RELIGIE / NOI SI BISERICA

Inca de mult, lumea noastra romaneasca nu mai merge la Biserici. Oamenii de sus, de mijloc si de jos au uitat de mult cararea ce duce la locasul icoanelor. Boieri, ostasi, negustori, meseriasi, dascali, slujbasi, mari si mici, s-au lepadat de datoriile catre legea lor crestineasca – toti sunt astazi liber-cugetatori. Si, fireste, daca dumnealor sunt astfel, trebuie ca si femeile dumnealor sunt astfel, adica liber-cugetatoare; si, prin urmare, cum ar putea sa fie copiii dumnealor altfel decat mamele, adica altfel decat liber-cugetatori! Dar sa nu exageram. Boierimea, ostasii si slujbasii, desi liber-cugetatori, tot mai merg uneori sa auza, daca nu chiar s-asculte, Evanghelia – anume cand M.S. Regele se duce cu ceremonialul obisnuit, la zile mari, ori la Mitropolie, ori la Sfantul Nicolae-n Selari, ori pe malul Garlei la Boboteaza. De alta parte, tinerimea si damele se abat uneori la cate o biserica high-life si, spre cinstea lor, trebuie sa marturisim ca sunt patrunsi de tot respectul cuvenit casei Domnului: atat tinerimea, cat si damele se prezinta acolo gatiti cu toata-ngrijirea. Atata numai ca vorbesc cam prea tare. O fi aceasta bine sau rau – ca s-a lasat, adica, lumea noastra de Biserica – nu o pot spune, caci n-am in aceasta privinta nicio parere potrivita. Poate, dupa cum zic unii, sa fie bine; poate ca lipsa de aplecare catre religie sa fie dovada unui spirit care se emancipeaza lesne de ideile invechite si devine astfel mai susceptibil de idei noi, de progres intelectual si moral. Poate, dimpotriva, dupa cum zic altii, sa fie rau; poate ca lipsa aceasta sa fie dovada unei porniri la descreierare, la o scadere, la o injosire progresiva intelectuala si morala, la o din ce in ce mai mare pierdere a omeniei. Nu stiu deocamdata cine sa zic ca au dreptate – pesimistii sau optimistii; trebuie sa ma mai gandesc mult la aceasta intrebare, dar pana s-ajung a-mi da un raspuns, voi sa consemnez aci, in fuga condeiului, cateva observatiuni, pe care le fac de mult. Pe cata vreme bisericile noastre romanesti ortodoxe parasite de credinciosi, mai ales in Capitala si-n orasele mari, decad pe vazute; pe cata vreme toaca si clopotele noastre fac zgomot de-a surda, ne mai aflandu-se urechi care sa le-nteleaga glasul si chemarea; pe cata vreme o biata prescura si cateva lingurite de vin ajung unui trist altar pe multe duminici – ce se-ntampla in alta parte? Ia sa vedem. Treceti, va rog, fosti crestini ortodocsi, astazi liber-cugetatori, treceti duminica dimineata pe la frumoasa catedrala romano-catolica a Sfantului Iosif, pe la Baratie, pe la biserica protestanta si pe la cea calvina; treceti, va rog, fosti crestini ortodocsi, compatriotii mei, liber-cugetatori astazi, treceti vineri seara pe la sinagogile mozaice si vedeti ce se pretece acolo, in acele locasuri cladite de oameni pentru adapostirea sfintei credinte in Dumnezeu, lasate lor de la stramosi. Vedeti ce de lume! Ce de oameni, ce de femei si de copii! Priviti-i! Bogati si saraci, voinici si neputinciosi, tineri si batrani. Sunt intre ei invatati deosebiti si oameni de rand, fiinte – pe drept ori nu – mandre si fiinte umile, oameni cu griji zdrobitoare si oameni fara nicio grija; toti vin sa-si ridice sufletul, ascultand cuvantul Domnului; toti vin acolo sa se roage impreuna Lui, cum I s-au rugat si parintii lor, si sa-nvete pe copiii lor a se ruga ca dansii. Sunt intre ei si bravii si cumintii germani, francezii cei subtiri la minte si nobilii italieni, si indraznetii unguri si neinduplecatii evrei. Intrati, fosti ortodocsi, astazi liber-cu¬getatori; intrati dupa acesti credinciosi in sfantul – pentru ei – locas. Ascultati cum rasuna, leganandu-se-ntru-naltele bolti, acele cantari inaltatoare intru slava. Ia uitati-va cum, cu capetele plecate, se lasa acei oameni patrunsi de binefacerea Atottiitorului. Vedeti voi, care sunteti totdeauna posomorati, cum, dupa ce s-au impartasit de acea binefacere, ies toti cu fetele senine si vesele. Si daca, liber-cugetatori, nu mai puteti crede in Dumnezeu, caci nu mai sunteti in stare sa-L vedeti, pe El, care Se-arata pretutindeni afara decat in sufletul vostru, nu puteti crede nici macar in ce vedeti la acesti semeni ai vostri? Nu intelegeti voi, care tot va plangeti de slabiciunea „noastra” fata de ei, ce intariti ies dupa ce s-au rugat si au primit binecuvantarea? Si daca nici atat nu-ntelegeti, nu v-aduceti aminte barem de o vreme nu tocmai de¬partata, cand parintii vostri, care dorm sub umbra crucii, cunosteau izvorul acelei intariri binefacatoare si stiau sa se-adape la el? Parintii vostri! Prapastie de vreme nemasurata intre ei si noi! Mii si mii de ani de vor fi trecut de la viata lor pana la a noastra, si tot nu li s-ar fi sters mai bine din inimile copiilor pomenirea si dragostea si evlavia si felul. Ei au crezut si s-au inchinat, si sufletele lor gaseau mangaiere si tarie in inchinaciune. Noi nu ne mai inchinam, fiindca nu mai credem. Sufletele noastre nu mai au nevoie de mangaiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tarie, fiindca sunt de piatra, si din piatra aceasta scaparam scanteile liberei-cugetari, noi, romanii fosti ortodocsi, care suntem mai destepti, mai luminati, mai mandri, mai puternici decat toate neamurile lumii. Inchina-se Asia, batrana inteleapta, si nobila si ingenioasa ei fiica, Europa! Inchina-se Africa, cu toate negrele ei semintii! Inchina-se iscusita America! Noi – nu ne inchinam. Inchina-se nerozii! Filosofia noastra se pune mai presus de nevoia inchinaciunii! Clopotele – zgomot! Icoanele – fleacuri! Credinta – moft! Inchiza-se bisericile, surpe-se zidurile lor! Parintii nostri care le-au zidit erau niste barbari, niste primitivi, fara nicio cultura serioasa; ei nu aveau spiritul de examen. Noi suntem oameni moderni. Mature-se daramaturile bisericilor, ca sa se deschida locuri largi, piete vaste, pe care, dupa cerintele progresului, sa se zideasca hoteluri marete si cluburi politice, teatre de varietati si burse de comert! Si nu care cumva sa indrazneasca a ridica glasul cineva! In cazul cel mai bun pentru dansul, ar fi un om ridicul. E destul ca Biserica e tolerata! Un slujitor al altarului, cand statea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei napastuiri strigatoare la cer, izgonit si maltratat ca odinioara, Sfantul Ignatius al Constantinopolei, ne-a spus cu adanc amar: - Nu le e frica, fiule, de bataia lui Dum¬nezeu? - Nu, parinte, i-am raspuns; nu i-e frica nimanui de bataia cui nu crede ca este. Ai uitat ca ai a face cu o lume care nu crede in Dumnezeu? Cu o lume careia nu i-a fost frica sa prefaca in puscarii locasurile sfinte, inchinate credintei strabune, unde zac oseminte de mareti voievozi? Se va schimba lumea noastra romaneasca? Va mai vrea Dumnezeu s-o mai reintoarca la Dansul? Dumnezeu stie. Deocamdata, copiii nostri vor merge pe calea noastra cuminte. De ce avem scoli romanesti, in care urmeaza inaltele invataturi ale omenirii? Pentru ca sa ni-i lumineze si sa ni-i creasca. Din aceste scoli nationale ies pe fiece an sute si mii de viitori cetateni luminati, toti liber-cugetatori, plini de dispret pentru vechea ratacita credinta crestina, astazi demodata, ridiculizata, scuipata! Ei au invatat o religie mai omeneasca decat cea crestina, o religie care predica nu mila si ingaduinta, nu blandetea si omenia, ci o religie aspra care predica omului: Esti o fiara! Ghearele tale si coltii tai sunt desteptaciunea si siretenia; fii perfid, crud, neingaduitor cu semenii tai! Nu te uita o clipa in sus, pe cer; aici, in jos, pe pamant, uita-te cu ochii-n patru, ca si cum ai avea patru picioare, aci, pe pamant, se ispraveste tot pentru tine. Esti fiara, fii fiara! Fiarele n-au biserica; fiarele nu se inchina; fiarele n-au Dumnezeu! Ion Luca Caragiale