RELIGIE / Doua evlavii ce nu se cuvine a fi parasite: cinstirea Crucii si a Maicii Domnului

„Nu socotesc utile – si nu intra in obiectul meu sa le practic – discutiile contradictorii cu aceia carora lumea le da indeobste numele de „sectanti”, cu fratii nostri de alta credinta adica. Este fiecare liber a crede ce vrea, sa mearga pe calea pe care il poarta inima si-l indeamna constiinta, urmand, fireste, a purta ras¬punderea alegerii facute. Invatatura lui Hristos pe aceste doua entitati chiar se intemeiaza: pe libertatea deplina a insului, pe intreaga lui raspundere in ziua Judecatii celei Mari. Sunt doua evlavii de care, cu adanca parere de rau, constat ca stau departe fratii nostri de alta credinta, lipsindu-se astfel de doua mari si minunate consolari si savarsind totodata, sunt convins, doua imense greseli. Despre cruce se afirma, sub o forma ori alta, ca a fost un simplu mijloc de tortura si ucidere, pe care ce rost ar avea sa-l proslavim si veneram? La ce bun ne-am inchina unei abjecte unelte de chinuire si executare a criminalilor, folosita de romani si de iudei? Ba ni se da de inteles ca semnul crucii si crucea insasi sunt cu adevarat profanari ale cultului crestin. Crucea prin urmare e inlaturata din caseler de rugaciune si din viata spirituala a fratilor nostri de alta credinta. Rau fac, gresit procedeaza, la bun si puternic sprijin renunta. Crucea, pentru Hristos, nu-i simplu si degradant instrument de tortura si moarte. E Sfanta Cruce stropita si sfintita de scumpul si preacuratul sange al Mantuitorului nostru. E altar, pe locul sacru al suferintei Nevinovatului, al Rascumpararii omenirii si al ruperii Zapisului ce apasa asupra nostra de la Adam incoace. Pe cruce s-a savarsit Cel care, asculand de porunca tatalui si pentru mantuirea noastra, S-a desertat de a Sa Dumnezeire si a primit moartea, si inca moartea pe cruce. Pe cruce s-a oficiat o slujba si o jertfa si un act de reasezare a omerii in situatia ei de necoruptie originara. Hristos, fratele, prietenul, insotitorul nos¬tru, dar si Cel ce Si-a aflat sfarsitul pe lemnul blestemat, sub privirile ironice si biruitoare ale unor dusmani neinduplecati, setosi de spectacolul zvacnirilor bietului trup sortit mortii. Cel defaimat, invins, prada a unui obiect neinsufletit care-si implineste – rece si dur – groaznica-i menire. Si acesta e Hristos. Pe acesta sa-l trecem cu vederea? Chenoza crucii e dovada cea mai limpede si mai puternica a totalitatii si seriozitatii intruparii lui Dumnezeu. A fost ales un popor mic, sarac si subjugat, a fost preferata familia modesta a unui teslar (nu a unui nobil, unui bogatas, unui carturar, unui preot). Ba mai mult decat atat, spre a da intruparii caracterul ei ireversibil, totalitar, autentic, cinstit, neprecupetit s-a recurs la moartea pe cruce, chin cumplit, prelung, supliciu rusinos si socotit blestemat, infamie suprema: spre a preface intruparea divinitatii in acceptarea completa a conditiei omenesti. Parca s-a prevazut cartea lui Andre Malraux, Conditia Umana (acolo unde prizonierii sunt azvarliti de vii intre cazanele locomotivelor) si tot sirul de chinuri atroce nascocite pe durata eonilor de mintea inventiva a omului, nu mai putin fertila si sadica decat a dracilor. Domnul a tinut sa cunoasca in deplina realitate conditia umana in forma ei cea mai necamuflata, maximala, exasperata. Adevarul adevarat, Capatul noptii. Iar noi sa dam uitarii si sa trecem neatenti pe langa acest fapt de iubire, de neinchipuit si de partasie fara seaman a nesulemenitei noastre incertitudini omenesti. Cata nedreptate, nesimtire , ingratitudine, impietrire, invartosare si dispret ar fi din partea noastra! Cum de ne-am infratit cu toti acei care treceau clatinandu-si barbiile si ranjind sarcastic pe Dealul Capatanii? Sa tagaduim, sa uitam, sa ne prefacem nestiutori. Oare nu am deveni ucenicii batranilor si carturarilor care-si radeau de chinul unui semen (cum socotea el), al lor, amestecand fatarnica mila cu navalnica bucurie si rostind: sa se dea acum jos de pe Cruce ca sa vedem si sa credem? A nu pomeni crucea, a ne feri de amintirea celor petrecute pe Golgota, e parca, totuna cu a minimaliza fapta lui Iisus, a o renega printre alte josnice amanunte istorice, a voi cu tot dinadinsul sa uiti un incident neplacut. Au mai fost prooroci, invatatori, filosofi si doctrinari de seama care au predicat si enuntat lucruri frumoase, inaltatoare, minunate. Dar care e acela care si-a pus la bataie trupul si s-a dat de bunavoie unei morti indelungate si cumplite? Niciunul nu s-a invoit sa moara „ca un caine”, aidoma eroului lui Kafka. Si tocmai caracteristica aceasta a lui Hristos sa fie refulata in adancurile constiintei nostre, susceptibila si stapanita de grija ingroparii accidentelor (sau, fie, erorilor) suparatoare pentru chietudinea noastra sufleteasca? Sa eliminam esenta, fapta capitala, neegalabila, inimaginabila pentru psihia noastra, mai presus de orice autocompatimire? Crucea, geometric si simbolic vor¬bind, e semnul intretaierii celor do¬ua planuri, e unirea dintre spi¬ritual si material, e metafora dublei nostre naturi: du¬hov¬niceasca si pamanteana. Ea se rezuma, ne re¬ca¬pituleaza, ne reprezinta grafic si cardinal, ne expune in dubla – paradoxala, perpendiculara, fun¬da¬mentala – noastra solemna si derizorie situatie de faptura care deopotriva tine de lume si de cer. De ce, ne putem intreba, a fost alea¬sa crucea drept mijloc de tortura si omorare a Fiului lui Dumnezeu? Probabil pentru ca presupune o lunga agonie (de natura a multumi ura, invidia si ticalosia osanditorilor – siliti totusi sa iuteasca spectacolul ca sa nu-i apuce sambata si nu cumva sa se razgandeasca dregatorul, motiv pentru care a si fost solicitat Simon din Cirene: usureaza-se patima amagitorului numai sa-L vedem mort!); apoi pentru ca prezenta un mod de executare rusinos, rezervat in genere sclavilor si talharilor. Legea veche socotind spanzurarea pe lemn a fi gen de moarte blestemata, iar romanii o executie infamanta (rastigneste-L!). Imi inchipui insa ca adevarata explicatie adanca, psihanalitica ne-o da verticalitatea ei: omul, fiinta induhovnicita, bipedul, singura creatura care paseste mereu vertical e pedepsit prin aceasta insusire a sa, chiar: e pedepsit fiind expus ocarii, batjocurii, injosirii; el fiinta cu simtul rusinii, pudoarei si demnitatii, e despuiat intreg (brau din jurul coapselor Mantuitorului e o fictiune picturala) e defaimat si luat in ras tocmai prin ceea ce il defineste si deosebeste de celelalte animale si il separa, il innobileaza. E tintuit (el, fiinta superioara, nobila, activa, sloboda, el capabil de a privi firmamentul de pe Ziditor fata catre fata), pe un nenorocit si imputit de lemn si lasat sa moara prin si din insasi verticalitatea sa: organele intra in ptoza, setea devin chin atotstapanitor, e expus gol privirilor rece, indiferente sau batjocoritoare ale semenilor (nimeni nu ne spun Evangheliile ca a procedat ca bunii cetateni din Coventry cand a fost plimbata goala prin orasul lor regina Godiva: si-au intors fetele catre zidurile caselor). Omul rastignit e distrus de ceea ce i-a fost podoaba si unicitatea. Nu i se adauga nimic crucii, chinul e pur, provine din ce are omul mai propriu, mai vrednic de uimire si tarie. Ce triumf pentru vrajmas, cu mainile nepatate de sange, absolvit de folosirea vreunui artefact! Pe cruce omul nu e propriu-zis chinuit: e numai scos din miscare si libertate. Caracteristicile acestea ale fiintei – coordonatele sale psihofizice- sunt intoarse impotriva lui. Esti vertical? Vertical vei muri, din pricina insasi a verticalitatii tle. Esti doar fixat, imobilizat tel quel. In deplina insingurare si intensificare a insusirilor tale primordiale. Batjocura sta nu atat in goliciune si imobilitate, cat in parodierea celor doua axe - orizontala si verticala – care descriu starea de trasura si unire a coordonatelor universului, prefacand-o in caricatura de figura centrala a durerii si deraderii. (Biciuirea, cununa de spini, piroanele sunt de altfel superfetatorii si de origine romana: fariseii si carturarii isi pot spala si ei mainile: nu-ti facem nimic, te legam de lemn, si te lasam sa mori). Scoaterea lemnului crucii din lacasurile de cult crestin, evitarea facerii semnului Sfintei Cruci, tacerea in jurul Jertfei Supreme sunt tot atatea dovezi de nerecunostinta flagranta, de ipocrizie istorica si de complexa (psiho-patologica) vointa de a uita finalitatea vietii pamantesti a lui Hristos, Care neincetat si in cele mai diverse prilejuri S-a referit la moartea de care avea sa aiba parte. Un crestinism fara Cruce este identic celui propus intruna din cele mai teribile povestiri ale „martorilor patimilor” de Giovanni Papini. (Marele rabin ofera Papei convertirea tuturor evreilor, cerand in schimb, stergerea din Evanghelii a episodului Rastignirii). Prin jertfa Sa pe cruce S-a dovedit Iisus Hristos Fiu al lui Dumnezeu si Fiul al Omului. Pentru aceasta I S-a dat puterea de a judeca lumea, fiindca a cunoscut-o cum nu se poate mai temeinic, mai nemijlocit: prin suferinta, prin suferinta rezervata celor mai netrebnici dintre oameni. (...) A ne lepada de Cruce - chiar fara intentii rele si hulitoare - inseamna a nu intelege misiunea pamanteasca a lui Hristos, vointa sa de a identifica soartei omenesti, de a o cunoaste in forma sa cea mai neprefacuta. Ecce hommo, vorba aceasta a lui Pilat, il identifica pe Fiul lui Dumnezeu cu Omul si destainuie omului cat de mare a fost dragostea Ziditorului pentru faptura Sa. Pe cruce s-au unit dumnezeirea si omenirea - indisolubilul - si s-a pecetluit indumnezeirea fapturii. Asezand Crucea la loc de cinste in biserica si in casa, purtand-o sub chip de cruciulita pe trupul sau vesmintele noastre ne afirmam, de fapt, con-dumnezeirea, aducem prinos de cunoastere conditiei omenesti care nu-i decat vrerea de teandrie. (Va urma) Nicolae Steinhardt