Razboiul Rece al petrolului

Cererea chineza de aur negru da peste cap echilibrele geopolitice, scrie cotidianul elvetian Le Temps, citat de Rompres. Unde soseste Hu Jintao? La Moscova, si nu are de gand sa asculte povesti. Presedintele Republicii Populare Chineze are la dispozitie 3 zile pentru a obtine, din partea omologului sau rus, Vladimir Putin, ceea ce Kremlinul continua sa ii refuze: o racordare la marele oleoduct pe care rusii il construiesc intre terenurile lor petrolifere din Siberia si coasta rusa la Oceanul Pacific. De cealalta parte, se afla insula japoneza Hokkaido. La Tokio, liderii niponi sunt incantati. Dupa luni de disputa, ei i-au rapit (in decembrie 2004) marelui lor vecin chinez onoarea de a deveni finantatorul celui mai mare proiect de infrastructura petroliera lansat de Kremlin in ultimii ani. Pentru chinezi, infrangerea a fost amara, o umilire. Intr-adevar, acestia mizau pe petrolul rusesc pentru alimentarea cresterii economiei lor, “drogate” cu hidrocarburi. Caci, iata, China s-a propulsat pe locul doi in lume in privinta consumului de aur negru, dupa SUA. Desigur, produce si ea titei, putin, in desertul Gobi si in Manciuria, dar mult prea putin pentru a satisface lacomia energetica a industriei sale, si un parc auto ce explodeaza in metropole. China invata repede Pentru China petrolul este o necesitate absoluta, e sangele care va alimenta “muschii” marii puteri in devenire. Insa, pentru ca acesta sa curga regulat in organism, mai trebuie sa si fie cautat in cele patru colturi ale Globului. “Mandarinii” din Comitetul Central al Partidului Comunist Chinez (PCC), au priceput foarte rapid importanta construirii unei adevarate diplomatii petroliere, pentru asigurarea aprovizionarile viitoare. Desigur, Beijing nu are inca mijloacele de a duce razboaie petroliere in Orientul Mijlociu. Dar invata repede. Modelul sau este reprezentat de SUA, care, de la doctrina Eisenhower (un pact petrolier semnat intre Roosevelt si sauditi la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial) la doctrina Carter (evitarea unui al doilea soc iranian dupa destituirea sahului de catre ayatollahul Khomeiny), lucreaza de mai multe decenii la crearea unei retele de aliati siguri furnizori de petrol, pe cat posibil ieftin. In ultima vreme, puteai intalni frecvent “vizitatori” chinezi in locuri neasteptate. Pe culoarele Ministerului Petrolului, la Khartoum, in Sudan. In sala de asteptare a “satrapului” Obiang Nguema, la Malabo, in Guineea Ecuatoriala. In antecamera lui Hugo Chavez, la Caracas, Venezuela. De fiecare data, chinezii tineau acelasi discurs: “Vindeti-ne titeiul vostru, iar noi platim totul imediat”. Si mesajul incepe sa fie auzit. Amenintarea galbena Este o amenintare pentru SUA? Fara indoiala. Caci nu va exista petrol pentru toata lumea, in orice caz nu in ritmul actual al lacomiei chino-americane. “China si Statele Unite sunt sala masinilor din spatele cererii de petrol. Aceste doua tari trag cererea si sunt raspunzatoare de preturile ridicate”, spune Leo Drollas, analist in cadrul Centre for Global Energy Studies, din Londra. Impreuna, Washington si Beijing reprezinta o treime din consumul mondial de titei. In 2005, cele doua tari vor inghiti 28 de milioane de barili pe zi, dintr-o cerere zilnica totala de 84,3 milioane de barili. Iar proportia va creste, intrucat tot in SUA si in China are loc si cea mai rapida crestere a consumului. Doar cele doua puteri sunt raspunzatoare pentru jumatate din cresterea cererii globale! Este acelasi lucru cu a spune ca aceasta voracitate are un impact direct asupra preturilor. Acest “mano a mano” (tandem) pentru controlul resurselor conditioneaza aliantele de maine. Spre cine isi va trimite, oare, conductele, Kazahstan, o putere petroliera emergenta? Spre China: un contract a fost semnat, si spre Occident: in urma cu o luna, presedintele kazah, Nursultan Nazarbaev, a intors foaia. Dupa ce jurase contrariul, el a parafat un acord pentru tranzitul unei parti din titeiul kazah de la Kashagan, la Marea Caspica, prin noul oleoduct BTC (Baku-Tbilisi-Ceyhan), care leaga de-acum Caspica de Mediterana. Lupta tacita Deocamdata, lupta dintre americani si chinezi este tacuta, dar perspectiva asa-numitului “peak oil” (varf al productiei petroliere mondiale si inceputul scaderii) ar putea-o transforma rapid intr-un razboi al barililor. Aceasta, deoarece Beijing stie ca statutul sau de mare putere, maine, va depinde de aurul negru. De aceea, la 24 iunie, chinezii au anuntat ca, incepand din acest an, urmeaza sa inceapa sa isi constituie “rezerve strategice” de titei. Ei intentioneaza ca, in decurs de 3-5 ani, sa detina rezerve de pana la 100 de milioane de barili, urmand ca peste zece ani, acestea sa ajunga la 550 de milioane de barili (adica 90 de zile de consum intern). Or, rezervele strategice de titei constituie “arma nucleara” a pietei petroliere, care, in parte, este reglata dupa nivelul din SUA. Atunci cand acestea scad (pentru ca este frig iarna, ori cald vara), indicele “light sweet crude” atinge rapid culmi la New York Mercantile Exchange (Bursa de Marfuri newyorkeza). Un semnal in plus al marii batalii ce se intrevede intre SUA si China il constituie faptul ca cel mai mare producator chinez de petrol a oferit, recent, pentru Union Oil Company of California 18,6 miliarde dolari, cea mai mica (a opta) dintre companiile americane majore in domeniu. Faptul a starnit o adevarata panica in randul mai marilor “securitatii energetice” americane, axa centrala a viziunii despre lume a presedintelui George W. Bush. Le Temps