Războiul de şapte ani

Ziua de 29 august 1756 este cea în care a început Războiul de şapte ani, prin invadarea Saxoniei de către prusaci. Acest război a avut un rol extrem de important în reconfigurarea geopoliticii în Europa şi, prin consecinţele la nivelul coloniilor, a influenţat în mod decisiv evoluţia Americii.

Războiul de şapte ani a implicat lupte nu doar în Europa, ci şi în colonii. Acest război a fost descris de Winston Churchill ca fiind primul război mondial, de vreme ce a fost primul conflict din istorie care a avut lupte pe tot globul şi în care cea mai mare parte a combatanţilor au fost naţiuni europene ori coloniile lor de peste mări.

În Canada şi în Regatul Unit, denumirea de Războiul de şapte ani este folosită pentru descrierea atât a conflictului nord-american, cât şi a conflictului european şi al celui asiatic. Conflictul din India a fost denumit Cel de-al treilea război carnatic. Conflictul dintre Prusia şi Austria a fost denumit Cel de-al treilea război silezian. Istoriografia suedeză îl numeşte Războiul pomerian. Uneori, conflictul din America de Nord este inclus în ceea ce este considerat un război mai larg cunoscut ca războiul franco-indian, deoarece forţele britanice erau ajutate de numeroase triburi de amerindieni, deşi cele mai multe triburi au luptat de partea francezilor.

Războiul de şapte ani a avut ca protagoniste principalele puteri ale vremii. Într-o tabără s-au situat Prusia, Marea Britanie (cu toate coloniile Coroanei britanice din America de Nord, Compania Indiilor Orientale Britanice şi Regatul Irlandei), Electoratul Hanovrei, Portugalia, Hessa-Kassel, Schaumburg-Lippe şi Confederaţia Iroquois. În cealaltă tabără s-au aflat Austria, Franţa, Rusia, Suedia, Saxonia, Spania, Regatul Neapolelui şi Siciliei şi Regatul Sardiniei.

Trebuie spus că britanicii aveau cea mai avansată flotă maritimă din lume, în timp ce Prusia avea cea mai instruită armată terestră din acel moment. Acest lucru îi permitea Marii Britanii să îşi concentreze resursele militare în expediţii coloniale. Armata austriacă a fost supusă unei revizuiri după sistemul prusac. Maria Tereza, nemulţumită de ajutorul limitat oferit de britanici în războiul anterior, vedea în Franţa un aliat care ar fi ajutat-o să recupereze Silezia şi să oprească expansiunea Prusiei.

Franţa era statul european cel mai populat, după Rusia, şi a fost tentată să instituie o hegemonie continentală. Hegemonia viza, în special, Europa Occidentală şi Centrală. Britanicii evitau să se angajeze în luptele terestre pe continent. Ca urmare, i-au plătit subvenţii lui Frederic pentru a-şi duce campaniile. Profitând de puterea sa navală, Marea Britanie practica blocadele navale şi bombardarea porturilor inamice. Ruşii şi austriecii erau determinaţi să reducă puterea Prusiei, considerată o nouă ameninţare la uşa lor.

Împreună cu Franţa, planurile alianţei constau în apărarea reciprocă şi în atacarea simultană a Prusiei din două părţi, de către Rusia şi Austria, sprijinite de Franţa.

Înainte de declanşarea ostilităţilor, o importantă forţă expediţionară franceză a fost mobilizată la Toulon. La 28 iunie 1756, francezii au capturat insula Malorca din Mediterană. Pentru eşecul apărării insulei, amiralul britanic Byng a fost judecat şi executat.

În data de 29 august 1756, a început Războiul de şapte ani, prin invadarea Saxoniei de către prusaci. Invadarea Saxoniei a fost hotărâtă de către regele Prusiei, Frederic al II-lea, supranumit „cel Mare”. Încă de la urcarea sa pe tron, cu şaisprezece ani înainte, Frederic cel Mare a început un conflict cu Austria habsburgică pentru controlul teritoriilor germane din Europa centrală, conflict ce nu se va încheia decât un secol mai târziu. Frederic cel Mare, considerat unul din marile genii militare ale epocii moderne, a beneficiat de avantajele unei armate mari şi extrem de eficiente, o trezorerie bogată şi, nu în ultimul rând, de o lipsă totală de scrupule.

Frederic cel Mare ştia că aproape toate marile puteri europene se coalizau împotriva sa. De aceea, a decis să atace primul. Anunţând că intenţiile ostile ale Mariei Tereza, împărăteasa Austriei îl forţaseră să ia măsuri) în pofida „iubirii sale pentru pace”), el a invadat Saxonia în fruntea unei armate de aproape 60.000 de oameni. Frederic

i-a surprins complet nepregătiţi pe saxoni, astfel că a reuşit să cucerească rapid oraşele Leipzig şi Dresda.

Soldaţii saxoni au fost nevoiţi să se refugieze în apropiere de Pirna, unde prusacii, blocându-le căile de acces, i-au lăsat să moară de foame. În continuare, Frederic a înaintat către Boemia şi a asediat, fără succes, Praga. Ambele tabere au suferit pierderi majore în timpul asediului.

Regele prusac s-a confruntat apoi cu armata austriacă la Lobositz, în Boemia, pe 1 octombrie. Austriecii, conduşi de mareşalul Browne, veniseră în ajutorul armatei saxone blocate la Pirna, dar nu au reuşit să înainteze. Frederic a câştigat bătălia, nereuşind însă să-i zdrobească pe austrieci. Două săptămâni mai târziu, armata saxonă de la Pirna a capitulat. Ofiţerii au fost eliberaţi, dar Frederic i-a obligat pe soldaţi să intre în armata prusacă, organizându-i în zece regimente. Ultimul obiectiv pe care Frederic cel Mare şi l-a propus a fost invadarea Moraviei, anexarea fortăreţei Olmuz şi avansarea spre Viena pentru a o cuceri şi a încheia astfel războiul.

În 1757 şi 1758, Frederic i-a învins pe francezi, austrieci şi ruşi. Până în 1763, Frederic şi-a asigurat controlul asupra Sileziei şi a cucerit şi alte teritorii austriece. Însă britanicii, epuizaţi şi ei financiar de război, şi-au retras sprijinul financiar acordat Prusiei, punându-l pe Frederic într-o situaţie delicată. Succesele lui Frederic au fost indecise şi foarte costisitoare pentru mica sa armată. Anglia a fost surprinsă de ofensiva prusacă. A început să suplimenteze sprijinul acordat aliatului prusac, cheltuind o sumă echivalentă a 87 de milioane de lire sterline în prezent. Britanicii au încercat să convingă Provinciile Unite să se alăture alianţei, dar acestea au refuzat şi au preferat să rămână neutre.

În perioada următoare, victoriile au aparţinut când unei tabere, când celeilate. Suedia a declarat război Prusiei şi a invadat Pomerania. Ruşii au ocupat fortăreaţa Memel, una dintre cele mai puternice din Prusia, încercând să o folosească ca bază de atacare a Prusiei dinspre est. Ruşii i-au mai învins pe prusaci la Gross-Jagerdorf, dar nu au reuşit să cucerească şi Konigsbergul. Prin victoriile de la Rossbach şi Leuthen, Frederic cel Mare şi-a restabilit reputaţia militară. Britanicii au reuşit să-i învingă de două ori pe francezi în bătăliile navale de la Lagos şi Quiberon Bay.

Rusia a părăsit războiul după moartea ţarinei Elisabeta; succesorul ei, Petru al III-lea, era un mare admirator al Prusiei şi a negociat imediat ieşirea din război atât a Rusiei, cât şi a Suediei. Situaţia s-a complicat în momentul în care Rusia a intrat din nou în război, după ce Petru al III-lea a fost asasinat în urma unui complot pus la cale de soţia sa, Ecaterina. Odată ajunsă la putere, aceasta a reînnoit alianţa cu Austria şi a lansat noi atacuri asupra Prusiei. Imperiul habsburgic era însă prea slăbit financiar pentru a mai putea continua războiul, astfel că Maria Tereza a acceptat să înceapă negocierile pentru pace.

Rezultatul cel mai evident al războiului a fost decăderea puterii Franţei, atât în Americi, cât şi pe continentul european, şi transformarea Marii Britanii într-o putere colonială dominantă. În plus, marina franceză a fost mult redusă. British East India Company a cucerit cea mai importantă poziţie în India, colonie care devenea astfel „perla coroanei Imperiului britanic”.  

Războiul de şapte ani a transformat Prusia într-o mare forţă militară, asigurându-i un loc binemeritat la masa marilor puteri europene. Prin tratatele de pace încheiate în 1763 (de la Paris şi de la Hubertusburg), graniţele antebelice din Europa Centrală au rămas neschimbate. Prusia a reuşit să păstreze Silezia şi a câştigat influenţă în defavoarea Imperiului habsburgic. De aceea, unii istorici sunt de părere că acest progres al Prusiei a pus bazele fondării statului german modern.

Problema coloniilor „americane”

Deschiderea oficială a ostilităţilor în Europa a fost precedată de lupta din America de Nord, în care britanicii doreau să se extindă spre vest şi să revendice posesiunile franceze din valea Mississippi. Ca să prevină extinderea în Virginia şi Pennsylvania, francezii au construit o linie de forturi în Pennsylvania de Vest, la mijlocul anilor 1750. Eforturile englezilor de a le disloca au dus la conflicte.

Franţa trebuia să abordeze războiul într-un mod care să-i permită să-şi apere coloniile. Din cauza supremaţiei maritime a britanicilor, marina franceză nu putea distribui bunuri şi sprijin semnificativ pentru coloniile franceze. De aceea şi-a concentrat cea mai mare parte a armatei în Europa, în speranţa că va câştiga războiul şi, prin negocieri, va obţine posesiuni pe alte continente.

Redesenarea hărţii politice a Europei

Anumiţi istorici consideră Războiul de şapte ani ca fiind o continuare a Războiului de succesiune austriacă, care s-a desfăşurat între 1740 şi 1748, în care regele Frederic al II-lea al Prusiei a invadat şi cucerit bogata provincie austriacă Silezia. Maria Tereza a Austriei a semnat Tratatul de la Aix-la-Chapelle în 1748 pentru a începe reconstrucţia forţelor militare şi a forma o nouă alianţă. Pacea de la Aix-la-Chapelle a fost, de fapt, un armistiţiu.

În pofida stării de pace de la 1748, în spaţiile extraeuropene, mai ales în America de Nord şi India, au avut loc ciocniri importante între Franţa şi Marea Britanie. În India, disputa a fost între Franţa şi Marea Britanie, dar prin intermediari: Compania britanică a Indiilor Orientale şi Compania franceză a Indiilor Orientale.

Harta politică a Europei a fost redesenată în câţiva ani, Austria abandonând alianţa de 25 de ani cu Anglia. Vechii inamici de secole, Franţa, Austria şi Rusia, au format o nouă alianţă împotriva Prusiei. Inamici în războiul anterior, Prusia s-a aliat cu Marea Britanie, a cărei dinastie domnitoare, Hanovra, îşi vedea teritoriile ancestrale din Germania ameninţate de Franţa.