Relația România-Ungaria, sub lupa istoricului Alexandru Ghișa

Reporter: Sunteți istoric și diplomat. Ați avut și aveți o activitate neobosită pe cele două paliere. Cum se armonizează istoria cu diplomația?

Alexandru Ghișa: Cele două merg foarte bine în sensul că, având pregătirea de istoric și să lucrezi la Budapesta, te lovești acolo de istorie curată. Am lucrat în Budapesta în două mandate. Și înainte de 1989, și după. Am prins perioada 1987-1989. A fost o încrâncenare teribilă la Ambasadă. O Ambasadă este o punte de legătură între două guverne. Și era perioada comunistă. Să nu uităm că și Ungaria a fost țară comunistă. Să fii între Ceaușescu și Kadar nu aș dori nimănui.

În relația România-Ungaria au existat două perioade pozitive. A fost o înțelegere foarte bună între Gheorghe Gheorghiu-Dej și János Kádár în perioada 1956 și după aceea, atunci când au avut loc evenimentele din Ungaria.

Trebuie spus că Ungaria este plină de morminte ale ostașilor români de după război. Atunci, au fost amenajate aceste morminte în toate cimitirele din Ungaria. Am avut sprijinul autorităților locale. După venirea la putere a lui Ceaușescu, nu a mai existat dialog cu autoritățile maghiare. Mai mult, niciodată Ceaușescu nu a fost invitat la Budapesta. Ceaușescu și Kádár s-au întâlnit la evenimente multilaterale, dar nu bilaterale. Ultima întâlnire între cei doi lideri a fost în 1977, la Debrețin și la Oradea. Nu a existat o relație directă. Și în diplomație contează foarte mult relația directă între oamenii care conduc, între șefii de state.

Al doilea mandat, la Budapesta, l-am avut între 2000-2005. Am prins atunci o perioadă fastă, relația între Adrian Năstase, premier al României și Péter Medgyessy. În perioada 2002-2004, între cei doi a existat o relație intensă. În această perioadă, au fost 13 întâlniri între premierii României și Ungariei.

În 2002, între România și Ungaria s-a încheiat un parteneriat strategic, de care vorbesc în cartea „Lebăda Neagră de la Balaton”. Deci, s-a putut!

Apoi, în 2010, la a doua venire la putere a lui Viktor Orban, acesta a declarat că nu face ce au făcut socialiștii. Atunci s-a rupt această relație între cele două țări.

Amintesc că, în 2005, când a venit guvernul condus de Tăriceanu, la Budapesta se aflau încă socialiștii la guvernare. Eram la Budapesta, la începutul anului 2005, când Tăriceanu a venit cu jumătate din guvern la Budapesta. Au fost contacte foarte bune și am ajuns să avem ședințe comune de guvern.

Nu se rezolva mare lucru, dar faptul că se întâlneau, la nivel de miniștri, premieri, conta enorm în relația bilaterală. Au fost vreo șase întâlniri. După venirea lui Orban, totul s-a blocat. Eram în Ministerul de Externe și la noi a venit guvernul condus de Emil Boc. Acestuia i-am propus o întâlnire cu Orban, la nivel guvernamental. Dar nu a avut loc. Emil Boc nu și-a găsit timp, iar Orban nu a vrut.

Pe de altă parte, încrâncenarea din perioada 1987-1989 am regăsit-o și după 2000.

În 2000, a fost primul guvern Orban. Atunci au început primele tatonări. A fost perioada cu legitimațiile de maghiar, dacă ne aducem aminte, cu acordarea cetățeniei...În acea perioadă, a fost o tensiune teribilă nu numai între România și Ungaria, ci și între Ungaria și Cehoslovacia, dar și între Ungaria și Serbia.

Îl aveam atunci ca director în minister pe domnul Bogdan Aurescu. Mergând pe o tradiție istorică, pe linia lui Titulescu, domnul Bogdan Aurescu a făcut o chestiune teribilă. A transferat problematica existentă din bilateral în multilateral. Adică, nu a mai gestionat numai Ungaria-România și celelalte, ci a transferat problema la Bruxelles pentru rezolvarea în multilateral. Atunci era o chestiune inedită.

Prima reacție a Ungariei știți care a fost? A fost scoaterea Austriei din această chestiune. Pentru că Austria era membră a UE de dinainte de 2004. Și vedem că Ungaria nu se mai referă la Austria în legislația pe care o elaborau atunci. Dar a căzut guvernul Orban și au venit la putere din nou socialiștii până în 2010, când a preluat iar Viktor Orban.

Rep.: Să revenim la perioada 1987-1989. Mai povestiți-ne întâmplări de atunci.

A.G.: Ca istoric, pot spune că a fost istorie curată ce s-a întâmplat în relația România-Ungaria. A fost o perioadă foarte tensionată în relația bilaterală, pentru că era după declanșarea reformelor lui Gorbaciov. Noi și Ungaria, fiind state din lagărul sovietic, relația cu fiecare trebuia raportată la relația cu Moscova.

În acei ani, Ungaria avea o relație foarte bună cu Moscova, trupele sovietice erau încă în Ungaria, deci Ungaria era sub controlul Moscovei, pe când România avea o relație foarte proastă cu Moscova, trupele sovietice plecaseră de la noi în 1958. Hrusciov, după ce semnase documentele și a plecat și ultimul soldat sovietic din România, atunci a realizat că a pierdut România! Dar Ungaria a rămas sub control sovietic până în 1989, inclusiv.

Budapesta a preluat reformele lui Gorbaciov. Mai mult decât atât, s-a dus chiar mai departe. La noi, în 1989 s-a folosit termenul „lovirusia”. Dar în Ungaria momentul 1989 se numește „refoluție”, de la reformă și revoluție. Numai că Ungaria avea un specific. Momentul 1989 era la o distanță de numai 33 de ani de la evenimentele din 1956. Evenimente care au fost foarte dure, o mișcare de o cruzime teribilă, a fost aproape război civil. Și ungurii nu mai voiau să se repete ceea ce s-a întâmplat în 1956.

Deci, în Ungaria a fost o trecere pașnică de la o societate construită de Kadar, socialism cu față umană, la perioada de după 1989. Spre deosebire de noi, cu Revoluția. Și România a rămas blocată în principiul societății socialiste multilateral dezvoltate.

În Ungaria se trecuse dinainte de 1989 la multipartitism. Dar cum au făcut-o? A existat un grup de reformiști, la modul pozitiv, în eșalonul doi al partidului muncitoresc socialist ungar. Acești reformiști l-au schimbat pe Kadar prin promovare. L-au pus președinte onorific al partidului. Și, practic, l-au scos din conducerea partidului.

Apoi, la 16 iunie 1989, o dată de referință pe care a trăit-o acolo, grupul Imre Nagy a fost scos din gropile comune și reînhumat. Nagy a fost cel care a condus mișcarea din 1956, la care i-a pus capăt Janos Kadar.

Deci, în 16 iunie 1989, Kadar încă mai trăia. În acest moment, Viktor Orban a fost unul din tinerii care a luat cuvântul, pentru că el conducea o formațiune politică numită „Uniunea tinerilor democrați”. Prin statut, nu aveau voie să aibă membri doar tineri până în 30 de ani. Iar Viktor Orban a avut un discurs antirus, antisovietic. Să faci această chestiune împotriva URSS, în timp ce armata sovietică era încă în Ungaria, era o chestie. Dar se pun câteva întrebări. Era chiar antisovietic? Cine l-a pus pe un tânăr necunoscut în fruntea unei formațiuni politice și a avut un discurs fulminant, un discurs foarte bine construit? Mai mult, cu o seară înainte, repet, eram acolo, domnul Viktor Orban cu un grup de tineri a făcut prima manifestație în fața ambasadei URSS din Budapesta. Acolo a calificat trupele sovietice ca trupe de ocupație și a cerut plecarea acestora din Ungaria.

Evenimentele care au decurs au dus spre acest final. Toată această mișcare s-a făcut într-un stat socialist, unde conducerea de partid și de stat era încă socialistă. Trebuie subliniat că rușii controlau situația politică din țară. Deci, reforma lui Gorbaciov s-a aplicat în Ungaria. S-a aplicat pe un trend pozitiv, au reușit să îl elimine pe Janos Kadar, să schimbe conducerea pe care o preconiza Gorbaciov și să creeze un multipartitism. Au apărut partide noi. Momentul 1989 la ei a fost o trecere pașnică. Partidul muncitoresc socialist ungar s-a metamorfozat în partid socialist ungar tot de stânga. Dar au avut inspirația ca, la primele alegeri de după 1990, socialiștii să se retragă și i-au lăsat pe noii veniți: Forumul Democrat Ungar.

Guvernul József Antall avea în componență șapte membri ai guvernului, erau istorici. De aceea, relația între România și Ungaria, și înainte de 1989 și după 1990, a fost tensionată. Trebuie spus că, înainte de 1989, toată lumea vorbea de o mișcare anticeaușistă. Nu prea a fost! Am trăit marea demonstrație din mai 1988, eram în Ambasadă. Timp de două ore, s-a zguduit Budapesta. Au fost cam 200 de mii de manifestanți. Ca să scoți atâția oameni într-un stat socialist, o faci cu aprobare de partid și de stat și cu voie de la trupele sovietice care controlau situația. Deci, toată propaganda antiromânească care s-a desfășurat atunci a fost cu voie de la Moscova. A fost o acțiune de propagandă pentru Transilvania. Lui Janos Kadar i s-a reproșat tot timpul că nu a ridicat problema maghiarilor din afara frontierelor. După căderea lui Janos Kadar, a fost redefinită această mișcare naționalist - revizionistă. Repet, am asistat acolo la mișcarea din 1988 și pot spune că era toată recuzita trianonică, cu Ardealul în sânge, localități demolate și așa mai departe. Sunt transilvănean și pot spune că niciun sat maghiar nu a fost atins în perioada aia. Deci a fost propagandă curată.

Tot în acea perioadă, a avut loc fenomenul refugiaților. La 1 ianuarie 1988, Ungaria a desființat viza internă și a dat acces la pașaport tuturor cetățenilor Ungariei. A fost o efervescență extraordinară în Ungaria, în sensul că foarte mulți și-au luat pașapoartele și au plecat în vest și nu s-au mai întors. Din acel moment, Consulatul Ungariei de la Cluj a preluat controlul. Atunci, mulți specialiști din România au plecat în Ungaria. Știau unde merg, aveau asigurată cazare și serviciu.

Și acești specialiști de etnie maghiară, de multe ori, au fost mai bine pregătiți ca aceia din Ungaria care au plecat în vest.

Ei și-au completat locurile cu etnici maghiari din Transilvania. O situație foarte bine gestionată de Consulatul Ungariei din Cluj.

După acea manifestație mare, Consulatul de la Cluj a fost desființat, urmare a acelei demonstrații. Gyula Horn era ministru de externe în acea vreme. I s-a reproșat faptul că nu a luat în calcul reacția românească la marea demonstrație din 1988.

Rep.: Dar ce se poate spune de Revoluția din 1989 din România, în contextul celor prezentate de dumneavoastră mai sus?

A.G.: În perioada evenimentelor de la noi, din decembrie 1989, primul demnitar străin care a aterizat pe aeroportul Otopeni, în 30 decembrie 1989, a fost Gyula Horn. A venit cu un avion militar, în care, ca ministru de externe, trebuia să îl ia și pe ambasadorul României, așa se obișnuiește. A refuzat să îl ia. Că, vezi Doamne,

ambasadorul Traian Pop era comunist, iar el nu era comunist la timpul respectiv!

Știți când s-a afirmat Gyula Horn? La Revoluția din 1956, Gyula Horn era în trupele de securitate ungare. Înainte de 1989, lui i se spunea „purtătorul de pufoaică”. Era în trupe, a făcut armata în URSS, pregătit special pentru trupele ungare. Iar acum vii tu să te dai mare democrat și anticomunist!

Repet, atunci totul s-a făcut sub controlul Moscovei. Mai mult, în 1988, în august, a fost întâlnirea între Ceaușescu și Károly Grósz, la Arad, pentru că, în acel moment, trebuia rezolvată situația bilaterală dintre România și Ungaria. La această întâlnire, Ceaușescu l-a dominat pe liderul maghiar. Iar acesta a primit reproșuri, la întoarcerea în Ungaria, referitor la atitudinea din fața lui Ceaușescu.

Rep.: În mulți ani de presă, ne-am lovit de un aspect interesant oarecum ciudat. Multe acte, dovezi ale unor situații, din Baia Mare, din Maramureș se găsesc în Budapesta, în Ungaria. De ce?

A.G.: Trebuie știut, în 1940, când au ocupat Ardealul de Nord și au plecat în 1945 au luat arhive cu duiumul. Posibil ca mulți etnici maghiari care au plecat în Ungaria să fi plecat cu documentații. Apoi, vorbim de documente cadastrale. În Transilvania, instituția cadastrului a funcționat, numai că aceste documente au fost luate de armata hortistă, când s-au retras de aici. Eu am lucrat o perioadă și în Direcția consulară și aveam foarte multe cereri de recunoaștere a proprietății în zona de frontieră, pe Tisa și dincolo de Tisa ale maramureșenilor. Iar documentele erau în arhivele cadastrale din Ujgorod-Ucraina, deoarece au fost luate de armata sovietică și ulterior, prin anii 70, s-au descentralizat arhivele în URSS. Și documentele din Transilvania se găsesc la Ujgorod. Și avem inclusiv documente din arhiva diplomatică transmise la Moscova în perioada în care Ana Pauker era ministru de externe, în România. Ea a dat dispoziție ca tot ce se referă la Basarabia și Bucovina ca documente să fie aduse la ea, la cabinet. Erau vrafuri de documente la intrarea în cabinetul ei. Toate s-au trimis la Moscova. Acele documente, luate din arhiva noastră diplomatică după descentralizarea sovietică, au ajuns la Chișinău. Sovieticii nu concepeau atunci că URSS se va destrăma.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, este o problemă cu documentele din arhive ce se poate rezolva prin negocieri directe între Arhivele Naționale din România și Arhivele din Ungaria și din Ucraina.

Ca istoric, am vizitat Arhivele din Budapesta și, din discuțiile pe care le-am avut cu ei, în arhivele lor există 23 de kilometri liniari de arhivă, care privesc Transilvania. Dezinteres din partea românească. Cine și când le va cerceta? Dar există. Și la unguri, ca și la ruși, am întâlnit un adevărat cult pentru arhive. Le au foarte bine organizate.

Am participat, ca istoric, în comisiile mixte româno-maghiară și româno-rusă, cu privire la arhive. Am vizitat, de exemplu, Arhiva din Petersburg, unde e arhiva lor imperială, până la Revoluția din 1917. Am întrebat o persoană, era 2012, dacă a fost cineva din România la studiu în arhive. Mi-a spus: „Eu nu țin minte!” Dezamăgitor!

Rep.: Am înțeles că sunteți interesat de fenomenul mineritului. Nicolae Bud chiar dorește să vă coopteze în colectivul care lucrează la Istoria Mineritului Maramureșean, o lucrare monumentală. Ce ne puteți spune pe final de interviu?

A.G.: Multe! Dacă domnul Bud dorește să cunoască mineritul din Maramureș, trebuie să cunoască istoria Ungariei. Vă răspund printr-un segment de istorie ungară. În sensul că, timp de 200 de ani, între 1300 și 1500, Ungaria a avut monopolul aurului în Europa. Regatul Ungariei era cel mai bogat al Europei, la timpul respectiv. Dacă  explicăm în termeni moderni, regatul Ungariei stabilea prețul aurului, așa cum se realizează astăzi. Ungaria avea mine de aur: Roșia Montana, Baia Mare, Baia Sprie... Și din Slovacia. În Slovacia este o zonă bogată în aur, cum a fost și Baia Mare, acolo era principala monetărie a regatului. Dar monetărie era și la Baia Mare, și la Alba Iulia. A durat acest monopol până 1492, la descoperirea Americii, când aurul sud-american, pe filieră spaniolă, venit în Europa, a dus la scăderea prețului aurului.

Atunci, regatul Ungariei a intrat în depresiune economică. A venit ofensiva otomană, în bătălia de la Mohács, în 1527, Ungaria nu a mai fost capabilă să susțină o armată de mercenari, cum se practica atunci, o armată care costa. Ungaria era în recesiune economică și nu a mai fost capabilă să se salveze. Această bătălie înseamnă clasarea regatului Ungariei și desființarea Ungariei ca stat. Anul viitor, ungurii comemorează și înfrângerile, vor fi comemorate 500 de ani de la bătălia de la Mohacs.

Acei 200 de ani înseamnă foarte mult pentru Ungaria. Eu am trăit la Budapesta, în 2000, momentul cu poluarea din Baia Mare. A fost o tevatură teribilă în Ungaria pe această chestiune. Apoi, problema aurului de la Roșia Montana. La începutul anilor 2000, la noi prea puțin se știa de Roșia Montana. Dar, în Ungaria, opinia publică era încrâncenată, ca nu cumva să se exploateze aurul de la Roșia Montana. Această problemă era în Ungaria, la nivel național. Pe când la noi...De ce? Acel moment de 200 de ani, când regatul Ungariei a fost cel mai bogat al Europei, se predă în școlile maghiare. În Ungaria se face istorie!

Mai mult, era perioada în care Iancu de Hunedoara a ajuns cel mai bogat om din cel mai bogat regat al Europei, la timpul respectiv. Acele momente au creat psihoza Roșia Montana în Ungaria. Ei și astăzi se gândesc la prezervarea rezervelor aurifere pentru momentul în care vor prelua din nou Transilvania. Astăzi, o familie din Ungaria care îi învață pe copii le vorbește despre Transilvania ca un teritoriu maghiar, deocamdată aflat la România. Speranța revizionistă există în opinia publică din Ungaria. Din punctul meu de vedere, Iancu de Hunedoara, ca și fiul său, Matei, sunt două simboluri istorice care aparțin în aceeași măsură atât maghiarilor, cât și românilor. În consecință, atât Iancu, cât și Matei pot fi simboluri care să unească cele două comunități care conviețuiesc la Cluj – românii și maghiarii. Am întâlnit în Ungaria o personalitate istorică de aceeași anvergură cu Iancu de Hunedoara – Miklós Zrinyi. Vreau să vă spun că Academia Militară din Budapesta poartă numele lui Miklós Zrinyi, care nu este maghiar, este croat, Nikola Zrinski. 

Am lucrat la Budapesta în calitate de consilier politic la Ambasada României. Ca diplomat, i-am făcut o vizită omologului meu de la Ambasada Croației, care a recunoscut că personalitatea lui Zrinyi/ Zrinski este unanim acceptată atât la Budapesta, cât și la Zagreb și că acesta este un simbol care unește pe unguri și pe croați. Când i-am spus că avem și noi, românii și ungurii, o figură similară, pe Iancu de Hunedoara/ Hunyadi János, mi-a retezat-o scurt - Janko, cel care a apărat Belgradul la 1456, este croat. După acest moment, l-am vizitat și pe omologul meu de la Ambasada Serbiei la Budapesta, care mi-a vorbit foarte frumos de Iancu de Hunedoara/ Hunyadi János, dar care a susținut că, din moment ce a apărat Belgradul, pentru el este sârb.

Rep.: Ce s-ar mai putea spune despre situația România-Ungaria. Ne-ați spus cum a fost, cum este acum?

A.G.: Pe vremea Uniunii Sovietice era o întrebare la Radio Erevan: cu cine se învecinează URSS? Cu cine vrea ea... Azi poți să spui cu cine se învecinează Rusia lui Putin? Mâine, poimâine o vedem vecină cu România.
Anul 1940 ne-a luat prin surprindere, clasa politică din România era depășită de evenimente la timpul respectiv. Credeți că la ora actuală clasa politică este în cunoștință de cauză și acționează coerent? Nu cred... României i s-a imputat atunci că n-a avut o forță militară capabilă să reziste ocupării Basarabiei și Bucovinei, dar nici în vest.

Ceea ce s-a produs în Ardealul de Nord a fost o dramă teribilă pentru românii care au trebuit să se refugieze, ca să nu mai vorbesc de cei rămași în Ungaria. Deci, astfel de evenimente se pot produce oricând. Eu am spus de multe ori: forța noastră militară trebuie permanent întărită, că vor ori nu anumiți aliați! Cea mai mare nerealizare a Ungariei ca stat, în 1989-90, în contextul internațional de atunci, e socotit faptul că nu a reușit să schimbe statutul Transilvaniei. 
În 1988-89, în Ungaria se discuta pe față despre autonomia Transilvaniei și chiar de independență. Să știți că și astăzi nimeni în Vest nu vorbește de autonomia Țării Secuilor, se vorbește de autonomia Transilvaniei, ca primă etapă de desprindere a Transilvaniei de România.

Ei nu mai vor azi, vezi Doamne, să se unească Transilvania cu Ungaria. Pentru ei, vital e schimbarea statutului Transilvaniei, ca zonă autonomă, independentă, deci ideea unei Transilvanii independente care s-a pus și în 45-47, se pune și azi. Nu le luați ca simple declarații. Statul ungar acționează intens în această direcție, deci România trebuie să fie foarte atentă la aceste declarații și mai ales la acțiunile propriu-zise pe care Ungaria le face pe plan extern. 

Rep.: Ce părere aveți despre volumele ce se lansează la Baia Mare, cele ale domnului Romeo Couți?

A.G.: În primul rând, vreau să vă spun că mă bucură apariția acestor cărți. Mă bucură tematica acestei cărți, iar provocarea pe care domnul Romeo Couți mi-a adresat-o am primit-o cu asupra de măsură și i-am dat tot concursul. Să știți că această carte nu este una despre Viktor Orbán, ci este o carte despre Ungaria, pentru că domnul Viktor Orbán este premierul statului ungar. Mai mult, Viktor Orbán este exponentul națiunii maghiare. El a fost ales liber, democratic, la al patrulea mandat. Domnul Viktor Orbán, având aproape aceeași continuitate ca și Angela Merkel la conducerea Germaniei, este omniprezent în viața politică europeană, în viața politică internațională și vine frecvent în România. Domnul Viktor Orbán, în ultimii 12 ani de când este neîntrerupt la conducerea Ungariei, nu a avut nicio întâlnire oficială cu nici unul din premierii României. Nu țin minte ca domnul Viktor Orbán să fi avut vreo întâlnire bilaterală între România și Ungaria, între Budapesta și București, dar vine frecvent în Transilvania, așadar nu-l interesează Bucureștiul, dar îl interesează Transilvania. Mă bucură apariția acestei cărți pentru simplul motiv că publicul din România cunoaște foarte puțin despre ceea ce se întâmplă în Ungaria și nu știu câți cetățeni români sunt racordați la media ungară. Dar, pe de altă parte, opinia publică din Ungaria cunoaște tot ce se întâmplă în România și este interesată de tot ce se întâmplă. Nu știu dacă opinia publică românească este informată cu privire la ce se întâmplă în Ungaria, pentru că e condamnabil să nu ai reprezentanți de presă în Ungaria. Fiecare guvern organizează conferință de presă și invită corespondenți de presă, nu diplomați. Diplomații au o arie limitată de mișcare, dar un ziarist se poate duce oriunde. Or, să nu ai la Budapesta, în țara vecină, dar care are pretenții teritoriale asupra unei regiuni importante din România, este incredibil.

Este necesară și o monitorizare a presei maghiare la București, așa cum se face la Cluj-Napoca. Deci informația externă axată pe Ungaria, la Cluj, există. La aceasta, dați-mi voie să adaug, în toate structurile guvernamentale de la București există circa 300 de etnici maghiari membri ai UDMR și numiți de UDMR în funcții de secretari de stat, directori, directori generali. Budapesta cunoaște ca în palmă tot ce se întâmplă în România. Revizionismul există. Până astăzi, în Ungaria, în familie, părinții le spun copiilor că Transilvania este pământ maghiar, aflat, deocamdată, la România. Domnul Viktor Orbán practică un neorevizionism de tip hibrid, i-ați auzit discursul din 22 iunie de anul trecut de la Tușnad, când el s-a declarat pentru o Ungarie unită, din care trebuie să facă parte toate teritoriile cu populație maghiară, inclusiv Transilvania. N-am auzit o reacție la nivel guvernamental față de acest discurs. Aceasta este rațiunea pentru care am răspuns pozitiv inițiativei domnului Romeo Couți. N-am încercat o paralelă directă între Victor Orban și Ferenc Szálasi care a fost premier în ’44 și șeful Partidului Crucilor cu Săgeți, dar am făcut o paralelă directă între Miklós Horthy și Viktor Orbán spunând, într-un limbaj neacademic, că domnul Viktor Orbán este un fan Miklós Horthy.
Multă lume vorbește de Miklós Horthy care, în 1919, cu mult înainte de Hitler, a luat primele măsuri antisemite la Budapesta, numai că, în Ungaria, în 1945, nu a existat un Tribunal al Poporului, ca în România, care să-l condamne pe Miklós Horthy drept criminal de război.
Ulterior, după 1990, guvernul „istoricilor” condus de premierul József Antall a organizat exhumarea din Portugalia și l-a adus acasă și l-a reînhumat pe Miklós Horthy în satul lui. Viktor Orbán urmează linia politică a Ungariei trasată de Miklós Horthy încă din 1919, față de România în care Miklós Horthy califică România drept dușmanul numărul 1 al Ungariei, pentru că România este țara cea mai puternică și care deține cea mai mare regiune pe care o consideră maghiară referindu-se direct la Transilvania. Dar tot Miklós Horthy spune că „până la un conflict direct cu România, când conjunctura internațională va permite, trebuie să avem relații diplomatice cu România, dar, în același timp, trebuie să facem tot ce se poate ca să izolăm România pe plan internațional”. Pentru prima dată, în această carte, se tratează relația România-Ungaria-Republica Moldova, unde activismul Ungariei apare...inexplicabil. Ungaria are relații directe cu Voronin, cu Dodon, cu tot ce înseamnă rusofilii din Republica Moldova, iar activismul Ungariei la Chișinău nu face altceva decât să luxeze tot ce încearcă România să construiască în Republica Moldova. Politica revizionistă a Ungariei există și vreau să vă spun că momentul ’40 se poate repeta oricând. Și atunci eram aliați, și astăzi suntem aliați. Dacă se întâmplă ceva între România și Ungaria, fiind membri NATO, vreau să vă spun că NATO nu intervine într-un conflict între doi aliați, luați precedentul Grecia- Turcia. Eu n-am auzit nicio declarație față de conflictul greco-turc.

Alexandru Ghişa, istoric şi diplomat.

Născut la 25 noiembrie 1950, în localitatea Filea de Jos, judeţul Cluj. Studii liceale şi universitare la Cluj-Napoca. Din 2000, doctor în ştiinţe istorice al Universităţii „Babeş-Bolyai”, cu tema „Începutul relaţiilor diplomatice între România şi Ungaria, 1918-1921”.

Experienţă profesională – cadru didactic, specialitatea istorie-geografie, cercetător principal, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, diplomat în Centrala Ministerului Afacerilor Externe, cu misiuni de lungă durată la Budapesta (1987-1989), Stockholm (1991-1994) şi din nou Budapesta (2000-2005). Între 2006-2013, consilier diplomatic în cadrul Direcției Arhive Diplomatice, iar între 2014-2018, Profesor asociat la Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de istorie, Departamentul de relații internaționale și politici de securitate. În prezent, pensionar.

A publicat: România şi Ungaria la început de secol XX, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, cu o ediție în limba engleză, Romania and Hungary at the beginning of the XX-th Century, Institutul Cultural Român – Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2003, participare la volume de documente diplomatice, studii şi articole în: Studia UBB, Banatica, Dosarele Istoriei, Magazin Istoric, Transylvanian Revew, etc.