Regele cu inima de leu

Puţine capete încoronate din istoria medievală a Europei au reuşit să se impună în memoria contemporanilor săi şi a celor ce i-au urmat, în moduri atât de opuse şi de controversate pe cât a reuşit să o facă Richard I al Angliei. Supranumit şi Inimă de Leu, Richard I a fost admirat de popor ca un mare luptător în slujba credinţei, cu toate că numeroşi istorici contemporani cred că regele englez a fost o veritabilă catastrofă pentru Anglia.

Născut la 8 septembrie 1157, Richard I a fost al treilea fiu al regelui Henric al II-lea şi al Eleonorei de Aquitania, fostă regină a Franţei. Richard a fost fratele mai mic al lui William, contele de Poitiers, Henric cel Tânăr şi al Matildei a Angliei. Era, de asemenea, fratele mai mare al lui Geoffrey al II-lea, duce de Brittany, Leonora a Angliei, Ioan Plantagenet şi Ioan, conte de Mortain (Ioan fără de Ţară), care   i-a succedat ca rege.

Încă din copilărie, petrecută pe domeniile mamei sale din Aquitania, s-a simţit mai atras de Franţa decât de posesiunile de peste Canalul Mânecii, fiind, am putea spune, cel mai francez dintre regii dinastiei Plantagenet: vorbea fluent franceza şi foarte prost engleza. Richard Plantagenet a rămas cunoscut şi sub numele de „regele absent”, deoarece în cursul domniei sale de zece ani (1189-1199), el nu a petrecut în Anglia decât şase luni. Dar chiar şi aşa, numele său a atins proporţii mitice şi epice, regele devenind un personaj legendar încă din timpul vieţii, dar mai ales ulterior, graţie literaturii precum legenda lui Robin Hood sau romanul „Ivanhoe”, al lui Sir Walter Scott.

Ca şi fraţii săi, Richard a contestat frecvent autoritatea tatălui său. Încă de la o vârstă fragedă, Richard şi-a înfruntat tatăl, luând deseori partea mamei sale în conflictele iscate în mijlocul familiei regale, pe fondul interminabilelor infidelităţi şi aventuri amoroase ale lui Henric al II-lea.

În primăvara anului 1174, la vârsta de 16 ani, Richard s-a alăturat fraţilor săi, Henric şi Geoffrey, într-o revoltă împotriva tatălui lor, încercînd să-l detroneze.

Henric a trecut în Normandia şi a invadat Poitou şi Aquitaine, domeniile mamei lui Richard, pe care a luat-o prizonieră. Rebeliunea fiilor regali nu se va dovedi, însă, decât un foc de paie. Deşi Richard rămăsese singur în fruntea armatei sale, hotărât să îşi învingă părintele, curând avea să urmeze exemplul fraţilor săi şi să implore iertarea în genunchi în faţa lui Henric al II-lea.

În 1183, fratele său mai mare, prinţul Henric, a murit de dizenterie. Peste doi ani, celălalt urmaş la tron, Geoffrey, pierea şi el, răpus într-un turnir, la Paris. Astfel, moştenitorul tronului Angliei a devenit Richard. În ciuda divergenţelor cu tatăl său, care nu l-a iertat nici pe patul de moarte, Richard a fost încoronat rege, la 3 septembrie 1189, la Westminster Abbey.

Crescut sub puternica influenţă a mamei sale, Richard şi-a creat o adevărată aură de cavaler războinic, dar şi de literat, capabil să scrie poezii de o sensibilitate aparte. Veşnicele antrenamente militare, precum şi desele conflicte cu nobilii răzvrătiţi, i-au adus prinţului, încă din adolescenţă, o reputaţie de invidiat în rândul maselor dornice să vadă pe tron un rege atât de drept şi de temut. Mai mult, zelul său de a apăra cu orice preţ pelerinii care treceau către Ţara Sfântă, i-au creat, dacă mai era nevoie, o aură de neînfricat apărător al credinţei creştine.

Richard s-a concentrat asupra rezolvării problemelor legate de revoltele nobililor din Aquitaine, în special pe teritoriul Gascogne. Domnia sa din ce în ce mai crudă a condus la o mare revoltă în 1179. Sperând să-l detroneze pe Richard, rebelii au solicitat ajutor de la Henric şi Geoffrey, dar Richard a reuşit să reprime revolta.

Imediat după cucerirea Ierusalimului de către Saladin, Richard s-a pregătit pentru o nouă cruciadă, considerând că datoria îl cheamă să elibereze Sfântul Mormânt. Richard l-a convins pe Filip al II-lea, regele Franţei, să-l urmeze în cruciadă. Celor doi monarhi li s-a alăturat împăratul Germaniei, Frederic Barbarossa. Irascibil, schimbător şi generos, Richard şi-a căutat modelele în vechea cavalerie. Richard a fost viteazul cavaler care lipsea creştinătăţii, cu el cruciada redobândindu-şi strălucirea, în lipsa unei victorii durabile.

Pentru a aduna banii necesari plecării în cruciadă, Richard a impus tuturor supuşilor săi o taxă specială, numită „zeciuiala lui Saladin”, care a stârnit însă nemulţumire într-un regat deja sărăcit de necontenitele lupte pentru tron. În drum spre Ierusalim, Richard a cucerit Ciprul. Dar cheia pentru succesul cruciadei era cucerirea oraşului Accra. Richard a sosit aici în iunie 1191, găsind oraşul asediat de o armată creştină. Saladin, temutul lider musulman, se pregătea să-i atace pe asediatori. Atacaţi neîncetat de maşinăriile distrugătoare de ziduri ale cruciaţilor, flămânzi şi bolnavi, apărătorii oraşului s-au predat în cele din urmă. Pe 12 iulie, s-a semnat un armistiţiu prin care Saladin se obliga, în schimbul eliberării celor din Accra, să plătească suma de 200.000 de monede de aur şi să elibereze 1.500 de prizonieri, înapoind totodată creştinilor Sfânta Cruce a Mântuitorului.

Toate aceste condiţii trebuiau îndeplinite în termen de o lună. În ciuda eforturilor depuse pentru a strânge banii, Saladin nu a putut onora înţelegerea, până la termenul stabilit. Dându-şi cuvântul de onoare că va aduna totuşi toţi banii, sultanul a solicitat ca prizonierii să fie eliberaţi şi conducătorii cruciadei să primească o parte din suma răscumpărării. Richard a cerut ca musulmanii să elibereze ei primii prizonierii, dar Saladin nu a vrut să accepte. Enervat în urma refuzului emirului, regele Angliei a poruncit ca toţi cei 2.700 de luptători musulmani prinşi să fie executaţi pe 20 august, în prezenţa sa.

Regele Franţei, dezamăgit că nu dobândise nici un laur din această aventură cavalerească, s-a retras din cruciadă şi s-a întors în ţara sa, pretextând că ar fi fost bolnav. Ajuns în Franţa, Filip al II-lea a complotat cu fratele lui Richard, Ioan Fără Ţară, pentru a-l deposeda de coroană pe Richard.

Conştient că o cetate atât de mare şi de puternică precum era Ierusalimul nu putea fi ocupată cu uşurinţă, Richard şi-a îndreaptat atenţia către portul Jaffa, aflat la numai 12 kilometri de Oraşul Sfânt, cu scopul de a tăia liniile de aprovizionare ale armatei lui Saladin.

Deşi net inferioară ca număr, armata cruciată a obţinut o strălucită victorie în faţa musulmanilor, la Arsuff, acolo unde peste 7.000 de inamici, dintre care 32 de emiri, şi-au pierdut viaţa. Richard însuşi se remarca pe câmpul de luptă, învingând, la un moment dat, nu mai puţin de opt adversari care îl înconjuraseră.

Ocuparea cetăţii Jaffa avea să fie însă şi ultima mare victorie a monarhului englez. Richard a recucerit coasta Palestinei, dar nu şi Ierusalimul. Cu toate acestea, Saladin a acordat cu generozitate liberă circulaţie pelerinilor în Oraşul Sfânt.

În 1192, Richard a pornit pe lungul drum spre casă dar, pe când se afla găzduit la castelul ducelui Leopold al V-lea al Austriei, participant şi el la cruciadă, acesta l-a făcut prizonier pentru a răzbuna o ofensă pe care Richard i-a adus-o. Împăratul Germaniei, Henric al VI-lea, i-a oferit ducelui 75.000 de mărci în schimbul captivului, pentru a cere apoi supuşilor lui Richard o sumă dublă, corespunzătoare venitului întregului regat englez pe trei ani şi cântărind nu mai puţin de trei tone de argint. Dar englezii, impresionaţi de vitejia dovedită de Richard, au făcut acest efort şi regele s-a putut întoarce acasă, fiind primit triumfal la Londra, în 1194, după aproape doi ani de prizonierat.

Richard şi-a reluat tronul şi l-a atacat imediat pe regele Franţei. După ce a construit la frontiera de sud a Normandiei celebrul Château-Gaillard, Richard I a murit într-un asediu împotriva unuia dintre vasalii săi, contele de Limoges.

La ultimul asediu din viaţa sa, Richard a fost lovit de o săgeată trasă de o arbaletă, care l-a atins la baza gâtului, chiar sub coif. Regele şi-a rupt săgeata în rană, însă chirurgii nu i-au putut scoate ciotul ramas în gât. Rana nu a fost mortală, dar a fost prost îngrijită şi după o săptămână s-a instalat septicemia, care a provocat moartea regelui.

A fost îngropat la catedrala din Rouen, dar revoluţionarii francezi i-au distrus mormântul în 1789. În tezaurul catedralei se mai păstrează încă, într-o cutie, inima lui Richard Inimă de Leu. 

„Viaţa lui privată a constituit un motiv de dezaprobare pentru supuşi şi mai ales pentru Biserică. Astăzi, puţini sunt aceia care contestă înclinaţiile homosexuale ale lui Richard Inimă de Leu. Istoricul Roger de Hoveden vorbeşte despre prietenia deosebită ce l-a legat, iniţial, pe Richard de Filip al Franţei. Pe de altă parte, deşi căsătorit cu prinţesa spaniolă Berengaria, Richard pare să-şi fi neglijat cu desăvârşire sarcinile de rege şi de soţ, nefiind prea dornic să aibă urmaşi, în schimb umplându-şi serile cu ospeţe fastuoase, la care participau trubaduri talentaţi şi flăcăiandri chipeşi...

De altfel, nici prestigioasa Enciclopedie Britannica nu infirmă tendinţele homosexuale ale regelui: „Richard era iresponsabil şi pătimaş, poseda o energie imensă şi era capabil de acte mărinimoase, dar şi de cele mai josnice cruzimi. În contrast izbitor cu tatăl şi cu fraţii săi, nişte afemeiaţi notorii, el era, fără îndoială, homosexual.” Printre amanţii săi, în afară de presupusa legătură cu regele Franţei, istoricii îi enumeră pe menestrelul Blondel, pe un tânăr cruciat, Raife de Clermon, eliberat de Richard din captivitate, şi chiar pe însuşi Saladin! Pe de altă parte însă, alţi cronicari spun că Richard împărtăşea totuşi patima neostoită a neamului său pentru sexul slab şi că era un afemeiat înrăit. Totuşi, în afară de un anume Filip (mort pe la 1211 şi ale cărui pretenţii sunt dubioase), nimeni nu a susţinut, după moartea lui, că   i-ar fi fost fiu, deşi bastarzii nu constituiau pe atunci un lucru neobişnuit pentru capetele încoronate...” - Gabriel Tudor.