Maramureşul, ţinutul luminii, a păstrat aprinsă flacăra tradiţiilor

Maramureşul pare locul în care tradiţiile de Paşte au rămas neschimbate de secole. Lumina credinţei nu a lăsat aici ca negura timpului să se aşeze peste moştenirile din străbuni.

În preajma marilor sărbători religioase şi, mai ales, de Paşte, Maramureşul devine un tărâm al lumii. Flăcările de pe dealuri sau din lumânările ţinute cu grijă de credincioşi la Sfânta Liturghie semnifică dăinuirea credinţei şi identităţii noastre. Maramureşenii au ştiut să ducă lumânarea credinţei şi speranţei şi în vremuri de furtună şi n-au lăsat niciodată flacăra să se stingă.

Pentru maramureşeni, sărbătoarea Paştilor înseamnă, în primul rând, înnoire. Înnoirea trupului, dar mai ales a sufletului. Simbolic, de Paşti, oricât de săraci, maramureşenii tot îşi iau o haină nouă. Riturile dedicate Sărbătorii Învierii încep din Săptămâna Patimilor, considerată perioada de grele ispite, care pot fi învinse prin post şi rugăciune. Apoi, în Sfânta noapte a Învierii Domnului, toată suflarea satelor maramureşene se îndreaptă spre biserică, cu coşercuţe în care au pus bucatele pregătite pentru masa pascală şi care urmează să fie sfinţite de preot. După Sfânta Liturghie, credincioşii primesc “Paştile”, pe care le iau cu sfială, rostind “Hristos a Înviat”, iar cei ai casei răspund “Adevărat a Înviat!”.

În dimineaţa Zilei de Paşti se păstrează obiceiul ca întreaga familie să se spele pe faţă dintr-o apă în care s-a pus un ou roşu, un bănuţ şi o urzică pentru a fi sănătoşi, harnici şi avea spor tot anul. În unele localităţi, se fac focuri pe dealuri. În Cavnic se „împuşcă” cu ţevi cu carbit. Tinerii se adună în jurul focului, „înarmaţi” cu ţevi astupate la un capăt. Pun carbit şi apă şi dau foc printr-o gaură realizată în apropiere de capătul înfundat al ţevii. Focul şi împuşcăturile pe de o parte apără comunitatea de spiritele rele, dar simbolizează şi focul la care a stat Iisus în Grădina Gheţimani. Există însă şi teoria că numai aşa va fi spartă piatra de pe mormântul lui Iisus şi că drumul lui spre ceruri va fi deschis în noaptea de Înviere.

În multe sate, obiceiurile de Paşti se împletesc cu ritualurile precreştine de primăvară. În Dragomireşti, de Înviere, fetele nemăritate duc lumânări preoţilor. Se spune că, dacă preotul aprinde lumânarea lor în biserică, se vor mărita în anul respectiv. Feciorii tomnatici şi „fetele batrâne” practicau şi „fuga cu Pasca de la Biserică”. Se spunea că acei care ajungeau primii acasă se vor căsători în anul respectiv. În Ţara Oaşului, fuga cu pasca e legată de invaziile tătarilor. Tot acolo se practica un obicei cu semnificaţii istorice, „Învârtitul Bisericii”. În satul Racşa, în cele trei Zile de Paşte, toată suflarea se adună în jurul bisericii. Bătrânii, bărbaţii şi femeile stau pe margine, iar tinerii îmbrăcaţi în costume populare se rotesc câte doi în jurul bisericii. După trei ture, fata face un pas în faţă şi îşi schimbă partenerul. Istoria obiceiului se leagă de invazia tătarilor din 1717. Se spune că invadatorii au ars casele din Racşa, iar oamenii s-au refugiat în biserică. Numai că, tătarii aveau obiceiul de a incendia bisericile. Pentru a evita un masacru, batrânii satului au decis să scoată toţi copiii afară, îmbrăcaţi în cămăşuţe albe, lungi, care să formeze un lanţ viu în jurul bisericii. Văzându-i cât sunt de frumoşi şi inocenţi, căpetenia tătarilor a decis să cruţe biserica şi localnicii.

În dimineaţa zilei de Paşti, copiii merg la prieteni şi la vecini să le vesteaască Învierea Domnului. Gazda dăruieşte fiecărui urător un ou roşu. La plecare, copiii mulţumesc şi urează gospodarilor "Sărbători fericite". La aceasta sărbătoare, pragul casei trebuie trecut mai întâi de un băiat, pentru ca în acea gospodărie să nu fie discordie tot restul anului. A doua zi de Paşti e rândul bărbaţilor să stropească doamnele cu parfum, ca să fie sănătoase tot anul.

Şi sărbătorile de Paşte sunt însoţite de tradiţii inedite în comuna Şişeşti. În cea de-a doua zi a Sărbătorii, de mai bine de un deceniu, aici se organizează “Udătoriul”, o sărbătoare agrară a cărei vechime se pierde în negura timpului. Termenul de ”udător” sau udătoriu’ – cum mai este cunoscut – vine de la obiceiul agrar străvechi care presupunea că oamenii satului (udătorii) să îl ude pe cel care a ieşit primul la arat. Udătorul este un bărbat care a ieşit primul la arat cu condiţia să fie căsătorit, cu familie cât mai numeroasă, şi să aibă boi. Cel ales trebuia să fie om de vază-n sat. Înainte cu câteva săptămâni de sărbatoare, doi feciori erau aleşi de crai, iar prima lor misiune era de a-l găsi pe cel dintâi gospodar ieşit la arat. Urmau apoi tratative cu udătorul, dar un rol în aprobarea desfăşurării obiceiului îl aveau şi autoritatile locale, care atestau calităţile celui ales.

Udătoriul avea ca semnificaţie reînvierea naturii. Se leagă de Paşti, care în ebraică înseamnă ”trecere” şi, totodată, e sărbatoare mare şi lumea nu lucrează. Astfel a ajuns să fie organizat a doua zi de Paşti, când feciorii, oamenii căsătoriţi, femeile se adunau în tinda bisericii, unde era adus udătorul în faţa preotului pentru a primi dezlegarea obiceiului, prin plata unei dispense. După aceea are loc o ”confruntare” între crai şi diac, ultimul acceptând să deschidă biserica doar dacă este răsplătit cu un litru de horincă. Apoi, clopotarul anunţă în faţa întregului sat alegerea udătorului. Cei doi crai îl ridică pe sărbătorit, strigând: “Sus cu udătorul!”, iar restul suflării răspunde: “Să traiască!”. Momentul era urmat de împărţirea ”funcţiilor”. Astfel, patru feciori primeau funcţia de feşnici (feciorul considerat mai tare era numit comarnic), alţi patru, dintre tinerii cei mai ageri, erau numiţi jendari: şef de post, judecător, care ştia mai multă carte, mulţitor, scăzător, doctor, boactăr, doi sanitari, păcurar, porcar, astfel încât toată comunitatea feciorilor să fie cuprinsă în obicei. Participarea lor era obligatorie. Tinerii străini primeau funcţii după imaginaţia crailor. În acest timp, udătorul se retrăgea pentru a-şi pregati plugul, îl lega de teleguţa pe care o ducea lângă o grămadă de buturugi, ferăstraie, securi, unelte pe care le foloseau feciorii. Acesta trasează un cerc în perimetrul căruia ascunde un ban. Acest ban trebuie găsit de flăcăi. Însoţiţi de un întreg alai, feciorii vin la casa udătorului. Cei cu funcţii mai însemnate încep să caute moneda, folosindu-se de uneltele lăsate de udători. În tot acest timp, udătorul îşi lua ultimele măsuri de precauţie pentru ca în cazul descoperirii monedei să poată fugi şi să se ascundă.
După găsirea monedei, craii trebuie să înjuge boii la car, să-l împodobească cu panglici şi ciupi roşii sau tricolore, şterguri şi curele. Udătorul este pus pe teleguţă, flancată de feciori de-o parte şi de alta, şi dus cu alai la o apă curgătoare. Bătrânii încearcă, prin viclenie, să distragă atenţia feciorilor ca udătorul să poată fugi. Ajunşi la râu, în ritmul muzicii, craii îl iau pe udător, unul de-o parte, celălalt de alta, îl duc la marginea râului şi în aclamaţiile celor din jur, îl stropesc cu apă. În timp ce fac urări de an bun, se închină cu horincă. Udătorul aruncă şi el apa peste mulţime, fiind udată toata lumea, până şi boii care au tras plugul. Apa, ca element ritual, avea rol de purificare şi de fertilitate.
De la râu, întreg alaiul se întoarce la casa udătorului, în acordul muzicii şi strigăturilor feciorilor. Mâncarea şi băutura o aduceau participanţii la obicei: feciorii aduceau horincă, iar fetele veneau cu coşarca în care era mâncare. Ajunşi aici, se începea jocul, fără însă a se face abateri de la restricţiile perioadei, cunoscute de tot satul: feciorii nu aveau voie să joace cu neveste, bărbaţii cu fete. Pe de altă parte, se avea grija ca nimeni să nu îmbrăţiseze fata cu care joacă, aşa cum, o săptămână întreagă după aceea, feciorii nu aveau voie să viziteze fetele.