RAZBOIUL de Yom Kippur

* Razboiul de Yom Kippur, Razboiul arabo-israelian din 1973, Razboiul de Ramadan sau Razboiul din octombrie a fost un conflict armat dintre Israel si o coalitie de natiuni arabe condusa de Egipt si Siria, care a durat intre 6 octombrie si 26 octombrie 1973. Razboiul a izbucnit de Ziua Ispasirii, cea mai importanta zi de post evreiasca, printr-un atac surpriza conjugat egipteano-sirian, fortele atacatoare traversand liniile de incetare a focului din Peninsula Sinai si respectiv, de pe platoul Golan, teritorii cucerite de Israel in Razboiul de sase zile (1967). In saptamana dinaintea atacului, egiptenii au planificat o aplicatie de lunga durata in zona Canalului Suez. Contrainformatiile israeliene, dupa ce au detectat miscari masive de trupe, au apreciat aceste concentrari ca fiind un nou exercitiu. Miscarile trupelor siriene catre granita puteau da de gandit, dar nu au fost considerate o amenintare, deoarece contraspionajul militar a considerat ca Egiptul si Siria nu vor ataca decat dupa ce vor fi dotate cu ultimele tipuri de arme sovietice contractate. Motivul evident pentru care a fost aleasa sarbatoarea evreiasca de Iom Kippur pentru declansarea atacului surpriza era acela ca, in acea zi, spre deosebire de oricare alta, Israelul era aproape paralizat. De Iom Kippur, nu numai evreii ultrareligiosi, dar si cei mai putin credinciosi postesc, se abtin de la folosirea focului, electricitatii, motoarelor, comunicatiilor, etc, iar traficul rutier se reduce la zero. Numerosi soldati parasesc cazarmele pentru petrecerea sarbatorii in familie, iar Israelul este cel mai vulnerabil, cea mai mare parte a armatei sale fiind demobilizata. Declansarea atacului a coincis cu sarbatoarea musulmana a Ramadanului, in timpul careia numerosi soldati musulmani posteau, de asemenea. In ciuda faptului ca era constienta de iminenta unui atac arab, Golda Meir a luat decizia controversata de a nu lansa un atac preventiv. Doctrina militara israeliana era bazata pe ideea ca, daca un atac arab este iminent, Israelul trebuie sa lanseze un atac preventiv. Se presupunea ca spionajul israelian avea sa dea, in cel mai rau caz, un avertisment cu cel putin 48 de ore mai inainte de declansarea unui atac arab. „Daca noi atacam primii, nimeni nu ne va ajuta”, a afirmat primul-ministru Golda Meir. Natiunile europene, amenintate de un embargou petrolier arab si de un boicot comercial, au incetat sa-i mai aprovizioneze cu munitii pe israelieni. Ca urmare, Israelul depindea in totalitate de Statele Unite pentru a-si reaproviziona armata. Daca ar fi lovit primii, dupa spusele lui Henry Kissinger, israelienii nu ar fi primit ajutor „nici cat negru sub unghie”. Anticipand un contraatac rapid al blindatelor israeliene, egiptenii isi dotasera militarii din primul val al atacului cu un numar fara precedent de arme portabile antitanc – aruncatoare de grenade antitanc (AG-7) si cu devastatoarele rachete ghidate prin fir AT-3. Armata egipteana a luat prin surprindere pe toata lumea strapungand apararea israeliana, (cu efectivele subdimensionate datorita sarbatorii de Iom Kippur). Cele mai multe baricade erau construite in principal din nisip, iar fortele egiptene au folosit tunuri cu apa alimentate din Canalul Suez pentru a le distruge. Soldatii au traversat canalul in mici barci sau pe plute gonflabile, reusind in scurta vreme sa captureze sau sa distruga toate forturile Liniei Bar-Lev, cu exceptia unuia. Printr-o operatiune meticulos pregatita, fortele egiptene au avansat aproximativ 15 km in desertul Sinai cu doua corpuri de armata combinate. Batalioanele israeliene care asigurau apararea forturilor Liniei Bar-Lev au fost coplesite din punct de vedere numeric. Numai una dintre fortificatii, aflata la capul de nord al liniei intarite, (cu numele de cod „Budapesta”), a ramas sub controlul israelian de-a lungul intregului conflict. O incercare de contraatac din partea israelienilor a esuat. A urmat o perioada in care adversarii au ramas in expectativa, fiecare asteptand atacul celuilalt. Egiptenii au declansat un nou atac pe 14 octombrie. Atacul, cea mai ampla actiune de la atacul egiptean initial de Yom Kippur, a fost un esec total, prima cotitura egipteana majora a cursului in razboiului. In loc sa-si concentreze fortele de manevra, egiptenii au ales sa atace frontal pe toata lungimea frontului. Pierderile egiptenilor au fost apreciate la 150 - 250 de tancuri. In ziua urmatoare, (15 octombrie), israelienii au lansat „Operatiunea Neinfricatul”, un contraatac care trebuia sa strapunga liniile egiptene si sa-i duca pe israelieni peste Canalul Suez. Atacul a fost o schimbare de proportii a tacticilor israeliene, care se bazau mai inainte pe sprijinul avioanelor si blindatelor. Cum blindatele israeliene fusesera decimate de armele antitanc egiptene, infanteria a folosit tactici de infiltrare catre pozitiile bateriilor de rachete SAM, aparate necorespunzator impotriva unui atac al soldatilor de comando. Intr-una dintre cele mai sangeroase lupte ale razboiului, israelienii au deschis o bresa in liniile egiptene si au ajuns la Canalul Suez. O mica forta a traversat canalul si a creat un cap de pod pe celalalt mal. Timp de aproape 24 de ore, trupele israeliene au fost transbordate in barci gonflabile usoare, fara sa fie urmate de unitati de blindate. In schimb, infanteristii israelieni erau inarmati cu rachete antitanc americane M72LAW, cu ajutorul carora au respins atacul blindatelor egiptene. Odata ce apararea antitanc si antiaeriana egipteana au fost neutralizate, infanteria a putut sa se bazeze din nou pe sprijinul aviatiei si tancurilor. Pe Platoul Golan, sirienii au atacat cele doua brigazi si 11 baterii de artilerie cu 5 divizii si 188 baterii. La izbucnirea luptelor, 188 de tancuri evreiesti au trebuit sa faca fata asaltului a 2.000 de tancuri siriene. Toate tancurile israeliene aflate pe Platoul Golan au fost implicate fara mijlocire in lupta in faza initiala a atacului. Comandouri siriene transportate pe calea aerului cu ajutorul elicopterelor au reusit sa cucereasca cel mai important punct fortificat israelien din zona (Jabal al Shaikh – Muntele Hermon), unde erau amplasate numeroase echipamente de supraveghere. Luptelor de pe Platoul Golan li s-a acordat o importanta de prim rang de catre Inaltul Comandament Israelian. Luptele din Sinai erau suficient de departate de teritoriul national pentru a nu reprezenta o amenintare imediata pentru Israel. Daca Platoul Golan ar fi fost cucerit insa, sirienii ar fi putut avansa chiar pe teritoriul israelian. In zona de conflict din nord au fost trimisi rezervisti mobilizati in graba. Ei au fost imbarcati pe tancuri fara sa se mai astepte reconstituirea echipajelor asa cum fusesera antrenate in timp de pace, cu mitralierele nemontate si trecand peste operatiunea de reglare a tirului tunurilor blindatelor. Situatia de pe Platoul Golan s-a schimbat odata cu sosirea rezervelor israeliene, care au reusit sa opreasca atacul sirian si, incepand cu 8 octombrie, sa respinga fortele siriene catre pozitiile de plecare. Suprafata Platoului Golan era prea mica pentru a permite manevre de amploarea celor din Desertul Sinai, dar s-au dovedit de o importanta strategica majora pentru apararea israeliana si pentru impiedicarea avansarii siriene. Pana miercuri, 10 octombrie, ultima unitate siriana din sectorul central fusese respinsa dincolo de „linia rosie”, care fusese linia de demarcatie din perioada de dinaintea izbucnirii razboiului. La scurt timp, israelienii s-au aflat in pozitia de a putea bombarda Damascul. In acest moment al razboiului, iordanienii si irakienii au trimis forte in sprijinul sirienilor. Contraatacul combinat siriano-irakiano-iordanian a impiedicat obtinerea altor victorii de catre israeleieni si cucerirea unor noi teritorii. Dar, pe de alta parte, fortele arabe reunite nu au reusit sa-i scoata pe evrei din regiunea pe care o cucerisera deja. Consiliul de Securitate al ONU a votat pe 22 octombrie Rezolutia nr. 338, care chema la incetarea ostilitatilor. Cu toate ca Egiptul si Israelul au acceptat incetarea ostilitatilor, Sirira pregatea febril declansarea unui nou atac. Uniunea Sovietica inlocuise tancurile siriene distruse cu altele noi, irakienii trimisesera doua divizii de blindate in sprijinul sirienilor, alte unitati militare venisera din alte tari arabe (Palestina, Iordania, Pakistan, Maroc). Cu toate acestea, in fata presiunilor internationale, sirienii au renuntat la declansarea unui nou atac. Razboiul de Iom Kippur lua sfarsit astfel pe 26 octombrie 1973. Razboiul poate fi rezumat astfel: egiptenii si sirienii au avansat in primele faze ale conflictului, dupa care situatia militara a inceput sa se schimbe in favoarea israelienilor. Dupa a doua saptamana de lupte, sirienii au fost scosi definitiv din zona platoului Golan. In sud, in peninsula Sinai, israelienii au lovit la punctul de jonctiune a doua corpuri de armata egiptene (Armata a II-a si Armata a III-a) traversand canalul Suez, (vechea linie de incetare a focului), incercuind o intreaga armata egipteana, chiar in momentul in care intra in actiune rezolutia de incetare a focului a Organizatiei Natiunilor Unite. La sfarsitul razboiului, israelienii intrasera adanc in teritoriul egiptean, ajungand la 101 km de capitala tarii, Cairo. Urmarile razboiului Razboiul a avut numeroase implicatii pentru multe natiuni. Lumea araba, care fusese umilita de infrangerea categorica a coalitiei egipteano-siriano-iordaniene din timpul Razboiul de sase zile, s-a simtit razbunata de seria de victorii de la inceputul razboiului. Acelasi sentiment a deschis calea catre procesul de pace care avea sa urmeze, ca si spre liberalizarile care au urmat, precum asa-numita „infitah”, „politica egipteana a portilor deschise”. Acordurile de la Camp David, care au fost semnate la scurta vreme dupa aceea, au dus la normalizarea relatiilor dintre Egipt si Israel si la recunoasterea, pentru prima oara de catre un stat arab, a Israelului. Egiptul, care se distantase deja de Uniunea Sovietica, a parasit dupa acest moment definitiv sfera de influenta sovietica. Ioan BOTIS