Reflecţii. „Şi nu ne duce pe noi în ispită!”

Pilda Bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr este una dintre cele mai importante învăţături rostite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în care ne descoperă marea Taină a vieţii tuturor, după despărţirea sufletului de trup, şi trecerea sufletului nemuritor al omului în locaşurile veşnice. Cuvântul lui Iisus Hristos – Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu este cea mai mare şi mai puternică dovadă a existenţei nemuririi omului şi a vieţii noastre veşnice. De aceea, această Pildă trebuie să o citim cu deosebită credinţă, atenţie şi umilinţă, pentru că prin această Pildă Dumnezeu ne vorbeşte direct prin Iisus Hristos. Când se face pomenirea morţilor de toamnă, Biserica Ortodoxă a rânduit, cu mare înţelepciune, să se citească această Pildă, ca o adevărată oglindă dumnezeiască.

În „Tatăl Nostru” se spune „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean”. Trebuie ştiut că ispitele care sunt încercări binecuvântate de Dumnezeu vin pentru realizarea lucră-rii de desăvârşire, de luminare, de ridicare a omului mai aproape de Hristos, de Dumnezeu Tatăl şi pentru primirea darurilor Duhului Sfânt. De aceea, toţi cei iubiţi de Dumnezeu şi chemaţi să urce pe scara sfinţeniei au trecut prin ispite şi încercări, pentru că în felul acesta se realizează curăţirea de păcate, desăvârşirea şi îndumnezeirea fiinţei omeneşti, lucru care se întâmplă cu ajutorul şi voia lui Dumnezeu Tatăl.

 

La acest nivel s-a ridicat Avraam şi Moise şi, alături de aceştia, cu binecuvântarea şi dezlegarea Tatălui (Preaslăvit să fie numele Lui!) toţi bărbaţii vrednici din Vechiul Testament: Profeţi, Drepţi, slujitori adevăraţi ai Celui Prea Înalt. Iar pe lângă aceştia, au fost şi mii de femei a căror vrednicie a fost foarte mare, ale căror nume nu sunt cunoscute, dar care au fost foarte iubite de Dumnezeu Tatăl.

Toţi aceştia au fost primiţi în cortul plin de lume şi plin de viaţă, dar stăteau în aşteptare. Drepţii, profeţii, slujitorii lui Dumnezeu, femeile vrednice, fiicele bune, eroii şi mulţi alţii aşteptau împreună cu sfinţii şi drepţii fii ai lui Adam. Dar aşteptarea lor era în umbră, pentru că aşteptau împlinirea Cuvântului Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Aşteptau în umbră, dar nu în nefericire, pentru că aveau garanţia că sufletele lor sunt luminate de speranţa şi de credinţa în Tatăl tuturor.

 

Sufletele tuturor, la ieşirea din trup, din vasul creat de Dumnezeu, au coborât în iad, în aşa numitul iad. Toţi fiii lui Adam au fost făcuţi după chipul lui Dumnezeu, şi au purtat în aceste trupuri un suflet nemuritor, dar la ieşirea din trup au coborât la iad pentru că toţi aveau o vină, un păcat greu: Păcatul Strămoşesc. Păcatul Strămoşesc este de fapt o răzvrătire împotriva Celui Prea Înalt. Aşa că, toate sufletele la ieşirea din trup, nu se înălţau spre cele de sus, ci au căzut în „întunericul cel dinafară”, cum a numit iadul Fiul lui Dumnezeu. Eu cred şi mărturisesc faptul că toate aceste suflete create de Dumnezeu nemuritoare nu şi-au pierdut nemurirea. Sunt convins că Dumnezeu nu a pierdut niciun fiu al lui Adam. Şi luaţi aminte: având viaţa, adică nemurirea, sufletele nemuritoare ale fiilor lui Adam n-au pierdut iubirea, speranţa şi credinţa faţă de Cel ce le-a dat nemurirea. Ci au rămas într-o formă necunoscută de lumea creată, adică de diavoli şi oameni, o lume neînţeleasă de lumea creată.

 

Omului care a căzut, fiind ispitit şi înşelat, i se iartă vina de către Stăpânul şi Făcătorul tuturor.

Când Cuvântul Tatălui s-a făcut om, a luat asupra Lui păcatul lui Adam şi al celor născuţi din Adam şi Eva, iar Iisus Hristos se află şi stă în fruntea tuturor Drepţilor şi Sfinţilor. El este Eliberatorul tuturor fiilor lui Adam. Şi prin ascultarea Lui, a lui Hristos, care a primit să fie ascultător până la moarte, şi „încă  o moartea pe Cruce”, creatura omenească a primit de la Dumnezeu Tatăl darul suprem: Darul Iertării şi al Împăcării. Darul păcii, al vieţii, al fericirii veşnice, al vieţii nemuritoare prin jertfa de ascultare a Mântuitorului Iisus Hristos.

De aceea, cred, spun şi mărturisesc faptul că toate sufletele care au căzut în iad înainte de întruparea Mântuitorului, toate sufletele omeneşti din iad purtau o lumină tainică de speranţă, de credinţă şi de iubire faţă de Creatorul lor, faţă de Cel ce Este Tată al tuturor celor ce au fost făcuţi de Dumnezeu după chipul Său.

 

Dumnezeu nu uită creatura Lui. Tatăl ştie că în fiecare om pe care El l-a creat în vasul acesta al trupului, a pus un suflet nemuritor. Şi oricât de adânc ar fi iadul, Tatăl tuturor va mântui sufletele din suferinţă, din chinuri şi vor fi readuse în faţa Tatălui lor.

Acest lucru l-a făcut Fiul lui Dumnezeu, care prin întrupare, în mod tainic şi minunat, a devenit şi Fiul Omului, cum a primit şi Iisus Hristos să se numească.

În Dumnezeu nu există ură, nu există tristeţe, nu există supărare. Cine zice că Dumnezeu s-a supărat pe noi, să luăm aminte, că de fapt, supărarea aceasta s-ar putea să fie un mare dar! O ispită, o încercare, o durere prin care Tatăl îşi pune la încercare fiul pentru ca acesta să devină cu adevărat bun. Ispitirea aceasta este un semn al iubirii părinteşti, aşa cum s-a dovedit cu toţi cei aleşi de Dumnezeu ca să devină desăvârşiţi. Ispitirea i-a făcut pe ei să devină prin ascultare fii adevăraţi ai lui Dumnezeu, atât la chip, cât şi la asemănare cu Făcătorul lor, cu Părintele lor. Adică, nu numai cu trupul să aibă chipul Tatălui, ci să devină asemenea cu Tatăl lor, Creatorul lor. De aceea, uneori Tatăl „ispiteşte” şi îi pune la încercare pe cei iubiţi.

Tatăl i-a pus la încercare şi pe Adam şi pe Eva, dându-le porunca ce urma să se ridice dacă o respectau, şi să devină nemuritori, liniştiţi şi plini de daruri: viaţa veşnică şi fericirea veşnică. Adam era iniţial neliniştit, nemulţumit şi singur, aşa că Dumnezeu i-a dat ce a cerut. Darul pe care l-a primit Adam era preţios şi frumos. Acest dar era Eva. Dar Adam n-a ştiut să păstreze şi să-şi apere acest dar. Dumnezeu a înzestrat-o şi pe Eva, pe soţia lui Adam cu aceleaşi daruri pe care i le-a dat şi lui Adam: Voinţă liberă, trup frumos, inimă bogată în sentimente nobile, raţiune şi înţelepciune, ochi sănătoşi cu care să vadă, să înţeleagă şi să se bucure de frumuseţile creaţiei, auz, miros şi gust. Toate sunt daruri date de Dumnezeu lui Adam şi Evei, dar pe care ei n-au înţeles să le preţuiască. Dumnezeu nu a lăsat pământul pustiu în jurul omului, ci a făcut vieţuitoare, cărora le-a dat frumuseţe după felul lor. Dumnezeu i-a dat omului daruri pe pământ, dar şi sub pământ, pe cer şi în atmosferă. Cerul l-a împodobit cu nori, care nu sunt numai o ceaţă seacă şi rece, ci sunt încărcaţi cu o mare cantitate de lichid dătător de putere şi viaţă, care se revarsă din când în când asupra pământului şi-l face să înverzească şi să înflorească. Toate acestea le-a făcut Dumnezeu spre folosul omului şi pentru viaţa omului. Şi în plus, Dumnezeu l-a declarat pe om Stăpânul tuturor, Împăratul tuturor creaturilor. Dar omul n-a înţeles că toate sunt darul lui Dumnezeu, Cel care le supraveghează pe toate. Pronia este o lege dată de Dumnezeu prin care supraveghează totul.

Pronia este o lege pe care Dumnezeu nu o calcă niciodată, pentru că dacă Dumnezeu nu ar respecta-o, în Univers s-ar produce un haos pe care mintea omenească nu este în stare să-l înţeleagă. Totul este supravegheat de Dumnezeu, de la cea mai mică particulă cunoscută, până la uriaşele corpuri ce există în Univers. Toate sunt supravegheate de o Putere infinită şi veşnică, care se numeşte Pronia lui Dumnezeu. Această Putere creează permanent, gândeşte, lucrează şi iubeşte toată creatura lui, aşa cum un om care lucrează îşi iubeşte opera. Aşa cum un tată îşi iubeşte copiii şi Dumnezeu îşi iubeşte creaţia. Iar omul este creatura cea mai preţioasă a Lui.

 

Dar cum Adam n-a înţeles nimic din marile minuni ce-l înconjurau şi cum n-a respectat ce se petrecea în jurul lui a făcut o foarte gravă greşeală. Repet, Dumnezeu i-a împlinit dorinţa lui Adam şi i-a dat un dar, i-a dat soţie, i-a dat-o pe Eva, un dar sfânt, un dar de mare preţ. Dar, Adam n-a ştiut să păstreze şi să se îngrijească de darul primit de la Dumnezeu. Şi în acel moment, satana, care a apărut în lumea creată, a abuzat de libertatea şi infinita bunătate a Creatorului cel Veşnic. Puterea negativă a venit ca o umbră peste creaţie şi s-a răzvrătit împotriva Celui Drept.

Această umbră s-a apropiat de femeie, de darul pe care Adam l-a primit de la Dumnezeu, şi, cu viclenie, a înşelat-o pe Eva, cea care era a doua creaţie după Adam. Şi, întunecând-o, a îndrăznit să-i spună femeii că Dumnezeu i-a înşelat şi că dacă vor gusta din pomul oprit nu vor muri, ci o să se ridice mai presus de Dumnezeu. Deci, umbra puterii negative l-a îndemnat pe om să săvârşească fărădelegea pe care o făcuse umbra la început, răzvrătindu-se împotriva Creatorului. Femeia a gustat din fructul pomului oprit şi Eva i-a oferit şi lui Adam să guste din fructul primit de la satan. În felul acesta, Adam şi Eva au cunoscut răul şi moartea, lucruri de care înainte nu ştiau.

Deci, Adam şi Eva nu au rezistat, ci au fost biruiţi de ispita diavolească, şi, căzând în această ispită, au adus tot răul, toate nenorocirile de pe pământ, toate relele din lume.

 

În timp ce ispita, încercarea primită de la Dumnezeu ridică, luminează şi desăvârşeşte creatura, îi sfinţeşte şi-i îndumnezeieşte pe oameni, ispitirea care vine de la satana întunecă, înrăutăţeşte şi-l distruge pe om. Pentru că se foloseşte de arma cea mai otrăvitoare şi periculoasă care este minciuna. Scriptura ne spune că diavolul este „tata minciunii”.

Prin minciună şi prin vicleşug, satana ucide tot ce este  curat, sfânt şi adevărat în om. Diavolul a încercat şi în trecut şi încearcă şi acum să spună că „Dumnezeu este supărat pe voi”. Asta este cea mai mare minciună prin care satana încearcă să-i ducă în rătăcire şi pe sfinţi, şi pe cei drepţi, şi pe cei cu inima curată. Şi, mai ales, diavolul îi înşeală pe oamenii încercaţi de necazuri şi de boli, şoptindu-le „Dumnezeu v-a părăsit, Dumnezeu nu vă apără de duşmanii ce vă ţin în robie şi vă chinuiesc”. De toate se foloseşte satana ca să-i înstrăineze pe oameni de Dumnezeu, de Iisus Hristos, de altar, de Biserică, de viaţa cinstită şi curată.

Trebuie să facem deosebire: ispitirea vine de la diavol, iar de la Dumnezeu este „ispita”, adică încercări pentru mântuirea şi înălţarea omului, nu pentru pedeapsă.

 

În timpurile de azi, viaţa stă în cumpănă între bine şi rău, iar satana se foloseşte de toate faptele şi plăcerile întunecate. Părinţii îşi duc la pierzanie copiii, umplându-se casele de distracţii în detrimentul bisericilor. Bisericile sunt părăsite de tinerii şi copiii  cu inima curată şi cu suflet sănătos şi bun. Mulţi se întreabă unde sunt tinerii de altădată, unde sunt bărbaţii care au soţii frumoase şi sănătoase, care nasc mulţi copii buni, cuminţi şi frumoşi.

Din ceea ce scriu eu acum s-ar părea că-i sfârşitul lumii, că toţi oamenii buni au devenit nebuni, adică oameni care nu sunt buni.

 

O societate fără oameni buni este o societate plină de ne-buni, iar aceştia sunt cea mai mare nenorocire pentru comunitate, pentru că nu vorbim de bolnavi psihic ce trăiesc în spitale şi de oameni închişi în ospicii întunecoase. Sunt multe pagini în caietele mele în care am găsit motive de bucurie şi linişte pentru oameni, aşa că revin şi acum şi susţin cu tărie că Dumnezeu nu doarme, că există în sate şi oraşe mulţi oameni care cred, îl cunosc şi îl iubesc pe Iisus Hristos, există copii frumoşi şi sănătoşi, există tineri cuminţi, există bărbaţi şi bătrâni care au credinţă mare şi tare în Dumnezeu. Există multe case de creştini adevăraţi cu suflet bun, sănătos şi frumos!

 

Ţara Românească este o „ţară creştină”, iar acest nume este suficient pentru România, în zilele acestea, în care în Nord şi Sud, în Est şi Vest domneşte o lume ce se caracterizează prin înstrăinare de Dumnezeu. Să ne oprim şi să privim să putem cunoaşte „ispitele” care vin de la Dumnezeu şi ispitirile care vin de la cel viclean. Avem nevoie de discernământul care ne învaţă să cunoaştem şi să putem deosebi binele chiar dacă cineva îl numeşte rău, şi să cunoaştem răul chiar dacă toată lumea spune că-i bine!

 

Discernământul are explicaţie pentru toate!

 

 

„O societate fără oameni buni este o societate plină de ne-buni, iar aceştia sunt cea mai mare nenorocire pentru comunitate, pentru că nu vorbim de bolnavi psihic ce trăiesc în spitale şi de oameni închişi în ospicii întunecoase. Sunt multe pagini în caietele mele în care am găsit motive de bucurie şi linişte pentru oameni, aşa că revin şi acum şi susţin cu tărie că Dumnezeu nu doarme…”

† Justinian Chira, Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului