Razboiul de o suta de ani

In prima jumatate a secolului al XIV-lea, intre Anglia si Franta un razboi decisiv devenise aproape inevitabil. Fiica lui Filip cel Frumos al Frantei, Isabela, se casatorise cu regele Angliei, Eduard al II-lea. Aceasta casatorie i-a oferit lui Eduard al III-lea, fiul Isabelei, un pretext ca sa revendice coroana Frantei. Asa s-a ajuns la un razboi dinastic, feudal si national intins pe o perioada de peste un secol. Razboiul de o suta de ani a inceput la 1 noiembrie 1337 si s-a prelungit pana in 1453. Acest razboi a fost considerat de istorici ca o mostenire a trecutului, o veche galceava feudala care s-a transformat intr-o confruntare nationala. Anglia, o natiune saraca si prolifica, situata intr-o mare aproape fara iesire, a socotit ca nu poate trai fara posesiunea unor teritorii dependente continentale, in vreme ce francezii simteau ca independenta – oricat de obscur si confuz era acest sentiment la vremea aceea – le era amenintata. Crécy si Poitiers Razboiul de o suta de ani a inceput abia in 1337, deoarece regele Angliei a sovait multa vreme inainte de a se angaja intr-o lupta ce parea atat de inegala. La prima vedere, deznodamantul unei batalii intre micile corpuri de armata engleze debarcate pe continent si marile mase de oameni pe care regele Frantei le putea aduna din regatul sau parea evident. Dar micile armate engleze erau alcatuite din profesionisti ai armelor, principala lor forta constituind-o arcasii. In plus, slabiciunea regelui francez tinea de insasi intinderea posesiunilor lui, care constituiau un corp greoi si incet in miscari, cu riposte arareori eficiente si aproape intotdeauna intarziate. La inceputul conflictului, regele Frantei stapanea marea, ceea ce, de altfel, avea atunci mai putina importanta decat azi. In 1340, englezii au obtinut o victorie navala desavarsita, castigand suprematia pentru cateva decenii. Negustorii englezi i-au daruit regelui douazeci de mii de saci de lana pentru a acoperi cheltuielile de razboi. Negustorii doreau sa pastreze cele doua zone de influenta indispensabila comertului lor: Flandra si Bordeaux. Abia in 1346, regele Angliei, Eduard al III-lea, s-a hotarat sa faca un mare efort militar. Intentia lui a fost sa duca razboiul in Guyenne, dar o furtuna i-a aruncat flota pe coastele Normandiei, in apropiere de La Hougue. Regele Angliei nu avea alt plan de razboi decat sa devasteze cat mai mult Franta de nord si sa se retraga prin Flandra, inainte ca regele Frantei sa-si fi strans vreo armata. Englezii au jefuit provincia si au inaintat spre Paris, dar numai pana in momentul in care au auzit ca regele Frantei a inceput sa stranga o mare armata. La 26 august 1346, la Crécy, cavaleria franceza a fost zdrobita de englezi. Regele Angliei a profitat de situatie ca sa asedieze si sa cucereasca orasul Calais, care s-a predat dupa o lunga si eroica rezistenta. Cei doi adversari erau deopotriva de istoviti si Eduard al III-lea a acceptat un armistitiu. Ostilitatile au fost reluate in 1355 si au fost dominate de personalitatea printului de Wales, cunoscut sub numele de Printul Negru. La 19 septembrie 1356, a avut loc batalia de la Poitiers. Batalia a durat sapte ore; o masa de oameni formata din grupuri separate care se aruncau unul asupra altuia uitand de orice formatie de lupta. In pauza dintre atacurile franceze, arcasii englezii scoteau sagetile din morti si raniti. Victoria engleza a nimicit conducerea Frantei. Ioan cel Bun, regele Frantei, a fost luat prizonier de englezi, care au impus o suma foarte mare pentru eliberarea lui. Alaturi de rege au fost capturati conetabilul, doi maresali, 13 conti, 5 viconti, 21 de baroni si aproximativ 2000 de cavaleri. Prea multi pentru a fi dusi in Anglia, acestia au fost eliberati cu conditia sa-si aduca rascumpararea la Bordeaux inainte de Craciun. Franta intreaga era prada unei tulburari profunde. Au avut loc rascoale si revolte ale populatiei pariziene condusa de Étienne Marcel, starostele negustorilor din Paris si capul uneia dintre cele mai vechi si bogate corporatii ale regatului. Dupa macelarirea lui Étienne Marcel (1358), a avut loc o renastere a patriotismului francez. Au aparut numerosi razboinici improvizati, cel mai celebru dintre acestia fiind cel poreclit Omul de Fier. Prima faza a Razboiului de o suta de ani se incheia insa cu avantajul total al englezilor. Eduard al III-lea detinea o mare parte din teritoriul Frantei, dar, prin tratatul semnat la Brétigny, a renuntat la orice pretentie la coroana Frantei. Inceputul razboiului a constituit pentru Anglia o perioada de aparenta prosperitate. Furnizorii de alimente, armurierii, constructorii de nave au facut avere. A intervenit insa Moartea Neagra, ciuma care a redus populatia regatului de la patru milioane la circa doua milioane si jumatate. Cucerirea unui regat continental depasea fortele Angliei. Proiectul monarhiei anglo-franceze Noua etapa in acest razboi, etapa desfasurata intre 1364 si 1380, nu a semanat deloc cu cea dinainte. Regele Frantei Carol al V-lea nu a mai strans mari ostiri feudale ca sa le arunce in ciocniri riscante impotriva micilor osti engleze, care se dedau la actiuni de jaf. Regele a interzis orice batalie in linie. Francezii au inceput sa parjoleasca locurile prin care englezii urmau sa treaca si sa foloseasca ambuscadele pentru a nimici detasamentele engleze razlete. Acest plan de razboi era excelent din punct de vedere militar, dar prezenta cumplitul neajuns ca salvarea regatului depindea de transformarea lui in ruine. In 1377, Eduard al III-lea a murit, lasand tronul nepotului sau, Richard al II-lea, inca un copil. Razboiul a devenit din ce in ce mai dezastruos pentru englezi, acestia pierzand mai multe teritorii. In 1381, Anglia a fost zguduita de o rascoala, marii feudali fiind mai preocupati de reprimarea acesteia decat de planul unei invazii. Francezii nu au putut exploata situatia favorabila pentru ca noul lor rege, Carol al VI-lea, a innebunit in 1392. Pentru Franta nu se putea produce un eveniment mai grav. Ambele parti au incercat in fel si chip restabilirea pacii. Unul dintre mijloacele pe care se conta cel mai mult era o alianta matrimoniala. Asa se faca ca Richard al II-lea s-a casatorit cu Isabela de Franta, fiica lui Carol al VI-lea. Regele Anglei este constrans sa abdice de catre unchiul sau, Lancaster, care se proclama rege sub numele de Henric al IV-lea. In 1413, Henric al V-lea reinnoada traditia incursiunilor engleze pe teritoriul francez. In 1415, regele Angliei si-a pornit corabiile spre Franta. Incepea o noua faza a razboiului, diferita de ce se intamplase inainte. S-a incercat in aceasta etapa realizarea unui singur regat din Franta si Anglia si, in acelasi timp, francezii au trecut prin prima incercare cu adevarat hotaratoare din istoria lor. Victoriile englezilor si dorinta de razbunare a francezilor constituiau o realitate certa, care nu mai putea fi pusa in discutie, incat razboiul franco-englez nu facuse altceva decat sa arate celor doua popoare cat de straine erau unul de celalalt. Nu mai era cu putinta ca un conflict devenit national sa fie redus la o simpla cearta dinastica. O ereditara si invincibila neincredere Richard al II-lea incercase in mod leal sa faca pace cu Franta. El a inteles ce pericol reprezentau pentru monarhie marii duci ai regatului. La randul sau, Henric al V-lea a inteles si el acest lucru, adevaratul sau tel fiind ca spiritele turbulente din propria sa tara sa fie preocupate de un razboi in afara granitelor. Era necesara o diversiune si cronicarii spun ca si episcopii au cerut-o. Pretentiile lui Henric al V-lea la coroana Frantei erau atat de absurde, incat nu puteau fi aprobate nici macar de o tara atat de nenorocita ca Franta. In 1415, la Azincourt, s-a dat o batalie infioratoare, in care o trupa de cavaleri francezi, foarte viteaza, dar care nu invatase nimic din esecurile trecute, s-a lasat strapunsa de arcasii englezi si taiata in bucati de armata regelui Angliei. Zece mii de francezi au murit in aceasta batalie, una dintre cele mai sangeroase din evul mediu. In 1420, a fost semnat Tratatul de la Troyes. Caterina de Franta, fiica lui Carol al VI-lea, urma sa se casatoreasca cu Henric al V-lea. La moartea lui Carol al VI-lea, regele Angliei sau urmasul sau avea sa devina de drept rege al Frantei si articolul 24 prevedea urmatoarele: „Cele doua coroane, a Frantei si a Angliei, vesnic si pentru totdeauna vor ramane unite si vor apartine unei aceleiasi persoane…” Este o formulare categorica a monarhiei anglo-franceze. Cei doi regi au murit in 1422, an in care cel care trebuia sa conduca regatul unit avea doar un an. A urmat epopeea luptei francezilor condusi de Ioana d’Arc si impulsul dat de aceasta razboiului nu a mai putut fi stavilit nici macar de esecurile, prinderea si uciderea ei. In 1444 a fost semnat un nou armistitiu. Francezii si-au creat asa-numitele companii de mare ordonanta (prima cavalerie regulata franceza) si unitati de arcasi liberi. Artileria a capatat si ea o importanta sporita in cadrul armatei franceze. In vreme ce Franta se reorganiza cu o surprinzatoare rapiditate si se ridica din ruine, Anglia aluneca implacabil spre razboiul civil. Henric al VI-lea al Angliei isi dorea pacea, intuind ca viitorul regatului sau nu e pe continent. O parte a nobilimii engleze primise bunuri in Franta, asa ca renuntarea la cuceriri insemna ruinarea ei. Din aceasta cauza, luptele au reinceput in 1449. Doar un an le-a trebuit francezilor pentru a recuceri intreaga Normandie. In acest timp, in Anglia, au izbucnit tulburari sociale care au facut imposibila orice noua incercare de debarcare pe continent. Francezii au cucerit Bordeaux, englezii pastrand doar orasul Calais. Razboiul a luat sfarsit in 1453, an in care Mehmed al II-lea cucerea Constantinopolul. In Anglia a inceput Razboiul celor doua roze, intre familiile York si Lancaster. Mai important insa ramane faptul ca intre Anglia si Franta s-a nascut o ura care avea sa dureze, cu oarecare intermitenta, pana la finele secolului al XIX-lea si sa lase in sanul populatiei celor doua tari o ereditara si invincibila neincredere. O debarcare care n-a avut loc In 1386, francezii au pregatit o debarcare in Scotia. O debarcare care n-a avut loc niciodata. Flota franceza de invazie trebuia sa fie cea mai mare „de cand Dumnezeu facuse lumea”. Cronicarii vorbesc despre o flota care trebuia sa transporte o armata de 100.000 de oameni si 50.000 de cai. De asemenea, trebuiau trecute peste Canalul Manecii mii de butoaie cu biscuiti, cherestea pentru confectionarea carutelor grele, rasnite portabile pentru a macina graul, ghiulele de fier si piatra, franghii, felinare, lumanari, saltele, rogojini, urinare, vase de barbierit, cazi de spalat rufe, pasarele pentru cai, lopeti, cazmale, ciocane, carne sarata de porc, slanina, macrouri afumate, somn, tipari, heringi uscati, mazare, fasole uscata, ceapa, sare, patru milioane de litri de vin francez si cam tot atata vin cumparat din Grecia, Portugalia, Lepanto si Tarile romane, vite, oi, gaini, claponi, gaste, ghimber, piper, sofran, scortisoara, cuisoare, migdale, zahar, orez, orz, ulei de masline, branza, spade, lanci, halebarde, armuri, coifuri, scuturi, drapele, panase, sageti, praf de pusca, berbeci pentru corabii, catapulte si aruncatoare de flacari. „Dintre toate pregatirile, cea mai uimitoare a fost orasul demontabil de lemn pentru a adaposti invadatorii la debarcare. O tabara imensa cu un loc pentru fiecare capitan si compania sa, era virtualmente un Calais artificial ce trebuia trecut peste Canal. Dimensiunile sale simbolizau fantezia omnipotentei. Trebuia sa aiba o circumferinta de 14,4 km si o suprafata de 1000 pogoane inconjurata de un zid de lemn inalt de 6 m., intarit cu turnuri la intervale de 25-55 m. Casele, baracile, grajdurile si pietele unde companiile veneau sa se aprovizioneze trebuiau asezate de-a lungul unor strazi si piete aranjate in prealabil (…) Fabricat in Normandia prin munca a 5000 de taietori de lemne si tamplari, supravegheati de o echipa de arhitecti, urma sa fie impachetat si imbarcat pe bucatele, proiectat in asa fel incat asamblarea sa se faca la destinatie, de necrezut, in trei ore. In scopuri militare, secolul al XIV-lea, ca si secolul al XX-lea, stapanea o tehnologie mai sofisticata decat capacitatea mintala si morala care indruma folosirea ei”, afirma Barbara Tuchman. Ioan BOTIS ibotis@gazetademaramures.ro