RELIGIE / FERICIREA A DOUA

„Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia” Oamenii acestei lumi, cu judecata lor marginita, fericesc pe cei bogați și puternici, pe cei ce mananca bine și au parte de ras, veselie și petreceri. Unii ca aceștia privesc lipsurile, suferințele, intristarea și plansul cu amaraciune și dezgust, temandu-se de ele. Venind in lume, Mantuitorul rostește cu privire la necazuri și lacrimi o alta judecata, le socotește izvoare de fericire și trepte de intrare in Imparația cerurilor. Cand nu reușim ceva, cand ni se intampla un lucru neplacut, cand avem o paguba, cand moartea ne rapește o persoana iubita, atunci ne copleșește jalea și plansul. De o astfel de durere au avut parte proorocul David (Ps. 101, 5, 10), dreptul Iov (Iov 30, 16-17) și Insuși Mantuitorul nostru Iisus Hristos, la mormantul lui Lazar din Betania și in Gradina Ghetsimani (In. 11, 37; Mt. 26, 38). De aici se vede ca supararile și plansul fac parte din soarta noastra de oameni. Insa noi trebuie sa dam dovada de curaj și sa nu ne pierdem nadejdea (Sirah 30, 23-24; I Tes. 4, 13). Prin cuvintele “Fericiți cei ce plang” (Mt. 5, 4), Domnul ne invața ca suferința și plansul, izvorate din pocaința, sunt mijloace care duc la fericire. Precum munca este un izvor de caștig, studiul este o cale de a dobandi cunoștințe, așa intristarea poate duce la pocaința și la mangaiere. Iisus nu fericește pe cei stapaniți de intristare lumeasca, ci se refera la lacrimile de pocaința care – cum spune cuviosul Teodor al Edesei – “caștiga indurarea Stapanului pentru greșelile noastre și inaripeaza dorul spre cele de sus”. Mantuitorul nu-i fericește pe cei ce plang pentru ca le lipsesc bunuri materiale, pe cei ce plang de ciuda ca au fost jigniți, pe cei ce plang de necaz ca au fost prinși și pedepsiți pentru raul savarșit. Aici este vorba numai de cei ce-și plang pacatele prin care au mahnit pe Dumnezeu, ca fiul pierdut, ca Zaheu vameșul, ca apostolul Petru si cei care plang din dorul dupa desavarșire “Caci intristarea cea dupa Dumnezeu aduce pocaința spre mantuire, fara parere de rau; iar intristarea lumii aduce moarte” (II Cor. 7, 10). Parerea de rau pentru pacat este bisturiul care sparge infecția. Cand lacrimile izvorasc din amaraciunea și durerea pentru pacatul savarșit, cand ele sunt marturia unei caințe sincere si zguduitoare, atunci sunt, intr-adevar, aducatoare de iertare și innoire. Lacrimile de pocaința sunt, pentru pacatoșii care se pocaiesc, ceea ce este apa pentru cei ce se boteaza. Ele sunt imbucuratoare ca roua care da stralucire florilor de dimineața. Lacrimile nu aduc numai o liniște momentana, ci fac lumina inauntrul nostru, purifica ochiul launtric al credinciosului sau conștiința lui. Sfantul Ioan Scararul scria: “Precum focul topește trestia, așa lacrima curatește toata partea vazuta și gandita”. Pe langa plansul pentru pacat exista și plansul iubirii de Dumnezeu, de care nu se despart nici cei desavarșiți. Despre cei cu viața imbunatațita ni se spune ca varsau șiroaie de lacrimi in rugaciunea lor. Acesta este “plansul dupa Dumnezeu”, cum il numesc Sfinții Parinți. Sfantul Simeon Noul Teolog zice: “Plansul este indoit in lucrarile lui. Unul este ca apa, care stinge prin lacrimi vapaia patimilor și curațește sufletul de intinaciunea pricinuita de ele; altul este ca focul, care face viu, prin prezența Sfantului Duh, și reaprinde și incalzește și face infocata inima și o inflacareaza de dragostea și de dorul lui Dumnezeu.”. Inima, cuprinsa de dor și de entuziasm infocat dupa Dumnezeu, striga: “Indulcitu-m-ai cu dorul Tau, Hristoase, și m-ai schimbat cu dragostea Ta cea dumnezeiasca”. Despre puterea lacrimilor ne putem edifica citind viața unui talhar vestit din Tracia, care a trait pe vremea imparatului bizantin Mauriciu, la sfarșitul secolului al VI-lea. El era spaima acelor ținuturi și nimeni nu-l putea prinde. Afland ca imparatul este gata sa-l ierte, vine la Bizanț unde, dupa ce primește iertarea, se imbolnavește și este dus la spital. Aici iși plange pacatele incat uda cu lacrimi așternutul sau și basmaua ce o avea cu el. Pe cand plangea cu amar, boala il invinse și trecu in lumea cealalta. Tocmai in acea noapte medicul a visat ca diavolii se pregateau sa duca sufletul talharului in iad. Insa deodata au aparut doi ingeri care țineau in mana o cumpana și demonii s-au repezit sa puna pe unul din talere hartiile cu pacatele talharului, incat talerul s-a lasat in jos. Atunci ingerii, ingrijorați, cautau sa gaseasca ceva bun in viața talharului pentru a pune pe celalalt taler, dar nu gasira nimic. Unul insa observa la capul acestuia mahrama udata cu lacrimile pocainței. Punandu-o pe talerul gol, zapisele diavolilor se risipira in toate parțile. In acel moment, medicul se trezi, se indrepta spre patul bolnavului, pe care-l gasi mort, iar langa el basmaua uda cu lacrimi. Din aceasta intamplare vedem limpede ca lacrimile sunt semnul pocainței adanci a omului, care atrag milostivirea și iertarea lui Dumnezeu. Rasplata celor ce plang este mangaierea dumnezeiasca. Cel ce plange e fericit fiindca scapa de tirania poftelor și din inchisoarea faradelegilor sale. El simte mangaierea și bucuria pe care a simțit-o slabanogul caruia Iisus i-a spus: “Omule, iertate iți sunt pacatele tale” (Lc. 5, 20). Progresand in viața duhovniceasca, el descopera tot mai mult mangaierea lacrimilor. Dupa ce plansul duhovnicesc ne-a curațit de patimi, zice Sfantul Simeon Noul Teolog “atunci, mangaiați de Duhul dumnezeiesc, lacrimile pricinuitoare de bucurie ale umilinței ne umplu de o bucurie și de o dulceața de negrait”. Celor ce plang pentru pacate, Mantuitorul le promite bucuria din Imparația cerurilor, unde “Dumnezeu va șterge orice lacrima din ochii lor.” (Apoc. 7, 17).