RELIGIE / Primul Conciliu ecumenic de la Niceea

Convocarea conciliului sau Sinodului I ecumenic de la Niceea (astazi Iznik, in Turcia) din 20 mai 325 constituie unul din meritele deosebite ale imparatului Constantin cel Mare. Vazand tulburarea crescanda provocata de erezia lui Arius din Alexandria, Constantin s-a decis sa convoace pe episcopii Imperiului intr-un sinod general spre a defini impreuna adevarurile de credinta si a asigura unitatea crestinismului. Arius s-a nascut in anul 256 in Libia. A fost instruit in teologie de Lucian de Antiohia si hirotonit preot in 312 in biserica Baucalis, cea mai insemnata din cele noua biserici ale Alexandriei. Arius a sustinut cu tenacitate subordonationismul, adica ideea ca Fiul este subordonat Tatalui. La inceput, Arius a cautat sa-si raspandeasca ideile numai printre prieteni si admiratori; incepand cu anul 318, a pornit difuzarea ideilor sale eretice si prin biserici. Zadarnice au fost incercarile episcopului Alexandru al Alexandriei de a-l aduce la dreapta credinta. Acesta, vazand ca ratacirile lui Arius atrag tot mai multi clerici si credinciosi, ba chiar si calugari si calugarite, a convocat episcopii din Egipt, Libia si Pentapole la un sinod tinut la Alexandria in 320 sau 321. Cei 100 de episcopi s-au pronuntat contra ideilor eretice ale lui Arius si au sustinut in unanimitate ca Fiul lui Dumnezeu este de-o fiinta si vesnic cu Dumnezeu Tatal. Arius si amicii sai, episcopii Secund de Ptolemaida si Teonas de Marmarica, precum si cativa preoti si diaconi au fost excomunicati. Arius nu a cedat insa si a continuat sa raspandeasca ideile sale in Egipt, Pentapole, Libia, Palestina, Siria si provinciile Asiei Mici, producand o mare tulburare in biserica. Parasind Egiptul, Arius s-a dus in Palestina, unde a gasit adapost la Eusebiu din Cezareea, de unde a plecat la Nicomidia, la fostul sau coleg de studii, Eusebiu de Nicomidia, ruda cu familia imperiala. In timpul sederii sale la Nicomidia, Arius a compus o lucrare de imnuri si cantari bisericesti, numita Thalia sau Banchetul, spre a putea raspandi mai usor printre credinciosi ideile sale eretice. Profitand de situatia politica tulbure din imperiu, nascuta din cauza conflictului dintre Constantin cel Mare si cumnatul sau, Liciniu, Arius a revenit la Alexandria, unde a provocat noi confuzii prin ideile sale intre episcopi si clerici. „In fiecare cetate, ne spune Eusebiu din Cezareea, episcopii se ridicau contra episcopilor, multimile contra multimilor, luptand unii impotriva altora.” Ca om de stat experimentat, Constantin si-a dat seama ca unitatea crestinismului, pacea si linistea Bisericii constituia elementul de viata si de rezistenta al Imperiului roman universal. In locul pluralitatii zeilor pagani, era de preferat existenta unei singure credinte in Imperiu, cea crestina, caci ea asigura si unitatea lui politica. Constantin a ajuns la concluzia ca, in loc sa lupte impotriva bisericii crestine, era mai bine s-o foloseasca in interesul statului. Astfel, la inceputul secolului al IV-lea, a luat nastere o puternica alianta a imperiului cu crestinismul, care devenise o influenta forta sociala. La convocarea imparatului au raspuns capeteniile intregii Biserici, la sinod participand chiar episcopi din afara hotarelor imperiului, din Gotia, Armenia si Persia. Multi dintre participanti la conciliu erau renumiti pentru stiinta si elocventa lor, altii prin severitatea moravurilor, a sfinteniei si a rabdarii, iar altii purtau inca pe corp semnele chinurilor pe care le-au suferit pentru credinta lor. La Niceea a fost prezent Nicarius de Dijon, singurul episcop din Galia care a participat la conciliu, Macarie al Ierusalimului, Marcel al Ancirei, Eusebiu al Palestinei, Sfantul Nicolae, episcop de Mira Liciei, Sfantul Spiridon, episcopul Trimitundei (Creta), Leontiu de Cezareea Capadociei, Osiu de Cordoba, Eustatiu al Antiohiei, Teofil al Gotiei, Tauric al Crimeei, Cadmos de Bosphorus si Alexandru al Alexandriei. Eusebiu din Cezareea spune ca la Sinodul I ecumenic a participat si un episcop „scit”, fara sa-i spuna numele, care poate fi socotit reprezentantul Bisericii de Tomis din Scythia Minor (Dobrogea). La acest prim conciliu ecumenic au participat dupa unele marturii un numar de 200, dupa altele 318 episcopi din tot tinutul crestin, mai putin de la iudeii crestini si de la Biserica Mar Thoma. Istoricii moderni sunt de parere ca cifra de 318 episcopi este amplificata simbolic, probabil in legatura cu numarul barbatilor inarmati ai lui Abraham din Geneza. Marele absent a fost Papa Silvestru, reprezentat de doi diaconi ai Romei, Vit si Vicentiu. La sedinta deschiderii oficiale a Sinodului (ca si la cea de inchidere) a asistat insusi imparatul Constantin, desi acesta era nebotezat si numai catehumen, indemnand episcopii la intelegere, unire si pace. Sedintele oficiale ale Sinodului s-au tinut in sala de receptie a palatului imperial din Niceea. Din cauza parerilor diferite, discutiile au fost foarte agitate. Arius a avut deseori izbucniri de furie, in vreme ce imparatul, care a participat la unele sedinte, s-a aratat plin de rabdare si blandete. Sinodul a discutat in principal problemele ridicate de Arius din Alexandria. Discutia centrala a acestui sinod s-a purtat in jurul termenului de homoosios (consubstantial, de aceeasi fiinta), Arius propunand formula homiousios (de fiinta asemanatoare), in sensul ca Isus ar fi primit o fiinta asemanatoare Tatalui si nicidecum aceeasi fiinta. In urma lungilor discutii doctrina lui Arius a fost considerata o erezie. Conciliul a adoptat si Crezul, care a afirmat in contra ereticilor arianisti, pentru prima data la nivelul intregului Imperiu Roman, necesitatea recunoasterii Sfintei Trinitati (Dumnezeu, Isus Cristos si Sfantul Duh) ca piatra de temelie a religiei imperiului. Conciliul de la Niceea a hotarat si data Pastelui: intreaga crestinatate urma sa serbeze Pastele in prima duminica dupa luna plina, care urmeaza echinoctiului de primavara, iar in anii in care aceasta duminica ar corespunde cu Pastele iudeilor, 14 aprilie, sa se amane in duminica urmatoare sau sa se sarbatoreasca cu o saptamana mai devreme. Sinodul a discutat si rezolvat si alte probleme: schisma lui Novat, cea a lui Malitie si erezia lui Pavel din Samosata, eretic antitrinitar. Venind in discutie moralitatea membrilor clerului, conciliul a voit sa impuna celibatul nu numai episcopilor, ci si preotilor si diaconilor. La interventia vestitului eremit Pafnutie al Tebaidei de Sus, in Egipt, care a aparat vrednicia Tainei Casatoriei, sinodul a hotarat ca preotii casatoriti o singura data, inaintea hirotoniei, sa-si duca mai departe viata impreuna cu sotiile lor, si numai cei hirotoniti ca celibatari sa nu mai aiba dreptul sa incheie o casatorie. La 25 iulie 325, implinindu-se 20 de ani de la urcarea pe tron a imparatului Constantin, el a oferit parintilor sinodali un ospat si le-a facut daruri bogate. Hotararile sinodului au fost confirmate de imparatul Constantin cel Mare si promulgate in tot Imperiul roman. Sedinta festiva de inchidere a sinodului a avut loc la 25 august 325, cu un discurs emotionant tinut de imparat, care indemna din nou la pace si intelegere. Dupa condamnarea arienilor si formularea cunoscutului Crez de la Niceea, problemele Orientului nu au luat sfarsit. Imparatul, prost sfatuit, a crezut ca reabilitarea lui Arius ar fi ajutat la instaurarea pacii in Biserica orientala, fara insa a-si da seama de valoarea universala a Crezului de la Niceea; asa incat l-a rugat pe Atanasius, noul episcop al Alexandriei, sa-l reprimeasca pe Arius in biserica sa. La refuzul acestuia, imparatul, fara sa-l anunte pe papa Silvestru, a convocat, in 335, la Tyr, un conciliu format doar din episcopi arieni. Urmarea a fost ca Atanasius a fost demis. „Arianismul este o conceptie rational-omeneasca de intelegere a crestinismului, o coborare a lui de la inaltimea de religie revelata de Dumnezeu-Tatal prin insusi Fiul Sau Isus Hristos, la nivelul religiilor naturale pagane”, afirma pr.prof.dr. Ioan Ramureanu. Aceasta nu l-a impiedicat sa supravietuiasca inca multe secole in randul triburilor germanice ce intrau in contact cu civilizatia romana, chiar si in perioada asa-numitelor „regate germanice”, devenind unul dintre motivele pentru care unii catolici din Roma anilor 500 i-au numit pe arianisti „barbari”. Ioan BOTIS