RELIGIE / Biserica si Marea Unire

* Ziua Unirii nu este rodul unui eveniment spontan, ci al unui ideal implinit, minutios pregatit si mult asteptat. Ca orice eveniment important al istoriei neamului, si Unirea tuturor romanilor poarta amprenta Bisericii prin reprezentantii ei de seama. Relatia dintre Biserica si Stat in tara noastra dainuie inca de la inceputurile noastre ca popor. Istoria Bisericii completeaza istoria nationala si o implineste. Anul 1918 nu face exceptie si speculeaza contextul favorabil european. Mitropolitul de fericita amintire, Antonie Plamadeala al Ardealului, afirma: „Istoria romanilor e biografia extraordinara a unui popor de vita veche, din stramosi viteji si drepti, cumpaniti in gandire si hotarati in fapta“. Multa vreme, romanii au fost nevoiti sa traiasca in provincii diferite ale aceluiasi neam: Tara Romaneasca, Moldova si Transilvania. Au trait despartiti, uneori sub stapaniri straine. Libertatea si-au aparat-o cu armele, iar identitatea prin grai si credinta. Avem, asadar, o intreita legatura intre romanii din cele trei provincii istorice: pamantul, limba si credinta, legatura ce a pastrat constiinta ca romanii sunt frati, indiferent de ce parte a Carpatilor le-a fost dat sa vietuiasca. Un document de epoca, descoperit de mitropolitul Antonie Plamadeala in Arhiva Cancelariei Sfantului Sinod, ne introduce in atmosfera pregatirii Unirii, in toamna anului 1918. Este vorba despre o scrisoare a lui Teodor Mihali, fruntas roman nationalist, catre episcopul de Caransebes, Elie Miron Cristea, viitorul patriarh al Romaniei, datata 8 octombrie 1918. Ierarhul era invitat la un „sfat intim“ ce urma sa aiba loc la 12 octombrie 1918, la Oradea-Mare: „Ilustritate, e de prisos sa accentuez ca, in zilele acestea de importanta istorica in care se va hotari si soarta viitoare a neamului romanesc, ne incumba tuturor datoria sa veghem ca in deplina solidaritate sa facem tot ce poate servi spre binele obstesc si sa evitam a intreprinde ceva ce ar putea fi in detrimentul natiunii noastre. Nu putem proceda insa solidar fara de a ne sfatui mai intim si fara de a lua o hotarare, atat referitor la modul de procedare, cat si referitor la bazele principiale pe cari va fi sa stam cu totii. s...t Contand cu siguranta ca Ilustritatii tale iti va servi de imbold mai puternic glasul timpului decat apelul meu, nadajduiesc ca-mi va fi dat sa ne putem revedea la Oradea-Mare“. Propaganda nationalista a fost sustinuta si de publicatiile romanesti din Ardeal, in special de organele de presa ale consistoriilor romane: „Telegraful roman“ (Sibiu), „Biserica si Scoala“ (Arad), „Unirea“ (Blaj) si „Foaia diecezana“ (Caransebes). La 30 octombrie, episcopul Aradului, Ioan I. Papp, a cerut episcopilor romani, ortodocsi si greco-catolici, sa-si precizeze atitudinea cu privire la Consiliul National Roman Central. Primul raspuns a venit din partea episcopului Miron Cristea al Caransebesului, in forma unei adrese din 1 noiembrie pentru Consiliul National Roman, in care amintea dreptul fiecarui popor de a dispune liber de soarta sa, iar „interesele de viata ale neamului romanesc pretind, ca un categoric imperativ, infaptuirea acestui drept de libera dispozitie si fata de neamul nostru“. De asemenea, printr-o adresa comuna din 21 noiembrie, semnata de toti episcopii ortodocsi si greco-catolici din Transilvania, Consiliul National Roman era recunoscut ca for conducator al luptei de eliberare nationala si se asigura aportul „din toate puterile la intruparea aspiratiilor noastre nationale“. La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, Biserica romaneasca a fost reprezentata de cei 5 episcopi in functiune, 4 vicari, 10 delegati ai Consistoriilor ortodoxe si ai Capitlurilor greco-catolice, 129 de protopopi, cate un reprezentant al Institutelor teologice-pedagogice si cate doi reprezentanti ai studentilor de la fiecare Institut teologic, la care s-au adaugat numerosi preoti si invatatori ai scolilor confesionale, alesi ca delegati oficiali. Palcuri de credinciosi, in frunte cu preotii satelor, purtau pancarte cu inscriptii: „Traiasca Romania“, „Vrem Unirea“ sau „Unirea cu Tara Romaneasca“. Manifestarile au inceput cu oficierea Sfintei Liturghii, romanii cerand, mai intai, binecuvantarea lui Dumnezeu pentru a pune bun inceput idealului lor. Biroul Adunarii Nationale a ales trei presedinti, dintre care doi erau episcopi: Ioan I. Papp al Aradului si Dimitrie Radu de la Oradea. Al treilea, octogenarul Gheorghe Pop de Basesti, si-a incheiat discursul rostit pe Campul lui Horea prin cuvintele dreptului Simeon din Sfanta Scriptura: „Acum slobozeste, Doamne, pe robul tau, caci ochii lui vazut-au mantuirea. De acum pot muri fericit, caci am vazut marele ideal implinit“. Principalul raport a fost prezentat de Vasile Goldis, care a citit apoi istorica Declaratie de Unire a Transilvaniei cu Romania. In toate bisericile din Ardeal, clopotele au dat de veste romanilor ca Unirea era un fapt implinit, iar preotii au savarsit slujbe de Te Deum, in semn de multumire.