Războiul ruso-japonez

La 8 februarie 1904 a început războiul ruso-japonez, un conflict generat de ambiţiile imperialiste ale Imperiului ţarist şi ale Imperiului japonez în privinţa Manciuriei şi Coreii. Principalele teatre de luptă au fost Port Arthur şi Peninsula Liaodong, împreună cu calea ferată care lega Port Arthur de Harbin.

Ruşii căutau de multă vreme un port ale cărui ape să nu îngheţe în timpul iernii. Japonezii au intrat în război datorită nevoii strategice de stăvilire a expansiunii ruseşti către Coreea. La sfârşitului secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, mai multe ţări occidentale intraseră în competiţie pentru influenţă, comerţ sau ocuparea de teritorii în Asia răsăriteană, în vreme ce Japonia se străduia să ajungă la statutul de superputere mondială. Statutul de mare putere în acea perioadă depindea în parte de accesul la colonii, care asigurau materii prime şi pieţe de desfacere.

Asigurarea controlului asupra coloniilor depindea la rândul lui de puterea flotelor militare şi comerciale, de porturi cu ape adânci şi cu mai multe dane, care să găzduiască cuirasate tot mai mari şi să asigure aprovizionarea, printr-un lanţ de depozite de cărbune, combustibilul necesar motoarelor cu aburi ale vaselor de război.

Japonezii considerau Coreea „de drept” în sfera de interes nipon, tradiţii şi vechi legături geostrategice legând cele două regiuni. În secolul al XIII-lea, Japonia a fost atacată de războinicii dinastiei Yuan din Mongolia, care traversaseră Peninsula Coreeană. Coreea era subordonată în mod tradiţional Chinei.

La început, guvernul japonez a dorit să despartă Coreea de China, să transforme peninsula într-o ţară independentă. Această schimbare nu era posibilă, de vreme ce China nu dădea niciun semn că ar fi dispusă să renunţe la suzeranitatea asupra Coreii. Între China şi Japonia au izbucnit mai multe conflicte, care s-au transformat în cele din urmă în războiul chino-japonez. Victoria Japoniei în acest război a dus la semnarea tratatului de la Shimonoseki (17 aprilie 1895), prin care China renunţa la suzeranitatea asupra Coreii şi ceda Taiwanul şi Lüshunkou (cunoscut şi ca Port Arthur) Japoniei.

Totuşi, alte trei mari puteri (Rusia, Germania şi Franţa) au făcut presiuni asupra Japoniei să renunţe la Port Arthur. Rusia a negociat mai apoi, în 1898, un contract de închiriere pe 25 de ani a bazei navale chinezeşti şi au trimis soldaţi să o ocupe. La rândul lor, japonezii încercau să preia controlul asupra Coreii, a cărei integritate era protejată de Rusia printr-un pact. Ca urmare, Rusia a ocupat cea mai mare parte a Coreii, printr-o mişcare mai rapidă decât a japonezilor.

Ito Hirobumi a început să negocieze cu Rusia schimbul între teritoriile Manciuriei şi Coreii. El era conştient că Japonia nu era suficient de puternică ca să înfrunte Rusia, aşa că spera că, dacă niponii acceptau controlul Moscovei asupra Manciuriei, Japonia putea păstra Coreea. Din 1902 însă, Japonia şi Anglia aveau o alianţă, iar englezii nu doreau ca ruşii să-şi extindă influenţa către sud, iar, datorită acestui fapt, Ito nu a avut un sprijin prea puternic pentru iniţiativa sa.

După eşecul negocierilor cu Rusia, Japonia a dat un ultimatum pe 31 decembrie 1903 şi a rupt relaţiile diplomatice pe 6 februarie 1904. Cu trei ore mai înainte ca guvernul rus să recepţioneze ultimatumul, marina japoneză a atacat vasele de război ruseşti ancorate în Port Arthur. Ambele părţi au emis declaraţii de război pe 10 februarie. Din punct de vedere al dreptului internaţional, atacul japonez nu a fost considerat un atac-surpriză datorită prezenţei ultimatumului. Totuşi, după atacul japonez asupra flotei SUA de la Pearl Harbor, atacul de la Port Arthur a fost amintit de multe ori ca dovadă a presupusei predilecţii japoneze pentru atacurile surpriză. Port Arthur din Peninsula Liaodong în sudul Manciuriei a fost transformat într-o bază navală fortificată de primă importanţă de către inginerii ruşi.

Pentru a avea şanse de reuşită într-un război pe continentul asiatic, japonezii trebuiau să aibă supremaţia pe mare. De aceea, primul lor obiectiv major a fost neutralizarea flotei de la Port Arthur.

În noaptea de 8 februarie 1904, flota japoneză, aflată sub comanda amiralului Heihachiro Togo, a declanşat un atac cu torpile lansate împotriva navelor ruseşti din Porth Arthur, reuşind să avarieze grav două crucişătoare. Aceste atacuri au deschis Bătălia de la Port Arthur din dimineaţa celei de-a doua zi, în timpul căreia, după un număr de atacuri cu rezultat nedecis, amiralul Togo nu a reuşit să provoace alte distrugeri importante flotei ruseşti, bine apărată de bateriile de tunuri ale portului.

Pe de altă parte, flota rusă nu a părăsit portul, rămânând în rada bine apărată, moartea amiralului Stepan Osipovici Makarov de pe 13 aprilie contribuind la luarea acestei decizii. Însă atacurile asupra flotei ruse au asigurat acoperirea necesară debarcării infanteriei japoneze de la Incheon din Coreea.

În scurtă vreme, japonezii au ocupat oraşul Seul şi cea mai mare parte a Coreii. Până la sfârşitul lunii aprilie, armata niponă, condusă de Kuroki Itei era gata să forţeze râul Yalu pentru a intra în Manciuria ocupată de ruşi. Faţă de strategia japoneză de cucerire a unor victorii rapide care să-i asigure controlul Manciuriei, strategia rusă era orientată pe acţiuni de luptă de întârziere, care să permită venirea întăririlor pe calea ferată transiberiană.

Pe 1 mai 1904, în bătălia de pe râul Yalu, trupele japoneze au atacat o poziţie a ruşilor, după ce traversaseră nestingheriţi râul, în prima bătălie importantă a războiului.

Trupele japoneze au debarcat în mai multe puncte pe ţărmul Manciuriei şi, după o serie de ciocniri, i-au împins înapoi pe ruşi până în fortificaţiile din Porth Arthur. Aceste lupte, inclusiv bătălia de la Nanshan de pe 25 mai, au produs pierderi extrem de importante niponilor în timpul atacării poziţiilor întărite ruseşti, dar armata ţaristă a rămas în mod inexplicabil pasivă, irosind mai multe ocazii pentru lansarea unor contraatacuri.

Pe mare, războiul se desfăşura la fel de dur. După atacul de la Port Arthur, japonezii au încercat să-i împiedice pe ruşi să folosească portul. Între 13 – 14 februarie, japonezii au încercat să blocheze intrarea în port prin scufundarea mai multor vapoare încărcate cu ciment în canalele cu apă adâncă, care asigurau accesul în port, dar adâncimea aleasă a fost prea mare pentru ca acţiunea să fie un succes. O altă tentativă de blocare a portului prin scufundarea de vase în noaptea de 3 – 4 mai a eşuat, de asemenea.

În martie, viceamiralul Makarov a preluat comanda Escadrilei I Ruse din Pacific, având planuri concrete pentru spargerea blocadei nipone de la Port Arthur şi ieşirea cu navele în larg. Din acel moment, fiecare parte a fost angajată în manevre ofensive tactice, minându-şi reciproc porturile. Aceasta a fost prima dată când minele marine au fost folosite pentru acţiuni ofensive. În trecut, minele erau folosite numai pentru protejarea porturilor împotriva potenţialilor invadatori.

Tactica de minare japoneză s-a dovedit mai eficientă, mişcarea vapoarelor ruseşti în afara portului fiind împiedicată. Nava amiral Petropavlovsk şi crucişătorul Pobeda au fost grav avariate de ciocnirea cu minele japoneze Amiralul Makarov a murit pe vaporul pe care-l comanda, preferând să se scufunde odată cu nava amiral Petropavlovsk.

Ruşii au copiat rapid metodele japoneze de minare ofensivă a porturilor inamice. Pe 15 mai 1904, două crucişătoare japoneze au fost ademenite într-un câmp minat proaspăt amplasat de ruşi în afara Port Arthur, fiecare dintre cele două vase fiind lovite de două mine. Pe 23 iunie, o încercare de ieşire în larg a unei formaţiuni de vase de luptă, aflate sub comanda amiralului Wilgelm Vitgeft, a eşuat. Până la sfârşitul lunii, artileria japoneză reuşise să ocupe poziţii care-i permiteau să bombardeze portul. Japonia a început asediul bazei navale Port Arthur, care fusese bine fortificată de ruşi.

Pe 10 august 1904, flota rusă a încercat spargera blocadei nipone pentru ca vasele să se poată îndrepta către Vladivostok, dar japonezii au reuşit să intrercepteze vasele fugare, pe care le-au învins în bătălia din Marea Galbenă. Rămăşiţele flotei ruse s-au reîntors în Port Arthur, unde au fost până în cele din urmă scufundate de artileria asediatorilor japonezi. Încercările de despresurare a bazei militare prin atacuri terestre au eşuat şi, după bătălia de la Liaoyang de la sfârşitul lunii august, ruşii s-au retras la Shenyang. Port Arthur a fost cucerit în final pe 2 august 1905, după o serie de asalturi de infanterie extrem de sângeroase.

După ce au cucerit Port Arthur, japonezii au avut posibilitatea să continue atacul pe direcţia nord. Pentru a încheia războiul, japonezii trebuiau să zdrobească armata rusă din Manciuria.

Bătălia de la Mukden a început la sfârşitul lunii februarie. Forţele nipone au avansat pas cu pas şi au încercat să încercuiască cartierul general de la Mukden (Shenyang) al comandantului rus, generalul Alexei Kuropatkin. Forţele ruse au rezistat, dar pe 10 martie au decis să se retragă.

Deoarece suferiseră pierderi mari, japonezii nu au pornit imediat în urmărirea inamicului. Datorită faptului că oraşul avea o importanţă strategică limitată, victoria finală depindea în continuare de succesul luptelor navale. Între timp, ruşii se pregăteau să recucerească iniţiativa pe mare prin trimiterea flotei Mării Baltice de sub comanda amiralului Zinovi Petrovic Rojdestvenski pe la Capul Bunei Speranţe către Asia.

Pe 21 octombrie 1904, când trecea prin dreptul Regatului Unit, (aliat al Japoniei, dar neutru în acest război), flota rusă aproape că a provocat începerea unui nou război în aşa-numitul incident Dogger Bank, deschizând focul asupra pescadoarelor britanice, pe care le-au confundat cu vase torpiloare. Durata mare a călătoriei l-a ajutat pe amiralul Togo să fie la curent cu poziţia flotei baltice şi să-şi plănuiască atacul, astfel încât să intercepteze flota rusă mai înainte ca aceasta să ajungă la Vladivostok.

Flotele s-au întâlnit în Strâmtoarea Tsushima şi, în timpul bătăliei care a urmat (27-28 mai 1905), niponii, inferiori numeric, dar având vase superioare din punctul de vedere al vitezei de deplasare şi puterii de foc, au reuşit să scufunde toate cele opt crucişatoare ruse. Deşi Imperiul rus avea în continuare o armată mai numeroasă decât japonezii, înfrângerile succesive le-au zdruncinat încrederea în propriile forţe.

În plus, în anul 1905 a izbucnit o mişcare revoluţionară care a zguduit imperiul de-a lungul întregului an şi a ameninţat stabilitatea ţării.

Rusia a ales varianta negocierilor de pace, pentru a se putea concentra pe problemele de politică internă. Preşedintele SUA, Theodore Roosevelt, a făcut eforturi pentru semnarea păcii între cele două părţi aflate în conflict, eforturi încununate cu semnarea tratatului de la Portsmouth pe 1905.

Rusia ceda jumătatea sudică a insula Sahalin Japoniei. (Acest teritoriu a fost recucerit de Uniunea Sovietică la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, iar, în 1952, prin tratatul de la San Francisco, reintra în mod oficial în posesia acestui teritoriu).

Rusia a cedat de asemenea drepturile de închiriere pe 25 de ani a bazei navale Port Arthur şi a peninsulei pe care se afla aceasta. Rusia a fost de asemenea de acord să evacueze Manciuria şi să recunoască Peninsula Coreea ca parte a sferei de influenţă a Japoniei. Japonia a anexat în cele din urmă Coreea în 1910, în condiţiile în care celelalte puteri au protestat formal. Reuşita niponă fost prima victorie în epoca modernă a unei ţări asiatice în faţa unei naţiuni europene şi unul dintre vestitorii evenimentelor care aveau să ducă la decolonizarea regiunii.