Recurs la demnitate. GAZETA propune 6 cetăţeni de onoare

GAZETA de Maramureş reacţionează la campania împotriva identităţii şi valorilor naţionale I Ne-am săturat să asistăm cum ne îngropăm trecutul, identitatea şi demnitatea în uitare I Pentru că identitatea acestui loc înseamnă în primul rând oamenii lui. Oameni care s-au născut, care au murit, care au trăit pentru acest judeţ şi pentru idealurile sale. Propunem acordarea titlurilor de cetăţean de onoare pentru şase oameni de seamă ai acestor locuri. 6 oameni care reprezintă identitatea şi spiritul acestor locuri: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, episcopul Iuliu Hosu, profesorul Aurel Vişovan- ca cetăţeni de onoare ai Sighetului, Nicolae Steinhardt – cetăţean de onoare al oraşului Târgu Lăpuş şi părintele Justin Pârvu – cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie.

Ca şi oamenii, locurile au destinul şi memoria lor. Maramureşul a purtat pecetea binecuvântării divine, dar şi un blestem al unei smerenii înţelese greşit. Cineva spunea că popoarele nu se deosebesc numai prin destinul lor. Ci şi prin modul în care ştiu să şi-l pună în valoare. Noi, maramureşenii, n-am ştiut niciodată să găsim echilibrul între demnitate, mândrie şi modestie. Ne întâmpinăm oaspeţii cu pâine cu sare. Nu cu lacrimi, nu cu mândrie, nu cu bucurie. Există o mare apăsare în trecutul nostru şi un gol în prezentul nostru. O insuportabilă tăcere pe care suntem datori să o spargem. Nimeni nu ne poate contesta trecutul, demnitatea, mândria şi onoarea. Pentru că ele au fost câştigate cu moarte şi sânge. Iar cei care au plătit preţul înnobilării şi înveşnicirii Maramureşului sunt adevăraţii lui cetăţeni. Cetăţenii de onoare al acestui colţ de ţară pe care suntem datori în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor să-i cinstim pentru că, cinstindu-i pe ei, ne înălţăm noi, pentru că amintindu-i pe ei, asigurăm demnitatea noastră şi pentru că, onorându-i pe ei, devenim noi onorabili.

Am spus-o: Maramureşul e special nu numai pentru locuri, tradiţii, monumente, folclor, palincă şi peisaje. Maramureşul e special pentru oamenii săi. Oameni care s-au născut, care au murit, care au trăit pentru acest judeţ şi pentru idealurile sale. Într-o perioadă în care ne negăm valorile şi identitatea şi retragem titluri de cetăţeni de onoare, GAZETA de Maramureş a pornit un recurs. Un recurs la onoare, demnitate şi memorie.

Propunem acordarea titlurilor de cetăţean de onoare pentru şase oameni de seamă ai acestor locuri. 6 oameni care reprezintă identitatea şi spiritul acestor locuri: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, episcopul Iuliu Hosu, profesorul Aurel Vişovan- ca cetăţeni de onoare ai Sighetului, Nicolae Steinhardt – cetăţean de onoare al oraşului Târgu Lăpuş şi părintele Justin Pârvu – cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie. 6 oameni care reprezintă un reper, un model şi o lecţie pentru generaţiile de azi. 6 oameni care ne îndreptăţesc să privim cu mândrie spre trecut şi cu responsabilitate spre viitor.

Începem recursul la memorie din kilometrul zero al demnităţii. Fosta Închisoare de la Sighet, transformată în urmă cu 20 de ani în memorial. Aici este mormântul elitelor din perioada interbelică şi maternitatea demnităţii noastre. Pe mormântul lor ne-am câştigat noi, cei de astăzi, dreptul de a privi în ochi soarta. Şi tot pe mormântul lor ne-am luat datoria de-ai cinsti cum se cuvine.

Până acum, niciunul dintre demnitarii morţi la Sighet sau foştii deţinuţi politici închişi aici nu au primit titlul de cetăţean de onoare. De aceea, îi propunem public primarului Ovidiu Nemeş, un om care ştie că dăinuirea unei comunităţi se poate face numai prin păstrarea identităţii, valorilor şi idealurilor sale, acordarea titlului de cetăţean de onoare post-mortem pentru patru personalităţi excepţionale închise la Sighet: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hossu şi Aurel Vişovan.

IULIU MANIU sau „Sfinxul de la Bădăcin”

În ultimul deceniu al vieţii sale, Maniu a fost implicat în politică drept un opozant al regimului lui Ion Antonescu, fără să se implice în actul de la 23 august 1944; după această dată, Maniu a luptat împotriva preluării ţării de către comunişti, proces pe care refuzase să-l accepte, încrezător peste măsură în sprijinul marilor puteri occidentale. În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat la 14 iulie 1947 de autorităţile comuniste şi judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947.

Prin sentinţa dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viaţă. Este trimis la penitenciarul din Galaţi, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat împreună cu Mihalache şi alţi naţional-ţărănişti la Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viaţă la 5 februarie 1953, la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului Sighet. Se spune că i-au fost rupte picioarele pentru a încăpea în sac.

GHEORGHE I. BRĂTIANU

Viitorul mare istoric Gheorghe Brătianu s-a născut la 28 ianuarie 1898, la Ruginoasa, în judeţul Iaşi. După absolvirea Liceului Naţional din Iaşi (promoţie 1916) se va înrola voluntar în armată pentru a participa la războiul de reîntregire a ţării. În 1917 se va înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1920. Fiind atras de istorie, va abandona cariera juridică şi se va înscrie la Universitatea Sorbona din Paris, unde frecventează       cursurile unor istorici prestigioşi, precum Ferdinand Lot şi Charles Diehl, şi va obţine doctoratul în 1929. Vocaţia pentru istorie s-a ilustrat în prima sa lucrare, intitulată “O oaste moldovenească acum trei veacuri”. Lucrarea a fost publicată de către Nicolae Iorga şi a reprezentat debutul istoriografic al unui tânăr de numai 16 ani. În 1924 va deveni profesor universitar la catedra de istorie universală a Universităţii din Iaşi, iar din 1940 a Universităţii din Bucureşti. În 1942 va fi primit în rândurile membrilor titulari ai Academiei Române. Gheorghe I. Brătianu va îndeplini funcţia de director al Institutului de Istorie Universală din Iaşi (1935 – 1940) şi apoi al Institutului de Istorie Universală “Nicolae Iorga” din Bucureşti (1941 – 1947).

Gheorghe I. Brătianu se va înscrie în 1926 în Partidul Naţional Liberal, iar la 12 octombrie 1927 va deveni şef al organizaţiei Iaşi a PNL. În 1930, omul politic Gheorghe I. Brătianu va da curs sugestiilor regelui Carol al II-lea şi va sparge unitatea PNL prin crearea unei noi formaţiuni politice: PNL Gheorghe Brătianu. În noaptea de 7 spre 8 mai 1950, este arestat de Securitate şi întemniţat la închisoarea din Sighetu Marmaţiei, fără să fie judecat şi condamnat. În noaptea de 23 spre 24 aprilie 1953, Gheorghe I. Brătianu a murit în închisoare, la vârsta de 55 de ani, în condiţii încă neelucidate. Potrivit mărturiilor altor deţinuţi, se pare că s-a sinucis prin strangulare, neputând să mai suporte chinurile detenţiunii. După alte surse, se presupune că a fost bătut de un gardian până când a murit.

Memoriile unui camarad de suferinţă spun că, în închisoare, Brătianu desenase pe un perete un plan de istorie universală. În acest an se împlinesc 6 decenii de la moartea sa.

Episcopul IULIU HOSSU

Sanctificat de Papă. Este omul despre care Arhiepiscopul Parisului spunea: «forţa Spiritului i-a dat puterea să nu se supună niciodată, să rămână un om în picioare, în chiar momentul când mâinile şi picioarele erau legate».

Episcop greco-catolic de Gherla (din 1917) şi apoi de Cluj-Gherla (din 1930), militant pentru Unire, este cel care a citit, la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, „Proclamaţia de Unire cu ţara”. Membru al Consiliului Dirigent, a făcut parte din delegaţia care a prezentat Hotărârea de Unire Regelui Ferdinand la Bucureşti. Senator de drept în Parlamentul României. După Dictatul de la Viena, rămâne în Transilvania ocupată de hortyşti, protestând în numeroase rânduri împotriva represiunii la care era supusă populaţia românească, dar şi cea evreiască, de către autorităţile maghiare. Arestat la 28 octombrie 1948, va rămâne privat de libertate timp de 22 de ani, trecând prin diverse închisori şi locuri de domiciliu obligatoriu. Între 25 mai 1950 şi 4 ianuarie 1955 a fost închis împreună cu alţi 50 de preoţi şi episcopi greco şi romano-catolici în penitenciarul Sighet. I s-a stabilit apoi domiciliu obligatoriu pe termen nelimitat, întâi la mănăstirea Ciorogârla, apoi la mănăstirea Căldăruşani. Grav bolnav, a murit la 28 mai 1970, la spitalul Colentina din Bucureşti.

În martie 1969, Papa Paul al VI-lea îl declarase cardinal „in pectore” al Bisericii Catolice, decizie pe care a făcut-o publică la 5 mai 1973.

AUREL VIŞOVAN

Este liderul primului lor de deţinuţi politici de la Sighet. Născut în 4 iunie 1926, a decedat în 2002 la Sighet, după o viaţă în care şi-a păstrat credinţa şi idealurile, plătind preţul greu al suferinţei. A fost întemniţat timp de 16 ani, trecând prin închisorile Sighet, Cluj, Jilava, Piteşti, Gherla, Baia Sprie, Aiud, Culmea, Satu Mare. A fost nu doar un om cu o cultură imensă, ci mai ales un model de demnitate şi onoare. De două ori, la cele două procese înscenate de comunişti, a vrut să ia asupra lui întreaga „vină” pentru elevii arestaţi în lotul său. Degeaba însă. Şi-a scris memoriile după Revoluţie, argumentând că Dumnezeu nu l-a părăsit niciodată. La fel cum nici el nu a lepădat credinţa.

JUSTIN PÂRVU

Despre mina Baia Sprie, GAZETA a scris în numerose rânduri. Şi despre oamenii de excepţie supuşi aici unui regim de exterminare. Cel mai cunoscut reprezentant al lor era, poate, părintele Justin Pârvu, care s-a stins recent. În memoria lui şi a celor care s-au jertfit aici, primarul Dorin Vasile Paşca ridică anual, cu smerenie şi evlavie, un parastas. De aceea, îi propunem să facă mai mult. Ca unui om care are înţelepciunea să distingă valoarea şi tăria, să o aprecieze, îi propunem să-i acorde titlul de cetăţean de onoare post-mortem părintelui Justin Pârvu. Ultimul mare sfânt al temniţelor comuniste.

Evident, nu-l putem uita pe NICOLAE STEINHARDT.

Sfânt, savant şi erou deopotrivă. Născut evreu, intelectual pur şi mai degrabă agnostic, este condamnat în lotul “Noica-Pillat” şi, în cea mai cruntă suferinţă, ajunge să guste din fericire şi să afle, asemeni lui Pascal, că “inima are raţiuni pe care raţiunea nu le poate înţelege”. Era fericirea martirului modern, bucuros să sufere pentru Dumnezeu. Nicolae Steinhardt a ştiut, asemeni lui Don Quijote, să vadă un castel într-o cârciumă prăpădită şi să transforme închisoarea în academie şi altar. Credea că “definiţia eroismului şi a sfinţeniei nu este decât aceasta: să faci imposibilul posibil”. Şi dacă nu pentru intelectul, pentru credinţa şi principiile sale, atunci pentru tăria de a face imposibilul posibil, Nicolae Steinhardt este un erou şi un sfânt. A reduce la o simplă cronologie o pagină de viaţă, o lecţie de credinţă şi onoare, e totuna cu a reduce o dramă umană la o simplă statistică. Ori, Nicolae Steinhardt, a ştiut că numai ignorând ordinea pământească poţi ajunge la esenţial, la o ordine superioară a lucrurilor. Scara sa, presărată cu crunte suferinţe, a fost lungă, alunecoasă, extrem de grea, „imposibilă”, dar în vârful ei l-a aşteptat fericirea. De fapt, credea că tocmai asta este condiţia creştinului în lume, să facă imposibilul posibil. Iar pentru el, a fi creştin a devenit nu o profesie, nu o religie, nu un rost, ci Rostul. Rostul unei vieţi la capătul căruia sătenii din satele maramureşene ar exclama: „minunate sunt Căile Domnului”.

Nicolae Steinhardt s-a născut acum 101 de ani. Mai exact, în 29 iulie 1912, în comuna Pantelimon de lângă Bucureşti. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în “lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică sub acuzaţia de “crimă de uneltire contra ordinii sociale”. A murit în 1989 în Maramureşul despre care spunea că „e un simbol, e o chintesenţă, un semn, un recapitulator sub care se ascunde – poate mai intens şi mai insidios decât sub altele – sufletul românesc în forma lui cea mai loială – ademenitoare şi mai elevată. Elevată nu în sens pilduitor, solemn, livresc, oficios”. Pentru ce a făcut, dar mai ales pentru ceea ce a fost, Steinhardt merită titlul de cetăţean de onoare al oraşului Târgu Lăpuş. Pentru că cinstindu-l pe El, pe Ei, ne înălţăm noi, pentru că amintindu-i pe ei, asigurăm demnitatea noastră şi pentru că, onorându-i pe ei, devenim noi onorabili.