REFLECŢII

Citind ,, Jurnalul fericirii” şi apoi această carte intitulată: ,,Monolog polifonic” , a lui N. Steinhardt, şi gândindu-mă la calvarul închisorii pe care l-a suportat Steinhardt, îmi face impresia că Steinhardt a dorit voluntar parcă să urce acest calvar al suferinţei şi l-a provocat cu plăcere, autoflagelându-se cu o paradoxală plăcere. A dorit parcă să facă şi această experienţă dureroasă, tragică, pentru ca să cunoască viaţa în toată cruditatea ei. Sigur că nici Părintele N. Steinhardt şi nici alţii nu au urcat calvarul cu dorinţa de a face pe eroii sau pe martirii, dar crucificaţi fiind, nu s-au lamentat, ci şi-au purtat crucea cum a purtat-o Iisus Hristos. Citind din scrierile lui Nicolae Steinhardt, mi se pare că Steinhardt nu este încă îndeajuns cunoscut. Multe din frazele gândite şi scrise de Nicolae Steinhardt sunt adevărate perle. Stropi de lumină şi de foc cristalizaţi, transformaţi în cuvinte. Nu ştiu dacă Nicolae Steinhardt mai are pe cineva egal în lume, pentru că în literatura românească nu are pe nimenea asemenea, după cum nici un nemuritor nici un clasic din viaţa noastră nu are. Nicolae Steinhardt nu a scris romane, dar fiecare articol al său, fiecare eseu nu este un micro ci un megalo roman. Nicolae Steinhardt n-a scris poezie, dar fiecare pagină din cărţile lui este un cântec, o poezie de mare frumuseţe. Nicolae Steinhardt n-a scris tratate de filozofie, dar fiecare pagină este un splendid crâmpei de înaltă gândire filosofică. Nicolae Steinhardt n-a scris manuale de ştiinţă, dar ştiinţa este prezentă pretutindenea în cărţile sale. Fizic, Nicolae Steinhardt n-a fost un bărbat impunător, arătos, dar făptura lui a fost asemenea unui stei de cremene din care săreau permanent scântei de diferite culori; albastre, roşii, negre, galbene şi albe. Fiecare exprimând o stare spirituală ce izbucneşte din adâncurile făpturii acestui om la care în interiorul său se petrec combustii uriaşe, cutremurătoare. Mănăstirea Rohia, în sânul căreia a trăit cu o nespusă bucurie N. Steinhardt, îmbrăcat în haina dăruirii supreme şi prin integrarea în sânul acestei mănăstiri care este un pantheon la pragul căreia se vor pleca multe frunţi însetate de lumină, de bucurie nealterată, de linişte adevărată, ştiind că acolo, pe acel ,,picior de plai”, se găseşte mormântul modest aşa cum el, Măria Sa, gânditorul Nicolae Steinhardt a dorit, mormântul pe care arde aceeaşi flacără invizibilă dar eternă, cum arde la Ciucea pe mormântul lui Goga, la Păltiniş pe mormântul lui Noica, la Lancrăm pe mormântul lui Blaga, la Mirceşti pe mormântul lui Alecsandri. I-am amintit doar pe câţiva dintre cei ce odihnesc în afara spaţiilor citadine, împodobind prin ,,pohta ce au pohtito ei”, când au cerut ca somnul de veci să-l doarmă la umbra dumnezeiască a schiturilor sau a satelor din spaţiul românesc, ca şi după moarte, să îmbogăţească şi împodobească ţara. Aşa cum cerul este împodobit cu stele, cu luceferi, cu corpuri mai mult sau mai puţin luminoase, dar toate deopotrivă de miraculoase, de misterioase şi de frumoase. Articolul ,, De ce îl iubesc pe Lucian Blaga”, din volumul tipărit de Nicolae Steinhardt intitulat ,,Monologul Polifonic” are în cuprinsul lui gânduri care se cer cunoscute de toţi cei ce doresc să-l cunoască mai aprofundat şi pe Blaga şi pe Steinhardt. Mormântul Părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia, este mărturie vie a desăvârşitei integrări în spiritualitatea românească autentică, a lui Nicolae Steinhardt. În acest mormânt odihneşte partea de humă acumulată de Nicolae Steinhardt aici în lume, spiritul lui viu se plimbă şi acum prin ograda mănăstirii pe care a iubit-o aşa de mult; călătoreşte cum îi plăcea lui Steinhardt să călătorească când era în viaţă: bătea la porţile prietenilor, intra în casa tuturor oamenilor iubitori de o hrană spirituală bună. Plânge şi râde cu noi, se distrează şi se înseninează în faţa noastră, prin cărţile sale, prin expresiile lui miraculoase şi unice, şi sunt deplin încredinţat că Contemplă cu o supremă fericire de acolo unde se află. Pe Stăpânul nostru, al tuturor, pe care în mod indirect de multe ori l-a slujit, pe Iisus Hristos, Domnul Cerului şi al pământului. A citi cărţile lui N. Steinhardt, e un mare câştig moral, spiritual, ştiinţific, artistic, literar, documentar. El, Nicolae Steinhardt, în fiecare articol, vrea, se lupt[ să-şi lămurească un lucru, să intre înlăuntrul unei probleme, să exploreze un pisc, să se ridice în vârful degetelor şi să privească infinitul. Sigur că absolutul nu poate fi cuprins cu biata noastră gândire de către nimeni, dar efortul de a face acest lucru este extraordinar de important. Prin acest efort, omul tot mai prinde ceva din marele Tot. Acest lucru l-au făcut Steinhardt, Noica, Blaga, toţi, absolut toţi Marii „chinuiţi” din lume, care au fost atinşi de aripa sublimă a Cugetării, a Nebunei căutări şi visări, Sfinţi, Savanţi, Filosofi, Poeţi. Toate marile Spirite, care poartă în ei ceva din mireasma infinitului. Noi, oamenii de rând, când ne apropiem şi gustăm din fructul realizat de aceşti fii ai Nemărginitului, suntem în mare câştig. ,,Monologul Polifonic”, ca şi „Jurnalul Fericirii”, e o carte în adevăratul înţeles al cuvântului.