Carpaţii României nu au fost suficient exploraţi în partea superioară a munţilor sau dacă au fost exploraţi, rezervele nu au fost exploatate din lipsa unor tehnologii adecvate. Aici se pot găsi resurse de metale preţioase, sigur, cu conţinuturi mici. Dar, costurile mici de exploatare la suprafaţă, fac aceste resurse să fie interesante.Se pot da câteva exemple de astfel de perimetre. Avem: Dealul Minei-Baia Sprie, rezervă identificată de Maxmin, o societate mixtă, româno-engleză la care participă Samax. Sunt perspective pe zona Nistru-Poprad, Bixad, la graniţa cu Ucraina, Cavnic-Jereapăn, Văratic şi Bolduţ – Băiuţ superior şi Toroioaga-Borşa”.

Rep.: Care este situaţia, delicată oarecum, a haldei de steril de la Flotaţia Centrală şi a depozitelor de pirite arsenioase? Care este situaţia societăţii Romaltyn Mining SRL Baia Mare?

Ioan Hudrea: Romaltyn Mining a realizat în proporţie de 70% lucrările de investiţii programate pe fluxul tehnologic pentru creşterea gradului de siguranţă în funcţionare. Dintre aceste lucrări realizate amintesc: staţia de epurare apă limpezită la Iazul Aurul. Este cea mai modernă staţie de epurare din industria minieră din Europa Centrală şi de Est. Realizată cu costuri care se apropie de 7 milioane de dolari. S-a finalizat şi staţia de distrugere a cianurii, din tulbureala în interiorul uzinei, mai exact, pentru cei care nu sunt din domeniul, distrugătorul de cianură. O investiţie care a costat 4,5 milioane de dolari. Prin această investiţie este distrusă cianura din tulbureala rezultată în procesul tehnologic, tulbureală care urmează să fie trimisă la Iazul Aurul spre depozitarea sterilelor, în condiţiile şi cu încadrarea în cerinţele directivelor europene şi a legislaţiei din România.Adică, nu mai mult de 10 ppm cianură WAD. Dar proiectul Romaltyn va trimite sub 5 ppm cianură. Încadrarea în această cerinţă trebuia realizată doar începând cu anul 2018. Dar nu se va aştepta până atunci şi Romaltyn va îndeplini cerinţa la data intrării în producţie. S-au realizat noi staţii de var, în uzină şi lângă Iazul Central. Ca să nu fie probleme de mediu în zonă se vor folosi tancuri închise. Tot la Iazul central s-a finalizat o staţie de pompe pentru realizarea amestecului de apă şi steril din Iaz. Trebuie făcută menţiunea că de acolo spre uzina Romaltyn se transportă apă cu steril, fără cianură.

Nu s-au materializat trei obiective de investiţii. Şi în acest moment, Romaltyn a oprit investiţiile deoarece în zona Iazului Meda sunt nişte probleme. Terenurile respective au fost ecologizate de fostul Transgold. Ele au aparţinut Companiei Remin, dar au ajuns la Unio Satu Mare în contul unor datorii ale Remin. Terenul de la Meda a fost vândut unei societăţi, Atrium, care a dorit să ridice pe acest teren un mall. Această firmă are sediul la Londra, sediul secundar la Budapesta şi cel terţiar la Arad. Într-o zi sau poate într-o noapte, cei de la Unio au demontat conductele care, suprateran, făceau legătura cu uzina, fără aprobarea proprietarilor. Conductele de transport menţionate erau ale Transgold şi Remin. Au făcut acest lucru pentru a le arăta celor cărora le-au vândut terenul că acesta este liber de sarcini. Până la urmă, pe o porţiune de 750 de metri am negociat cu noii proprietari preţul legal de servitute în favoarea Romaltyn. Am negociat în mai multe întâlniri, am fost chiar la Budapesta de mai multe ori. Dar s-au răzgândit! Ei, adică S.C. Atrium BM S.R.L., doreau să facă pe acest teren un mall, dar a venit criza şi nu au mai pornit investiţia. Au scos terenul la vânzare. Dar nu îl cumpără nimeni. În criză nu sunt clienţi la preţul solicitat pentru un astfel de teren. Vor să forţeze situaţia ca Romaltyn să cumpere terenul, deşi Romaltyn nu are nevoie de acesta. Romaltyn nu are nevoie decât de 1400 de metri pătraţi pentru traseul de conducte. Dacă am fi păstrat traseul iniţial, la suprafaţă, lucrarea ar fi costat 76 de mii de euro. Am acceptat în timpul negocierilor                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                   să mergem pe un canal betonat, subteran, după pretenţiile proprietarilor, pentru ca proiectul de perspectivă a lor să nu fie afectat. Această cedare din partea Romaltyn costă un milion o sută şaptezeci de mii de euro şi în aceste condiţii s-au răzgândit, motiv pentru care i-am acţionat în instanţă. La prima instanţă de judecată (Judecătoria) am avut câştig de cauză, dar soluţia este cu drept de apel. Va continua judecarea cauzei la Tribunalul Maramureş.

Terenul pe care sunt conductele de transport de la Iazul Central până la uzină şi de la uzină până la Iazul Aurul, este al Companiei Remin care se află în insolvenţă. Este vorba de o fâşie de un metru şi jumătate. Din acest motiv, până la aprobarea programului de reorganizare a Remin, nu poate legal să încarce cu sarcini acest teren. Numai o instanţă de judecată poate să admită folosirea terenului respectiv de către un terţ. Toată suprafaţa necesară este sub un hectar. S-au parcurs nişte etape în instanţă, acum este pe rol o expertiză judiciară cerută de instanţă şi acceptată de părţi. Sper ca în cursul acestei veri să fie rezolvată situaţia.

Al treilea litigiu îl avem cu o firmă de aici pentru terenul de sub Iazul Central. În contul unor datorii ale Remin cei de la Finanţe au scos terenul respectiv la vânzare, el fiind cumpărat de acea societate. Sunt 56 de hectare sub Iaz. Negociem de un an de zile pentru chiria pe care o solicită. Nu am fost de acord cu ce s-a cerut. Terenul a fost cumpărat de la ANAF cu 270 de mii de euro şi acum se cere o chirie lunară de 30 de mii de euro până se eliberează terenul. Va dura vreo cinci-şase ani exploatarea. În plus au fost solicitaţi în avans bani de ecologizare. Multe milioane de euro. Ne-am dus în instanţă care va decide în baza unei expertize în ce condiţii se utilizează terenul menţionat. Aşteptăm!

Până când nu sunt finalizate cele trei litigii, Romaltyn nu reîncepe investiţiile. Şanse sunt de sută la sută ca soluţiile instanţelor de judecată să fie favorabile societăţii. Nu putem anticipa când se vor emite sentinţe definitive, executorii şi irevocabile, dar după aceea se va relua investiţia, bani sunt… Sigur, în paralel, procedurile de autorizare continuă.

Rep.: Care este situaţia autorizaţiilor de construcţie etc?

Ioan Hudrea: Avem toate autorizaţiile de construcţie şi lucrările realizate au fost recepţionate. De la Primăria Baia Mare în perioada de investiţie nu mai este nevoie de nicio autorizaţie. Pentru tot ce s-a construit s-au făcut recepţii şi Primăria a avut reprezentant sau reprezentanţi la recepţiile de terminare a lucrărilor. Au fost plătite toate taxele aferente. Din punct de vedere al autorizaţiilor nu mai avem nicio problemă cu Baia Mare. Pe celelalte trasee autorizaţiile sunt valabile până anul viitor, în vară. Recent, am obţinut avizul de gospodărire a apelor şi de la Administraţia Naţională Apele Române. Trebuie să terminăm litigiile, să terminăm investiţia, să pornim uzina în probe tehnologice şi să confirme probele tehnologice că fluxul tehnologic se încadrează în parametrii proiectaţi. Dacă totul este conform cerinţelor vom putea lucra. Atunci, primăriile locale vor trebui să elibereze autorizaţiile de funcţionare pentru fiecare zonă: Baia Sprie, Recea şi Baia Mare. Dacă vom avea toate autorizaţiile, avizele, tot ce prevede legea, autorităţile locale sunt obligate să ne elibereze această autorizaţie în termen de 10 zile, potrivit Legii minelor. Nu se pot opune dacă îndeplineşti condiţiile! Aş fi bucuros dacă până la vacanţa judecătorească s-ar finaliza litigiile, situaţie în care, cred că, am putea porni uzina în aprilie-mai, anul viitor. Subliniez! Proiectul este în primul rând un proiect de ecologizare. Trebuie să lăsăm din memorie ceea ce a fost în 2000. Prin activitatea uzinei se vor elibera 56 de hectare de teren din Tăuţii de Sus (halda de la Flotaţia Centrală). Din cele 10 milioane de tone de steril se vor prelucra 8,5 milioane de tone. Restul rămâne ca picior de sprijin pentru iazul Baia Sprie.

Rep.: Care este situaţia piritelor arsenioase?

Ioan Hudrea: Sunt 507 mii tone de pirite aurifere arsenioase, constituite în depozite lângă Iazul Central. Acestea au un conţinut de peste 2,3% arseniu. Arseniul face ca piritele să fie refractare în procesul metalurgic. Aceste pirite au început să fie depuse din 1979 până în 2006 inclusiv, în şapte depozite. Înainte, aceste pirite se prelucrau la Phoenix prin ardere în amestec cu concentrate de cupru. Din 1979, cantitatea de arseniu a crescut, în producţia de pirite de la Şuior. Se ajunsese la o concentraţie de arseniu de 2,3%. Arseniul intra în acidul sulfuric rezultat ca produs secundar la Phoenix, acid care nu mai putea fi folosit la producerea de îngrăşăminte chimice de către combinate de la Năvodari şi Valea Călugărească. Pe vremea aceea nu exista o altă tehnologie pentru prelucrarea acestor pirite.

Acum, am înţeles că Remin a făcut un studiu de evaluare cu o firmă independentă. O evaluare care să stabilească preţul de pornire la vânzare a piritelor. Am aflat din presă acest lucru. Este o premieră, cel puţin pentru mine, că un oficial de rang înalt spune de la ce valoare se pleacă la o licitaţie, respectiv de la 105 dolari/tonă. Am înţeles că au ofertanţi, dar nu ştiu cine sunt. Romaltyn nu a făcut nicio ofertă, acţionarii actuali nu şi-au exprimat dorinţa în acest sens, deşi Romaltyn are tehnologia de prelucrare a acestor pirite, prin bio-tratare, urmată de cianurare în uzină. Biotratarea de această dată poate avea loc în tancuri, nu în spaţiu deschis pe sol. Sunt nişte tancuri mari, o tehnologie fără nicio problemă, este chiar şi personalul specializat pentru astfel de lucrări. Dacă acţionarii îşi schimbă poziţia nu este exclus ca Romaltyn să participe la licitaţie. Dacă se va întâmpla aşa, şansele ca altcineva să câştige sunt aproape nule. Motivul este uşor de dedus. Infrastructura există, tehnologia este… Altcineva poate cumpăra tehnologia dar este o investiţie care te doboară financiar. Dacă Romaltyn va participa la licitaţie, subliniez „dacă”, va putea oferi peste oricare concurent o sumă semnificativă. Această sumă rezultă din activităţi pe care Romaltyn nu va trebui să le realizeze. Încărcare, transport la mare, pe mare în cine ştie ce ţară de pe glob. Costurile cu manipularea piritelor pe uscat şi mare pentru export se ridică până la aproximativ 100 USD/tonă. Sunt nişte costuri care Romaltyn nu le-ar avea. Am făcut nişte aproximări poate exagerate, dar situaţia cam aşa stă. Pe de altă parte, dacă ar fi să participe, Romaltyn îşi poate însuşi şi ecologizarea terenului de sub aceste depozite, ceea ce niciun alt cumpărător nu cred că este dispus să o facă. Lucrările de ecologizare sunt complexe, trebuie săpat vreo doi metri de pământ în adâncime şi adus altul curat. Cel degradat trebuie depozitat conform reglementărilor.