Regele care a „inventat” anglicanismul

Cu toate ca si-a dus pana la capat optiunea de a scoate Anglia de sub autoritatea papala, Henric al VIII-lea al Angliei, regele care a „inventat” anglicanismul, a pastrat dogma catolica, fara a accepta principiile luteranismului si calvinismului, mentinand ierarhia bazata pe episcopi, doar ca acestia erau numiti direct de catre rege. Influentele calviniste in anglicanism s-au accentuat abia in timpul domniei lui Eduard al II-lea. In 1509, cand i-a urmat la tron tatalui sau, Henric al VIII-lea (1509-1547) avea optsprezece ani. Era un tanar frumos, foarte multumit de sine, excelent arcas, capabil sa se ia la intrecere cu cei mai buni padurari ai regatului, campion de tenis si un calaret atat de bun, incat obosea zece cai intr-o singura zi de vanatoare. In plus, noul rege avea gust literar, fiind hranit in acelasi timp cu lucrari teologice si literatura romanesca, compunea poeme, punea pe muzica propriile sale imnuri si canta cam la toate instrumentele cunoscute in epoca. Despre curtea lui Henric se spunea ca avea un numar mai mare de invatati decat orice universitate. Acestia i-au sadit in minte regelui o antipatie fata de calugari, de cultul icoanelor, de cultul relicvelor si un respect pentru studiul Bibliei. Tanarul rege era caracterizat ca fiind „domnitorul ideal si totodata patronul tuturor adevaratilor sportivi englezi si al oamenilor Noii Invataturi”. Prima „balanta a puterii” in Europa La inceputul domniei, Henric nu a guvernat singur, aproape intreaga autoritate in stat revenindu-i ministrului pe care si l-a ales: Wolsey, fiul unui macelar bogat din Ipswich, pe care papa, la cererea lui Henric, l-a facut cardinal. In 1511, regele a intrat in Liga Sfanta impotriva regelui Ludovic al XII-lea al Frantei, pe care l-a invins, impreuna cu imparatul Maximilian I, in batalia de la Guinegatte. In timpul absentei sale din Anglia, cumnatul sau, regele Scotiei, a invadat Anglia, dar a fost invins si ucis la Flodden. Henric a incercat sa pastreze o pozitie de echilibru in luptele dintre Imperiul german si Franta, pentru a stopa consolidarea unor periculoase hegemonii in Europa. Regele trebuia sa raspunda unei intrebari dificile: daca una dintre marile puteri si-ar impune hegemonia in Europa, care ar fi situatia Angliei? Rolul firesc al acesteia trebuia sa fie mentinerea echilibrului de forte pe continent. Poate pentru prima data se poate vorbi in politica internationala de existenta unei „balante a puterii”. Ca urmare, politica externa a Angliei in vremea lui Henric al VIII-lea a fost una mobila, chiar inconstanta prin esenta ei si care putea sa para perfida. In timpul domniei sale s-a realizat unirea Angliei cu Tara Galilor (1536) si s-a finalizat supunerea Irlandei, Henric declarandu-se rege al acesteia (1541). Un rege cu sase neveste Henric al VIII-lea a devenit rege prin moartea fratelui sau Arthur, cu a carui vaduva, Caterina de Aragon, s-a casatorit. Un text din Levitic interzicea casatoria dintre un cumnat si o cumnata; a trebuit sa se obtina o bula papala si sa se faca dovada ca prima casatorie a Caterinei n-a fost consumata. S-au gasit martori care sa jure ca asa stau lucrurile si, in ziua casatoriei sale cu Henric, Caterina a purtat cositele despletite, ca fecioarele. Incepand din 1527, in urma refuzului papei Clement al VII-lea de a anula casatoria sa cu Caterina (care nu-i daduse mostenitori baieti), regele a intrat in conflict cu Roma. Unii istorici considera ca i se face o nedreptate lui Henric al VIII-lea explicand divortul sau si ruptura cu Roma prin dragostea lui pentru ochii albastri-inchisi ai Annei Boleyn. Regele ar fi putut usor castiga gratiile acesteia fara a-i promite ca se va casatori cu ea, dar problema de rezolvat era mult mai complexa. Interesul dinastiei si al tarii cerea ca regele sa aiba un fiu, ori Caterina nu mai putea naste. Curtea ar fi dat dispensa necesara, dar a intalnit o rezistenta care n-avea nimic religios: vointa lui Carol Quintul, suveranul Spaniei, Germaniei, Italiei si al Tarilor de Jos. Caterina era matusa lui Carol Quintul… Cu sprijinul lui Th. Cranmer, viitorul arhiepiscop de Canterbury, Henric a pus sa-i fie declarata nula casatoria si sa-i fie confirmata cea cu Anna Boleyn, care fusese celebrata in secret, in 1533. In urma acestei actiuni, Henric al VIII-lea a fost excomunicat de papa Clement al VII-lea, dar regele a refuzat sa recunoasca autoritatea papei printr-un act emis de Parlament (Actul de suprematie) care recunostea in suveran pe seful suprem al Bisericii anglicane. Aceasta decizie si-a gasit sprijin in nemultumirea Bisericii engleze provocata de taxa impusa in favoarea papei si a imbogatirii ordinelor monastice. Grija sa obsedanta pentru succesiune a dus la alte noi tentative matrimoniale. Nici casatoria cu Anna Boleyn nu a durat mult. In 1536, regele a pus sa fie condamnata la moarte, pentru adulter, dupa care s-a casatorit cu Jane Seymour. Aceasta i-a daruit un fiu, pe viitorul Eduard al VI-lea, dar regina a murit la nastere. Regele s-a mai casatorit cu Anna de Cleve, o printesa germana, Caterina Howard, care a avut aceeasi soarta ca si Anna Boleyn si Caterina Parr, singura care i-a supravietuit regelui, nu fara a fi trecut prin mari spaime. Sfarsit de domnie cu esafoduri si ruguri Sfarsitul domniei lui Henric al VIII-lea a fost unul sangeros, pentru ca puterea absoluta dezlantuie in om instinctele cele mai rele. Asasinatele s-au succedat intr-un ametitor carusel al mortii, iar printre victime s-au numarat in egala masura catolici si protestanti. „Chipesul atlet tanar si iubitor al tuturor lucrurilor nobile s-a transformat in treizeci de ani de putere si adoratie intr-un egoist monstruos, calcand fara remuscare peste trupurile unor vechi prieteni si ale unor noi dusmani, catre o politica religioasa de mijloc clar conceputa, substituind puterea regala celei papale”, afirma Trevelyan, in vreme ce Maurois, concluzioneaza: „E greu, cand studiezi domnia lui Henric al VIII-lea, sa te feresti de un sentiment de oroare. In zadar ni se spune ca a reorganizat flota, a construit arsenale, a fondat o scoala de carmaci, a anexat Tara Galilor, a potolit Irlanda. Nici un succes lumesc nu poate justifica esafoadele din Turn si rugurile de la Smithfield”. La moartea lui Henric al VIII-lea statul era greu indatorat, moneda fusese devalorizata si certurile religioase, pe care se parea ca le suprimase prin violenta, erau gata sa izbucneasca din nou cu o furie sporita. „Libertin, cultivat, magnific si deseori crud” „Moda ii formeaza pe suverani, asa dupa cum impune imbracamintea si determina moravurile. In evul mediu un mare rege trebuia sa fie curtenitor, cavaleresc, sever si pios; pe vremea Renasterii un mare print este libertin, cultivat, magnific si deseori crud. Henric al VIII-lea a avut toate aceste insusiri, dar in maniera englezeasca, adica libertinajul sau a ramas conjugal, cultura lui a fost teologica si sportiva, magnificienta sa de bun gust, cruzimea sa legalmente ireprosabila. Astfel incat, cu toate crimele sale, a ramas un suveran popular in ochii supusilor sai. Si astazi inca este aparat de istoricii englezi”. – André Maurois Cei grav in a avea sase neveste? Gravul episcop Stubbs (William Stubbs, episcop de Oxford si erudit istoric – n.red.) spune ca portretele sotiilor lui Henric al VIII-lea nu justifica poate, dar explica graba de a scapa de ele, iar istoricul Albert Frederick Pollard intreaba de ce ar fi o vina deosebit de grava faptul de a fi avut sase neveste. „Sase este oare un numar prohibit? Ultima sotie a lui Henric al VIII-lea, Caterina Parr, a avut patru barbati si cumnatul sau, ducele de Suffolk, patru sotii, fara ca nimeni sa le fi facut vreo imputare. Si, de altfel, i se reproseaza lui Henric al VIII-lea ca a luat in casatorie femeile pe care le iubea? Dar ar fi putut, fara a scandaliza pe nimeni, sa aiba mai mult de sase amante. Henric de Navarra a avut patruzeci fara ca reputatia lui sa fi fost stirbita, ba dimpotriva”, afirma Pollard. Istoricul englez uita insa ca Henric de Navarra n-a dat niciodata ordin ca vreuna dintre amantele sale sa fie decapitata. Comedia divortului, o monstruoasa tragedie Parlamentul i-a acordat regelui atat jurisdictia spirituala, cat si jurisdictia civila, i-a dat dreptul sa reformeze si sa reprime erorile si ereziile. Prin Actul de Succesiune, Parlamentul a anulat prima casatorie a regelui. Pe copiii nascuti din casatoria cu Caterina de Aragon ii priva de drepturile lor la coroana in favoarea descendentilor Annei Boleyn si ii obliga pe toti supusii regelui sa-si afirme prin juramant credinta lor in validitatea religioasa a divortului. Episcopii si preotii, in afara de cateva exceptii, s-au aratat ciudat de maleabili. Cancelarul, sir Thomas More, si marele episcop Fisher au refuzat sa renege credinta lor catolica si au fost decapitati. Capetele acestor doi oameni mari au putrezit agatate de carlige la intrarea pe podul Londrei. Comedia divortului devenise o monstruoasa tragedie. Spolierea Bisericii in forma legala In timpul rupturii cu Roma, Parlamentul Reformei, care a tinut sapte ani (1529-1536), a votat toate masurile extraordinare propuse de coroana. Ca urmare, spolierea Bisericii s-a facut in forma legala. Clerul a trebuit sa plateasca o amenda de doua milioane de livre, sa acorde regelui titlul de protector si de sef suprem al bisericii si sa desfiinteze anatele, sau „primul venit” al beneficiilor ecleziastice, care pana atunci fusesera platite papei. Existau in Anglia o mie doua sute de manastiri, posesoare ale unor imense domenii. Functionari superiori religiosi si fiscali au inceput sa controleze manastirile. Lichidarea bunurilor manastiresti a fost realizata in cinci ani. Ea nu a adus mare lucru tezaurului regal, dar a creat o clasa de noi imbogatiti, care a asigurat un sprijin neconditionat noului regim religios. Un mare numar de calugari fura spanzurati, goliti de mate si taiati in bucati. Catolicii din cateva comitate s-au revoltat, dar au fost repede invinsi. „Nemaiavand sa se teama de papa din cauza disensiunilor regilor catolici, venerat de parlamentul sau, adulat de biserica sa nationala, Henric al VIII-lea a putut continua nepedepsit sa aduca ofense umanitatii”, afirma André Maurois. Infiintarea Marinei Regale Fara a incuraja aventuri peste ocean in fata precumpanitoarei puteri spaniole, Henric al VIII-lea a facut posibila eliberarea in viitor a energiilor tarii sale printr-un singur mijloc – infiintarea unei Marine Regale. In acest domeniu, politica sa a fost inteleapta si energica. Henric al VIII-lea a fost cel care a construit o flota regala efectiva, formata din nave de lupta, cu santiere regale la Woolwich si Deptford. De asemenea, el a infiintat corporatia marinarilor de la „Trinity House”. Arhitectii regelui au creat noi nave, dupa un model imbunatatit. Mai bine adaptate pentru manevrele pe ocean, acestea erau mai suple si mai rapide decat marile galioane spaniole. Regele personal a insistat ca arhitectii navali sa aseze tunuri grele chiar in corpul corabiei, gata sa elibereze „bordeea” zdrobitoare, operatie de razboi careia puterea maritima si coloniala a Angliei isi datoreaza existenta. In 1545, o flota franceza a incercat sa invadeze Anglia, dar a fost infranta de Marina Regala. Ioan BOTIS ibotis@gazetademaramures.ro