REBELIUNEA legionara si reprimarea acesteia

* Rebeliunea legionara (21-23 ianuarie 1941), a reprezentat confruntarea violenta dintre gruparea fascista antisemita, Garda de Fier si fostul lor partener la guvernarea Romaniei, Ion Antonescu, desemnand sfarsitul statului national legionar, care luase nastere la 14 septembrie 1940. In timpul rebeliunii, gruparile legionare au semanat teroare in Bucuresti, principalii vizati fiind evreii. Intensificarea violentelor legionarilor si faptul ca acestia deveneau tot mai indezirabili in ochii opiniei publice l-au determinat pe Ion Antonescu, inca din decembrie 1940, sa ia primele masuri contra „Garzii de Fier”. Astfel, a ordonat desfiintarea politiei legionare si a instituit pedeapsa cu moartea pentru instigarea la rebeliune. Legionarii, profitand de complicitatea sefului politiei secrete germane, Heinrich Himmler, s-au inarmat, pregatindu-se pentru confruntarea decisiva. La 14 ianuarie 1941, Ion Antonescu a plecat la Berlin, unde i-a cerut lui Hitler sa-i dea mana libera pentru a restabili situatia. La doar doua zile, Nicolae Patrascu, secretarul general al miscarii legionare, a proclamat ruptura totala cu Antonescu, iar legionarii au trecut la organizarea de detasamente paramilitare si la baricadarea in sedii. Reintors din Germania, Ion Antonescu a decis desfiintarea comisiilor de romanizare, destituirea ministrului legionar de interne, generalul Constantin Petrovicescu, si a lui Alexandru Ghica, directorul general (legionar) al Politiei. Intre 21-23 ianuarie 1941, legionarii au organizat la Bucuresti si in tara o rebeliune, avand asentimentul tacit al Reichului. Au avut loc jafuri, crime, masacre. Au fost devastate 3.400 de imobile si de institutii. Victimele din timpul rebeliunii se ridica la aproximativ 1.000 de persoane. Au fost provocate, in intreaga tara, daune in valoare de 1 miliard de lei, ceea ce a nemultumit profund opinia publica. In ianuarie 1941, Ion Antonescu a avut o atitudine considerata de multi istorici bizara. Atat contemporanii, cat si urmasii lui, cercetatori ai momentului respectiv, s-au intrebat de ce n-a intervenit Antonescu pentru a lichida rebeliunea chiar din fasa. Generalul (la vremea respectiva Antonescu, nu se autoproclamase inca maresal) nu era stapan pe situatie, nu stia cum va reactiona armata, nu stia ce vor face germanii, nu cunostea cu precizie popularitatea si forta legionarilor. Ii venea greu sa verse sangele „copiilor sai”, cum ii alinta pe legionari. Pe parcursul rebeliunii legionare, Ion Antonescu a surprins pe toata lumea prin toleranta excesiva aratata fata de legionari. Partenerii sai de guvernare au ocupat, pe rand, centrele vitale ale Bucurestiului. Generalul nu a reactionat, continuand sa duca tratative. Un martor al discutiilor purtate de Antonescu cu reprezentantii legionarilor relata: „Generalul Antonescu insa nu reactiona, desi de la o ora la alta i se raporta ca din Capitala mai ramaneau sub controlul guvernului doar acele cladiri si institutii unde existau garzi militare bine inarmate, cum erau ministerele, posta, garile, telefoanele si, fireste, cazarmile... Dimpotriva, guvernul continua sa duca tratative cu prefectul politiei, care promitea mereu ca va preda prefectura, insa, fara sa se grabeasca sa puna in practica aceasta promisiune... Incearca sa duca tratative si cu ceilalti sefi legionari, la urma urmelor cu vicepresedintele Consiliului de Ministri, Horia Sima. Ce insemna asta? Se ridicau impotriva lui? Ce se intampla? Astfel vorbea el in marea sala de receptie de la presedintie, inconjurat de militari si civili, pasnic, demonstrativ, linistit, desi pe chipurile celorlalti nu intalnea, rasfranta, aceasta linste a sa, al carei substrat nu-l intelegea nimeni. Militarii il priveau preocupati, cu intrebarea in priviri: De ce nu le dadea ordin sa scoata armata? Nu, nu trebuia vorbit cu ei, sa paraseasca cladirile ocupate, sa se retraga, sa intre in ordine. Dar toti sefii lor, in frunte cu Horia Sima, isi parasisera posturile pe care le ocupasera pana atunci, prin institutii si ministere si disparusera fara urma... Nu erau de gasit nicaieri... Nu mai era nici o indoiala, rebeliunea era totala si n-avea de gand sa dea, in mod pasnic, inapoi prin discutii si tratative...” De fapt, Ion Antonescu avea in mana toate parghiile puterii, putand sa tina situatia sub control. In momentul in care generalul a convins pe toata lumea ca a facut tot ceea ce i-a stat in putinta pentru a calma spiritele si ca nu el este responsabil de conflict, a ordonat represiunea. Legionarii isi pierdusera si putinul capital politic pe care il aveau, armata si populatia capitalei ajungand dincolo de limitele rabdarii. H. Neubacher, imputernicitul Reichului pentru problemele economice din Europa de Sud-Est, a incercat sa medieze o intelegere intre Antonescu si Horia Sima, atragand atentia sefului Miscarii ca Hitler se decisese sa-l sprijine pe general. Fata de fenomenele de anarhie care se inmulteau (grupuri de legionari au atacat si jefuit magazine, indeosebi evreiesti si au ucis evrei), Antonescu a luat masuri pentru reprimarea rebeliunii. Replica armatei a fost rapida si eficace: inceputa la mijlocul zilei de 22 ianuarie, ea s-a incheiat in dimineata zilei urmatoare; luptele cele mai indarjite s-au dat intre Piata Victoriei si strada Roma (unde se gasea principalul sediu al Miscarii). „Luni, 27 ianuarie (1941). Ieri dupa-masa, cu Lereanu si Comsa, am fost sa vedem «campurile de lupta». E limpede ca s-a tras mult in aer. Cu exceptia catorva imobile de pe Strada Londra, ciuruite de gloante, nimic nu arata ca ar fi fost mari batalii. Nici sediul legionar din Strada Roma si nici macar cazarma gardienilor (in care totusi se zice ca s-ar fi tras cu tunul) nu sunt serios deteriorate”, nota in „Memoriile” sale Mihail Sebastian. Rebeliunea legionarilor i-a compromis si in ochii Germaniei. Hitler pregatea razboiul in Rasarit si avea nevoie de liniste in Romania. De aceea, el a fost de acord cu interventia armatei romane la ordinul lui Ion Antonescu, ceea ce a dus la infrangerea rebeliunii legionare. Aceasta nu a impiedicat insa pe hitleristi sa accepte plecarea, in Germania, a circa 700 de legionari, in frunte cu Horia Sima. Ei vor fi mereu o moneda de santaj in raporturile cu Ion Antonescu. Circa 8 000 de legionari au fost prinsi, judecati si condamnati la diferite pedepse. La finele lunii ianuarie 1941, Ion Antonescu era singurul stapan al scenei politice romanesti. S-a format un guvern de tehnicieni si militari, care reprezenta o dictatura, pusa in serviciul razboiului si contra regimului bolsevic de la Rasarit. Potrivit datelor oficiale, 21 de ofiteri, subofiteri si soldati si-au pierdut viata, iar 53 au fost raniti. In randurile rebelilor si ale populatiei civile s-au inregistrat in Capitala 118 morti si 254 raniti, iar in provincie 117 morti si raniti. In Bucuresti au fost asasinati 118 (dupa alte surse 120) de evrei. Nu s-au comunicat cifrele evreilor ucisi in provincie. La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern, alcatuit in principal din ofiteri, a caror sarcina era aceea de a asigura ordinea publica si administrarea eficienta, iar la 14 februarie 1941, statul national-legionar a fost abrogat in mod oficial, instaurandu-se dictatura militara a generalului Antonescu. S-au scris cateva sute de carti in legatura cu acest eveniment, cele mai multe fiind memorii ale celor implicati direct sau indirect, sau volume de documente. Cei implicati au avut doua pozitii diametral opuse. Cei din gruparea antonesciana sustin ca rebeliunea legionara a dus tara pe marginea prapastiei. In anul 1941 s-au publicat chiar doua volume intitulate „Pe marginea prapastiei”. Legionarii au considerat ca a fost o lovitura de stat a generalului Antonescu, care a urmarit sa preia intreaga putere in stat, folosindu-se de armata pentru a-i indeparta pe legionari de la putere. Dupa rebeliune, Antonescu si-a asumat raspunderea pentru aducerea legionarilor la putere: „Eu am decretat regimul legionar in aceasta tara. Marele vinovat sunt eu. Imi recunosc vina si aduc circumstante atenuante pentru mine, spunand ca nu puteam face altfel” (sedinta de guvern din 3 februarie 1941). „Nu am reusit sa ma fac ascultat. Din contra, dezordinile s-au inmultit si s-au agravat, si cu acte de insubordonanta in stat, comise de acei care, fiind numiti de dv., se stiu acoperiti si sustinuti de dv. Intr-adevar, orice masura de ordine pe care am luat-o nu a fost executata. Notiunea disciplinei de stat a disparut. Fiecare procedeaza cum vrea si judeca cum vrea... Dar opinia aceasta publica pe care eu o respect si vreau s-o satisfac se revolta cand constata ca legionarii... comit astazi acte in profit personal. Nu pot ingadui aceasta procedare fiindca ma dezonoreaza si-mi atrage si raspunderi personale, prin faptul ca nu iau masuri in contra vinovatilor... Vreti sa mergeti astfel inainte, mergeti singuri, dar nu cu generalul Antonescu... El a intrat in arena politica pentru a salva tara, nu pentru a o duce la un dezastru si mai mare...” - din scrisoarea generalului Ion Antonescu catre Horia Sima (15 ianuarie 1941) Atitudinea lui Hitler Hitler nu a avut incredere in mod deosebit in Miscarea Legionara, el punea mai mare pret pe Partidul National Crestin, i-a primit pe conducatorii acestuia Gheorghe Cuza si Octavian Goga, iar in instructiunile ministrului german la Bucuresti, Fabricius, figura ideea de a sustine Partidul National Crestin. Pana in 1940, in noiembrie, Hitler nu a primit nici un fruntas al Miscarii Legionare, nici pe Codreanu, nici pe un altul. E adevarat ca in 1937, Hitler a depus coroane la catafalcul lui Mota si Marin, morti in Spania, alaturi de trupele lui Franco, astfel exprimandu-si sprijinul fata de o miscare nationalista si anticomunista. Hitler a ramas impresionat de pledoaria lui Antonescu din 14 ianuarie 1941, in care arata ca legionarii, prin politica lor, aruncasera Romania in haos si Hitler a ramas cu convingerea, cu care a murit, ca Antonescu e omul pe care se poate baza; ferm, pregatit, de cuvant, cu o influenta covarsitoare in armata, de aceea nu se poate vorbi de o tradare a Miscarii Legionare de catre Hitler, ci de o apreciere politica. Hitler socotea ca pentru Germania era mai avantajos ca in fruntea statului roman sa se afle generalul Ion Antonescu, decat Horia Sima. Ioan BOTIS