Remin a ramas fara cabanele si casutele turistice Patrimoniul fantoma, de miliarde

Cabane trecute in acte, centre de recuperare sau camine de nefamilisti, bunuri care nu exista in scripte, casute de vacante distruse si casate sau transformate in „moneda forte” pentru plata unor datorii, „perle turistice” in care odinioara erau cazati „stabii”, ajunse astazi mormane de moloz sau darapanaturi. Pe scurt, istoria spatiilor de cazare ale Companiei Miniere Remin, un patrimoniu important care, „ajutat” de un management al dezinteresului, isi da astazi ultima suflare. A fost odata o perioada in care dezvoltarea economica a Maramuresului se baza pe extractia de metale feroase si neferoase. Pe atunci, companiile miniere nu coordonau doar cateva exploatari miniere, ci si un patrimoniu urias format din cladiri, camine muncitoresti, baze sportive, ateliere si, mai ales, spatii de cazare. In perioada „regimului rosu” si in primii ani de dupa Revolutie aproape fiecare exploatare miniera avea cateva casute sau chiar cabane ori hoteluri. O parte dintre ele erau in administrarea minelor, altele in administrarea sindicatelor. Desi erau construite pentru ca tot ortacul sa poata merge pe bani putini in statiunile patriei sau pe litoral, spatiile de cazare erau folosite si pentru protocoalele potentatilor vremii, ale sportivilor care veneau in cantonament sau ale oaspetilor de seama ai judetului. In total, exploatarile miniere si sindicatele maramuresene gestionau circa 100 de spatii de cazare, unele adevarate „perle turistice”. Numai ca, in acte multe dintre cabane aveau alta destinatie si o parte din bunurile detinute de acestea nu existau. Motivul? Politica dusa de comunisti. Altfel spus, cum companiile miniere n-aveau nicio treaba cu turismul, autoritatile nu erau de acord cu investitiile pentru obiectivele turistice, fie ele destinate chiar si clasei muncitoare. Astfel s-a creat o situatie ciudata care a pus umarul la prohodul acestui patrimoniu urias. Cabanele figureaza in acte ca si centre de recuperare sau camine de nefamilisti, iar o serie de bunuri mai mult sau mai putin importante detinute de acestea nu pot fi vandute, deoarece in scripte nu exista. Se intelege ca nici „disparitia” unor bunuri n-a putut fi reclamata din moment ce nu figurau in inventar. Daca mai punem la socoteala si lipsa unor investitii, dar si „barterele” pe protocoale gratuite, problemele cu terenuri sau „razboiul” cu unele autoritati locale, avem tabloul complet al maririi si decaderii acestor active. Ce-a fost si ce-a ramas Astazi, in patrimoniul Remin au mai ramas doar cateva casute modeste amplasate in statiunea Ocna Sugatag: 9 apartin de Exploatarea Miniera (EM) Baia Sprie (Herja), 15 de EM Cavnic si una de EM Borsa. Ce s-a intamplat cu uriasul patrimoniul detinut candva de Remin si sindicatele minere? O parte dintre cladiri au fost vandute, cele mai multe casate, iar altele au fost folosite pentru plata unor datorii. EM Baia Sprie-Herja se numara printre minele care-si putea trimite angajatii intr-un sejur la Eforie Nord, pe bani de nimic. Insa, in 2001, cele 50 de casute au fost vandute prin licitatie firmei S.C. BALANTUR IMPEX SRL. Pretul? 113 milioane de lei, plus o clauza potrivit careia cumparatorul sa ofere contra cost, in fiecare sezon, 18 casute sindicatului minei. Virgil Gherghel, sef compartiment control financiar de gestiune a spus ca si EM Cavnic a avut la mare 18 casute, dar anul trecut acestea au fost casate: „era gata de ele. Ce s-a putut recupera s-a adus in Maramures cu un camion (saltele, frigidere, tabla etc). Mina Suior a avut 25 de casute la mare, care s-au casat in 2006. Aici a trebuit eliberat terenul. Erau din panouri, de prin 1980, si cand le luai jos toate se rupeau. Nu mai puteau fi demontate. Singurul lucru bun era fundatia. Dar trebuia sa eliberam terenul pentru ca era luat de o societate. Acolo se plateau circa 70 de milioane lei vechi pe sezon si nu recuperam atat pentru ca era chiria, apa, curentul etc. Nicaieri, terenul de sub casute nu era al nostru. Se platea chirie. La un moment dat, plateai mult mai mult pe teren decat aveai incasari. De exemplu, la Saturn ne-au obligat ori sa le aducem la un anumit standard ori sa le eliberam terenul”. EM Baiut a avut 10 casute in administrare, amplasate in Ocna Sugatag, dar si acestea au fost casate in 2006, iar bunurile ramase au fost depozitate intr-o magazie. In schimb, cele mai multe dintre casutele EM Borsa au fost preluate in contul unor datorii. Mina avea 11 casute la Ocna Sugatag, dar in 2003 Agentia Judeteana pentru Ocuparea Fortei de Munca (AJOFM) Maramures a preluat 10 dintre ele in contul datoriilor REMIN. Gherghel a spus ca: „s-a pus sechestru si le-au luat. Dar este vorba de 10 casute. Deci din cele 11, mai avem in contabilitate o singura casuta. Casuta construita de cei de la Colbu a ramas. Au avut sentinta definitiva, executorie, au venit, s-au facut documentele de predare preluare. Normal, dotarea din interior era a sindicatului si le-au recuperat. Cum era: chiar daca erau casutele noastre, normal ca le dadeai la sindicat sa le dea la oameni, iar sindicatul mai cumpara cate un pat, paturi etc, iar acum a trebuit sa le si recupereze, pentru ca AJOFM a castigat doar casutele. Nu stiu ce face AJOFM cu aceste casute, dar se zice ca le-ar fi vandut”. „Incet, se vor vinde toate” Potrivit reprezentantilor Remin, declinul „turismului pentru ortaci” a inceput dupa 1996, cand gradul de ocupare s-a redus drastic, iar cheltuielile legate de plata utilitatilor si a chiriei pentru terenuri nu mai putea fi acoperita din profit. Gherghel a spus ca: „banii cheltuiti cu punerea lor in stare de functionare, cu chiria pe care o plateai pe teren si utilitati, reprezentau o valoare mult mai mare decat incasarile. Si atunci nu merita. Le puteai inchiria la oricine, dar nu se putea pune pret mai mare de 1,5 milioane lei pentru ca nu mergea nimeni. In ultimii ani lumea nu mai mergea la casute pentru ca prefera sa mearga la un hotel de doua stele. Treaba a mers cam pana prin 1996, dar dupa acea plecare masiva din minerit a fost declinul. Plus ca s-au distrus. Daca am fi avut terenul si puteam sa le consolidam, sa le modernizam, era altfel situatia”. Si directorul Remin, Vasile Pintea, spune ca in conditiile actuale casutele nu mai aduc profit: „eu anul trecut am lichidat majoritatea dintre ele (care erau ale administratiei, cu sindicatul n-am avut treaba) pentru ca si cele de la mare si cele de la Ocna, ale Baiutului trebuiau intretinute si reparate. Au fost construite in 1982, dar in fiecare an trebuiau trimise echipe sa le repare. In 2005 si 2006 n-am mai facut nicio investitie, pentru ca n-am mai avut bani, n-am mai avut oameni sa trimitem acolo. Si anul trecut, cand au venit cei de la Suior si ne-au zis ca trebuie sa faca reparatii, ca-i costa nu stiu cat, ca primarul din Mangalia le cere sa le aduca la nu stiu ce standarde, le-am spus ca nu-i de unde. Ma tot suna si primarul de la Ocna Sugatag sa platesc impozitul si utilitatile pentru casutele Baiutului (care n-au fost folosite deloc in ultimii ani) si a trebuit sa-i spun ca nu se poate, pentru ca nu-i de unde. In final am fost nevoit sa-i spun ia-le de acolo si fa ce vrei”. Denumiri fictive Situatia cabanelor e si mai alambicata. Una dintre cauze e destinatia trecuta in inventar, sau mai grav, bunurile care nu figureaza in acte, dar si situatia juridica a terenurilor pe care au fost construite aceste cladiri. Gherghel recunoaste ca: „nu se puteau trece in acte ca si cabane pentru ca nu era obiectul de activitate turism, dar erau trecute drept spatii de recuperare a capacitatii de munca a salariatilor. Asa au fost definite pana la urma. Ceea ce a disparut, a disparut nu din mijloacele fixe, ci din obiectele de inventar ce nu puteau fi trecute in dotare. De exemplu, vesela de la cantine. Mijloacele fixe au existat si inainte in acte insa nu sub denumirea de cabane. Problema cum era? Noi aveam in inventar cabana, dar terenul nu era al nostru. Dupa ‘89 s-a pus problema altfel: cabana-i a ta, dar terenu-i al meu si de aici au aparut discutiile. Ca denumire figura altfel, dar mijlocul fix exista. Ca nu se putea scrie cabana turistica, ci centru de recuperare a capacitatii de munca, iar acel centru era chiar Cabana Nistru Lac, Topcila pe Baiut, Cavnic sau Izvoare. Ele existau in inventar din momentul in care s-au facut, dar sub diverse denumiri”. Ilie Sasaran, fost administrator la un astfel de obiectiv de la Nistru a confirmat situatia: „asa s-a facut si aici, ziceau ca baga bani pe ventilatoare, drum etc. si bagau in cabane. Nu apar in acte, ca n-o fost voie. Pentru terasa pe care am facut-o in ‘90 n-am cumparat nici un fier, s-a luat de la atelier de la mina. M-am dus: da-mi un sudor, da-mi doi oameni etc. Nu apare distrus pentru ca n-o existat. Si de aia nu se vand. Mai sus de Nintoasa a ramas cabana la Ocol pentru ca n-au avut acte pe ea. Deci cabana era, dar nu era. Cabana de la noi, de la Nistru, figura ca si Camin de nefamilisti nr. 4.” Astazi, o parte dintre putinele cabane care au ramas in administrarea Remin sunt ravnite de administratiile publice locale. Directorul Remin a spus ca: „avem la Cavnic, centru de recuperare, la Baiut tot centru de recuperare. La Baiut vrea primaria sa preia cabana si am facut demersurile in contul datoriilor pe care le avem fata de primarie. Si am mai avut o cabana la Izvoare, dar e distrusa. Aceasta ne-a vandut-o AVAS-ul anul trecut la un pret de 600 mii de dolari, a luat-o cineva care n-a vazut-o niciodata, dar cand a vazut-o n-a mai platit-o. Pe urma ne-au pus sechestru pe ea si acum o luna s-a vandut destul de bine, cu 7 miliarde”. Protocoale pentru „stabi” Ilie Sasaran a administrat spatiile turistice din Nistru circa un deceniu. Asa ca a vazut cu ochii lui si perioada de „glorie” in care acolo se cazau angajatii SRI, ambasadori sau se organizau evenimente pentru sefii diferitelor institutii, dar si perioada disputelor si a declinului: „am fost administrator din 1991-1992 pana in 2000. Casutele s-au construit in 1993. Atunci de la mina Nistru s-au comandat 10 casute pentru Ocna Sugatag. Am discutat atunci cu liderul de sindicat si am zis sa punem 4 la lac si 6 la Ocna Sugatag. A platit Mina jumate si sindicatul jumate si le-am montat. Am facut terasa, ca era cabana cum e acuma. Era dezastru. Am facut baia, am pus dusumea in fiecare camera. Cabana era, ca s-a facut in ’67 odata cu digul. In aprilie am mers acolo si imediat am avut clientela la casute, am deschis barul. In primii ani am avut foarte multi satmareni. De la SRI veneau multi, toti care veneau din Bucuresti in oras stateau la noi cate o saptamana. Pana n-o avut cabana la Cicarlau, la noi o stat. Si ambasadorul din Cipru a fost odata si a stat doua saptamani”. Ulterior insa au aparut problemele legate de teren. „Terenul a fost a lui Palencsa, un localnic de aici. El a avut vreo 5 baieti. Erau la facultate baietii in perioada in care incepusera colectivizarile si au venit acasa: „tati daca nu renunti la pamant, ne da afara de la facultate”. Si atunci el a fost obligat, s-a dus la primarie si l-a donat de bunavoie Statului ca sa poata invata copiii. Acum urmasii il revendica. Nu stiu daca le-a dat sau nu. Statul Roman l-a dat la OCOT si din ‘60 si ceva era a minei. Un milion trebuia sa platim la tribunal si era o lege ca daca l-ai folosit 30 de ani e al tau. Daca faceam asa era al nostru, cum o facut Faimarul. Dar n-au facut demersuri, nu i-a interesat si a ramas asa”. Desi profitul obtinut de pe urma acelor active nu era mare, acoperea salariile si plata utilitatilor. Ba mai mult, spatiile „plateau” si alte obligatii. „Prea mare profit n-a adus, dar totusi ne scoteam salariile. Dar erau foarte multe protocoale. Aeroportul dadea cate o cisterna de motorina la mina si cand veneau, normal ca nu plateau, venea de la SRI, venea de la… Deci erau foarte multe protocoale, nu se platea chirie, nu se platea curent. Dar nici unul n-a fost gratis, cum se zice, o mana pe alta se spala”. In prezent insa, cabana este parasita, iar casutele de la Nistru au fost vandute. Sasaran spune ca: „le-a luat administratorul de la Faimar, Pantea. Trei le-a pus langa alealalte si una a dus-o nu stiu unde”. Printre motivele regresului s-a numarat si inchiderea barului: „in 2000 au fost alegerile si atunci el (primarul Anton Ardelean, n.red) a inceput sa nu se inteleaga cu mina. In aprilie am adus marfa multa sa deschid de 1 Mai, ca era timp frumos. Si a venit primarul: „domnule inchideti barul, nu aveti autorizatie”. Intr-adevar, n-am avut autorizatie de la primarie, nici de la mediu, stiti cum mergea atunci. El a vrut de fapt sa ia cabana de la mina. Si mina de aia o tine inchisa si a zis ca atat cand merge Remin-ul nu le-o da. A zis: ”du marfa inapoi!”. De atunci s-a inchis barul si n-a mai venit lume daca n-a avut unde bea o bere. Dupa ce nu ne-o lasat cu chioscul, m-am dus si eu de acolo. A pus pe altcineva, dar n-au mai inchiriat camere, nu mai venea lumea. Si astia de la mina nu prea au vrut sa le inchirieze, le tineau de protocol”. Pentru reprezentantii Remin, viitorul spatiilor de cazare pare pecetluit: incet, dar sigur, se vor vinde toate. Iar cele care nu se vor vinde vor fi folosite probabil iar ca „moneda forte” pentru plata unor datorii. In locul obiectivelor in care erau cazate candva personalitati importante vor ramane doar povesti cu „a fost odata”... Cauza declinului: lipsa de investitii Liderul de sindicat Gheorghe Pasca a spus ca: „nu pot vorbi de situatia cabanelor si casutelor sindicatelor, pentru ca acestea au fost ale sindicatelor de unitati. Ei le-au avut si nu stiu ce s-a intamplat cu ele. Au fost pe fiecare sindicat. Oamenii erau interesati sa mearga, ca era ieftin, mult mai ieftin decat la hotel. Dupa parerea mea s-a ajuns la declin pentru ca nu s-a mai investit. In plus, in momentul cand s-a trecut la economia de piata, primarii de la mare nu prea agreau sa se mearga acolo. Era terenul primariilor si vroiau sa faca la alte standarde. Stiu ca acum cativa ani s-au primit atentionari sa fie ridicate casutele de la mare”. Comert cu bilete In perioada comunismului, dar si in primii ani „de tranzitie”, s-a dezvoltat o adevarata afacere din biletele pentru mineri. Unul dintre cunoscatorii fenomenului ne-a declarat sub protectia anonimatului ca: „era bilet la sindicat pe care puteai sa-l obtii. Spaga dadeau oamenii care erau in afara minei la cei de la mina. Eu, de exemplu, luam biletul cu 300.000 si la ala care vroia sa mearga in locul meu, i-l dadeam cu 500.000. Mai era si conditia ca minerii sa fie in perioada aia in concediu.” Mircea CRISAN mircea@gazetademaramures.ro Ioana LUCACEL ioana@gazetademaramures.ro