Regele Tunurilor

Alfred Krupp a intemeiat un imens imperiu industrial. Istoricii considera ca a pregatit, in cel putin aceeasi masura ca orice alt reprezentant al firmei Krupp, esafodajul pentru marele macel care avea sa inceapa in 1914. A inarmat patruzeci si sase de tari. Guvernele recunoscatoare i-au oferit patruzeci si patru de ordine militare, stele si decoratii. La un moment dat, un ziarist l-a numit “Regele Tunurilor” si istoria i-a retinut acest supranume, alaturi de acela de “Alfred cel Mare”. La moartea tatalui sau, Fridrich Krupp, Alfred avea doar patrusprezece ani. Atelierul de forja pe care il mostenise avea cinci angajati, dar situatia financiara a familiei era departe de a fi una linistitoare. Necazurile de acasa l-au obligat sa-si intrerupa invatatura. “Nicovala a fost pupitrul meu de scolar”, afirma Krupp dupa cateva decenii. A invatat singur meseria de mester fierar si, inainte de a implini 20 de ani, a reusit sa produca un otel de calitate superioara. Kruppstahl Otelul Krupp (Kruppstahl) a devenit un produs pe masura firii lui Alfred. Metalul era topit in oale mici de grafit de cate 60 de livre si apoi era turnat odata. O singura miscare gresita si totul s-ar fi dus de rapa, otelul s-ar fi transformat in fonta. De la inceput a impus o disciplina riguroasa “bucatarilor” sai. Timp de trei ani, tanarul istovit si pe jumatate infometat, le-a cerut topitorilor sai sa munceasca fara ragaz din zori si pana in asfintit. O supunere aproape soldateasca o cerea si din partea membrilor familiei sale (avea o sora mai mare si doi frati mai mici). “Cu patruzeci de ani in urma, craparea unui creuzet ar fi insemnat falimentul. In acele zile traiam de pe azi pe maine. Trebuia ca totul sa reuseasca… Eu insumi eram functionar, corespondent, casier, fierar, topitor, sfaramator de cocs, paznic de noapte si mai indeplineam si multe alte functii”, avea sa-si aduca aminte Alfred. Abia in 1834 (avea 22 de ani) a primit primele comenzi mai mari si a ajuns la 67 de angajati. Crescut in conditii de nesiguranta si instabilitate, a devenit arogant, distant, ipocrit, compatimindu-se mereu in vremuri grele si devenind vindicativ in perioadele prospere, fascinat de tot ce era grotesc, devenind tot mai mult o enigma pentru cei din jur. Suspiciunea sa friza paranoia; in acesti ani a inceput sa ceara juraminte de credinta din partea muncitorilor sai, iar poarta atelierului de calire si a celui de polizare erau tinute inchise pentru a-i forta pe muncitori sa munceasca mai mult. Eficienta era pentru el un fetis. Metodele sale erau stranii, dar, cand facea o treaba, o facea bine. Avea idei scanteietoare si norocul sau a fost ca a trait intr-o vreme in care planurile extravagante erau realizabile. Otelul pe care il producea trebuia sa fie, in viziunea lui, “fibros si nu cristalin, in plus sa aiba un luciu metalic, nu ca otelul comun, care, atunci cand se rupe, e negricios si mat, dar, totodata, sa fie moale si rezistent atat in stare rece, cat si in stare incandescenta.” Alfred era inzestrat cu o dragoste innascuta pentru munca, calitate care avea sa fie ulterior proclamata trasatura a natiunii germane, iar utilajele si tehnologia ii procurau o placere aproape senzuala. Nasterea imperiului Incepand cu 1838 a fost aproape mereu absent din fabrica, in incercarea de a face rost de comenzi oriunde in Europa. In plus, vizitele sale la otelariile din Anglia aveau si un scop pe care astazi l-am numi “spionaj industrial”. Calatorea cu trenul, cu diligenta sau chiar calare, locuia in hoteluri ieftine, neincalzite, prezenta scrisori de recomandare si certificate obtinute prin tot felul de siretenii de la autoritatile prusiene si isi facea reclama la valturile, lingurile si furculitele pe care le producea. In 1843, Alfred a fabricat prima sa teava de arma, cu o usoara conicitate si sclipitoare ca argintul, iar in 1847 a produs primul tun Krupp. Acesta a fost primit cu un interes destul de redus. Timp de doi ani a zacut la Spandau, fara sa fie incercat macar si fara o prelata de protectie, dupa care a fost incercat in poligonul de la Tegel. Tunul lui Alfred nu a fost numai respins, dar a si produs o profunda antipatie. Convins ca producea o marfa buna si hotarat sa atraga atentia “cuiva”, Alfred a trimis tunuri in dar Frantei, Elvetiei, Austriei si Rusiei. Cei mai distinsi generali ai noului tar Alexandru al II-lea au organizat o incercare foarte scrupuloasa a tunului Krupp. Zile in sir, artileristii rusi au bombardat cu acest tun tinte indepartate si, dupa 4.000 de lovituri, au examinat teava centimetru cu centimetru. Concluziile lor au fost ca tunul nu prezinta nici o zarietura si ca bronzul n-ar fi rezistat la o asemenea incercare. Cu toate acestea, Alfred nu a primit nici o comanda si tunul a fost expus ca o curiozitate in Muzeul artileriei din fortareata Petru si Pavel. Cu toate acestea, numarul angajatilor sai a sporit la 1.000 si atelierele s-au marit de opt ori. Turnatoriile sale produceau bandaje pentru rotile de cale ferata, domeniu in care nu avea nici o concurenta. Cele 15.000 de bucati de bandaje pe care le vindea anual aveau sa finanteze productia de arme. A inceput sa fabrice elice si arbori cotiti pentru vapoarele straine, iar in SUA aproape toate companiile de cai ferate foloseau sine din otel Krupp. Numai in 1874 a livrat americanilor 175.000 de tone de sine de cale ferata, dupa care au urmat imense comenzi venite din China. Vremea succesului Primul suveran care i-a facut o comanda de 26 de tunuri a fost kedivul Egiptului. La scurt timp, tarul Alexandru al II-lea avea sa devina principalul sau client. In 1863, a primit din partea Rusiei o comanda de un milion de taleri. In acelasi an, a demolat vechea fabrica si a reconstruit-o din temelii. In aceasta perioada, populatia Essenului a crescut cu 150%. In momentul in care printul Wilhelm de Baden a devenit rege al Prusiei, nimeni nu banuia ca Berlinul va deveni capitala celei mai mari puteri agresive din istoria moderna. Noul “rege-soldat” a facut o prima comanda de 312 tunuri. Apoi, comenzile venite din toata lumea (numai chinezii i-au comandat peste 450 de tunuri) au facut ca achizitiile de materii prime pe care le-a facut noul “rege al tunurilor”, cum a fost supranumit in aceasta perioada Alfred Krupp, sa depaseasca orice limita. Pentru a face fata comenzilor, Alfred a achizitionat 300 de mine in Germania si mai multe mine spaniole, minereul fiind transportat cu patru vase pe care si le-a construit pe santierele olandeze. Gratie favorurilor care i-au fost acordate lui si urmasilor lui, Krupp a devenit familia industriala conducatoare a tarii. Vizitat de reprezentanti ai familiilor regale din Suedia si Japonia, Krupp a ajuns un personaj de importanta mondiala. In 1868, a produs un tun despre care spunea ca e “un monstru cum n-a mai vazut lumea.” Teava singura cantarea 50 de tone, iar afetul, 40. In razboiul franco-prusac din 1870-1871, tunurile sale au facut legea, bombardand Parisul cu o precizie extraordinara. Distanta de la care erau lansate obuzele era de 6.700 de metri, una de neconceput pana atunci. „Regele tunurilor” intrase in perioada de glorie care-l va insoti pana la moarte. Ultimul afet de tun La 14 iulie 1887, Ziua Nationala a Frantei pe care tunurile sale o umilisera, Alfred Krupp a decedat in urma unui atac de cord, intr-unul dintre dormitoarele de piatra asemanatoare unei caverne de la etajul castelului sau. Alfred stabilise in amanuntime planul pentru funeraliile sale si Essenul a respectat in mod riguros toate instructiunile pe care le notase scrupulos. Timp de trei zile, corpul sau a fost expus in sala cea mare a castelului, “Salonul alb”, devenit ulterior salonul de muzica. In cea de a treia noapte, cadavrul uscativ a fost transportat pe lunga sosea care ducea spre uzina, trecand pe drumuri strajuite de mari steaguri negre si de 12.000 de kruppianeri, care tineau in mana faclii aprinse. Inainte de a fi asezat in mormant, corpul sau a mai fost expus o data pentru scurt timp in casa modesta din care pornise si cortegiul mortuar al tatalui sau. Apoi, pe un afet de tun, sicriul a fost transportat spre locul de veci al familiei din cimitirul de la poarta Kettwig, langa resturile zidului medieval al familiei. Odihna de pe urma a „Regelui tunurilor” a fost tulburata de extinderea constanta a orasului caruia el ii daduse viata si pe care-l dezvoltase, ceea ce a facut necesara mutarea cimitirelor. In 1956, stranepotul lui, Alfried Krupp l-a asezat intr-un cavou permanent in eleganta suburbie Bredeney din Essen, acolo unde a adunat ramasitele tuturor membrilor familiei. Cimitirul este unul particular, e pazit si are un aspect straniu. O alee de granit roz duce la un sir uimitor de morminte imense din marmura neagra. Cel al lui Alfred, cu o inaltime de sapte metri, e cel mai mare. Figuri din bronz, unele reprezentand ingeri, stau cocotate pe blocuri din marmura. Un vultur urias, departe de a parea trist, sta ghemuit, e agitat si pare furios. Un geniu aproape nebun “Inalt si subtire ca o trestie, cu un craniu prelung si osos, cu niste picioare ca de paianjen, el poseda acea stranie putere de vointa pe care o regasim adesea la fiintele in cel mai inalt grad ectomorfe. Sensibil, orgolios, stapanit de tainice si violente impulsuri… Neimblanzit, neastamparat, sclipitor, plin de imaginatie, framantat, clarvazator si, in ciuda unor excentricitati deosebite, statea cu amandoua picioarele pe pamant. Semana cu acel personaj permanent din marile romane ale epocii victoriene: geniul nebun. Nu era chiar nebun, ci mai degraba un om ciudat. Inca de pe cand era adolescent incepuse sa manifeste trasaturile de caracter si fobiile ciudate care mai tarziu aveau sa fascineze capitalele Europei. Desi lucra printre limbile flacarilor, focul il inspaimanta. Mirosurile il nelinisteau: credea ca unele sunt de bun augur si altele prevestitoare de rele. Pentru el, balegarul de cal avea un miros deosebit de inviorator. Credea ca acest miros il inspira si ca in preajma balegarului proaspat, spiritul lui devine creator. Era convins ca propriile sale exalatii sunt toxice, asa ca incerca sa fie intr-o continua miscare. Era un ghem de ticuri nervoase.” - William Manchester Micile conflicte si marea avere Anii de sfarsit ai lui Alfred Krupp au coincis cu epoca “razboaielor mici”, si aceasta agitatie sangeroasa l-a facut cel mai puternic industrias al Europei. In cei 16 ani cati s-au scurs intre caderea Parisului si moartea lui Alfred, lumea s-a aflat intr-o stare aproape neintrerupta de ostilitati declarate. Fara a socoti insurectiile, anexiunile, loviturile de stat si crizele, au avut loc nu mai putin de cincisprezece conflicte, in care au fost implicate Franta, Anglia, Rusia, Afganistan, Tunis, Italia, Eriteea, Sudan, Serbia, Bulgaria, Muntenegru, Peru, Bolivia, Chile, Uruguay, Brazilia, Argentina, Paraguay, Turcia, Birmania, China, Spania si SUA. Toate acestea aveau nevoie de tunurile Krupp, dupa cum Alfred avea nevoie de comenzi din partea lor. Si astfel, micile conflicte ale epocii au creat imensa avere a industriasului german. “Dusmanul” lui Krupp Pentru a-si putea vinde tunurile, Alfred Krupp a fost nevoit sa lupte cu conservatorismul militarilor. In materie de arme grele nu se inregistrase nimic nou timp de secole. Praful de pusca ramasese in esenta acelasi exploziv pe care chinezii il utilizasera in 1232 impotriva tatarilor, iar in materie de arme grele nu se ivise nici o imbunatatire mai insemnata de la aparitia tunurilor din bronz turnat la sfarsitul primului deceniu al secolului al XV-lea. Pe vremea cand Krupp si-a facut debutul, armurierii erau jalnic de ignoranti in materie de principii chimice. Nici un metal nu era sigur. Orice arma de dimensiune mare putea exploda in orice moment. La asediul Sevastopolului, fonta a cauzat pierderi groaznice in randurile tunarilor englezi. In 1844, un tun de fier moale a explodat pe nava “Princeton” a Statelor Unite in cursul unei calatorii oficiale, omorandu-i pe secretarul Departamentului de Stat si pe ministrul marinei. Fiecare incident de acest fel intarea conservatorismul generalilor, pentru care bronzul reprezenta siguranta. Argumentul cel mai puternic impotriva noilor tunuri produse de Krupp era acela ca Wellington il invinsese pe Napoleon cu tunuri de bronz. Cea mai dementa cladire Dupa casatoria lui Alfred Krupp cu Bertha Eichhoff, tanara familie s-a mutat intr-o casa noua. Un istoric afirma ca fotografiile casei sunt inspaimantatoare si ca locuinta era “cea mai dementa cladire dintr-o perioada de dementa artistica, exceptand faptul ca, spre sfarsitul vietii, Alfred avea sa demonstreze cat de smintit poate fi un arhitect cand isi pune in minte sa fie cu adevarat smintit.” In plus, era cu neputinta ca aerul din fabrica, poluat, sa nu patrunda in casa. Norii de nisip uleios ii ofileau florile, innegreau fantinile si asterneau funinginea pe serele sale. Fumul care patrundea in fiecare odaie manjea totul. Rufele proaspat spalate erau patate inainte ca spalatoreasa sa paraseasca casa. Alfred instala masini tot mai grele, iar duduitul ciocanelor cu abur zdruncina temeliile casei. Bertha nu-si putea tine paharele pe bufet; daca le scotea dupa micul dejun, pana la pranz erau toate sparte. In 1868 si-a proiectat singur o noua casa: Vila Hügel (in fotografie), un straniu labirint de sali mari, usi ascunse si coridoare secrete. Pentru ca se apropia de 60 de ani si nu mai avea timp sa vada puietii crescand, a cumparat alei intregi de arbori de la Kettwig si Gelsenkirchen. Muncitorii lui au privit cu gura cascata o padure care migra spre Essen. Ioan BOTIS