RELIGIE / Monahismul Ortodox din Maramures si Transilvania

Odata cu organizarea statala a provinciilor romanesti, apar si primele asezari monahale durabile, care dainuiesc peste veacuri. Din secolul al XIV-lea dateaza manastirile: Perii, Ieud, Barsana si Biserica Alba. M onahismul transilvanean nu si-a putut desfasura activitatea ca cel de peste munti fiindca organizarea politica si legislatia de aici erau ostile poporului roman si credintei ortodoxe. In decursul veacului al XVIII-lea, manas¬tirile noastre au fost adevarate fortarete de rezistenta fata de propaganda purtata de Habsburgi, cu scopul de a atrage pe romani la unirea cu Biserica Romei. Chiar daca manastirile transilvanene nu au fost impunatoare din punct de vedere arhitectural, imobiliar, ca organizare struc¬tural-ierarhica sau ca numar de vietuitori, ele s-au impus prin rolul pe care l-au jucat, de a fi centre de propagare a ideilor de constientizare a clerului si poporului, pentru a nu ceda credinta stramoseasca in schimbul unor bunuri materiale trecatoare si pe care, de altfel, nu le-au primit niciodata. Momentul culminant al incercarii de lichidare a ortodoxiei transilvanene si al inlocuirii ei cu Biserica unita a fost acela al distrugerii manastirilor din Transilvania, intre anii 1760 – 1762, cand generalul Nicolae Adolf von Buccow a fost trimis in Transilvania tocmai cu aceasta misiune; astfel s-a imprimat puternic in memoria colectiva numele generalului, el fiind echivalat cu un simbol malefic. Cate asezaminte monahale au fost distruse in secolul al XVIII-lea, secol in care schiturile si manastirile au suferit „o actiune de distrugere in masa fara egal in istorie si unica in tarile ortodoxe”, cate in prima parte a veacului, cate in perioada 1761 – 1762 si cate spre sfarsitul acestui veac? Este o intrebare la care inca nu s-a dat raspuns complet si convingator. Primul episod, mai putin cunoscut, dar nu mai putin pagubitor pentru monahismul transilvan, s-a petrecut in prima jumatate a sec XVIII-lea pe fon¬dul schimbarilor produse de instaurarea dominatiei habsburgice, de transformare a Bisericii Ortodoxe din Transilvania in anexa a Bisericii Catolice (1696 – 1700), de razboiul curutilor (1703 – 1711), rascoala lui Visarion Sarai si opozitia tot mai evidenta a ortodocsilor fata de uniatie. (...) Odata cu distrugere schiturilor si manas¬tirilor – ca ziduri dar si ca viata monahala – s-au distrus aproape toate vestigiile culturale; arhivele cu documente, carti, manuscrise, icoane – o adevarata istorie. Tot ceea ce ar fi putut ramane ca marturie si vorbi generatiilor viitoare despre inceputurile crestinismului, ale monahismului ortodox si activitatea misionara sociala si culturala in aceasta parte de tara si despre pastrarea fiintei nationale. Cei care, in numele dreptului puterii, au supus Biserica Ortodoxa din Transilvania tuturor incercarilor, de la umilinte pa­na la distrugerea lacasurilor de cult, n-au putut intelege ca sacrul nu poate fi distrus, ca el este vesnic. (...) Pierdute in plan fizic, schiturile si manastirile au fost „reconstruite” spiritual, in inimile si constiintele credinciosilor, care au eternizat toponimic locurile sfintite, trecandu-le ca bunuri de tezaur, in patrimoniul istoriei orale. Locurile unde au fost schiturile au devenit tot atat de sacre ca si lacasurile care le-au impodobit odinioara. Pe movilele de cenusa si ruine ramase dupa incendierea si naruirea lor s-au ridicat cruci si au fost marcate locurile respective spre mereu-aducere aminte ca acolo a fost loc de intalnire cu Dumnezeu; asa se face ca, in anul 2007, la Barsana, pe locul unde a existat biserica manastireasca pana la 1740, s-au descoperit fundatiile vechii biserici, exact in forma in care au fost atunci, la Rohiita s-au descoperit bucati de lemn ars si carbune, ceea ce confirma traditia populara ca manastirile au fost arse si distruse ca materie, dar au ramas vii in sufletele si memoria colectiva a oamenilor. (...) In pofida conditiilor grele de viata in care si-au desfasurat activitatea, in multe din manastiri si schituri au functionat scoli in care se pregateau tinerii romani din satele din jur: Perii, Barsana, Budesti, Moisei, Bixad, Stramba Fizesului, Zagra, Feldru etc. Astfel de calugari invatatori intalnim pe la 1750 – 1752 in tinutul Nasaudului. Odata cu arderea si distrugerea manastirilor, au disparut comori literare imense: carti, manuscrise, acte, ceea ce dovedea si prega¬tirea carturareasca a monahilor. Modesti, cei mai multi dintre acei monahi, putin sau deloc cunoscuti, traitori in schituri cu putin avut, mentionati cel mai adesea in statistici, ca numar numai, ei au avut un rol important in pastrarea si apararea credintei, impunandu-se in istoria monahismului romanesc si a culturii, unii prin creatiile lor literare, artistice sau teologice, altii prin viata duhovniceasca. Protos. Dr. Macarie Motogna