Razboiul celor doua roze

Numele generic de „razboiul celor doua roze” nu a fost folosit in perioada in care conflictul a avut loc, ci mai tarziu, avandu-si originea in formele si culorile blazoanelor celor doua familii care s-au infruntat in acest razboi civil: trandafirul rosu al casei de Lancaster si trandafirul alb al casei de York. Inceput in 1451, razboiul a luat sfarsit la 21 august 1485. Sfarsitul campaniilor din Franta din timpul razboiului de o suta de ani a facut sa se reverse in Anglia companii de soldati obisnuiti cu prazi bogate si gata oricand sa se puna in serviciul unei cauze, bune sau rele. Asasinatele si executiile ilegale erau considerate ca fiind incidente inevitabile. Nemultumirile englezilor au fost sporite si de faptul ca, in timpul domniei lui Henric al VI-lea, toate posesiunile engleze din Franta au fost pierdute. Impotriva debilului rege Henric al VI-lea s-a ridicat Eduard, ducele de York, mostenitor mai apropiat al lui Eduard al III-lea. In jurul trandafirului rosu al Lancasterilor si al trandafirului alb al casei de York s-au grupat seniorii razboinici, fara alt tel politic decat acela de a se imbogati in urma victoriei partidelor lor. Luptele dintre nobilii ambitiosi si avizi nu au starnit prea mult interes in tara. Viata si-a continuat cursul firesc: s-au arat campurile, s-au strans recoltele si s-a dezvoltat comertul londonez. Vreo duzina de mari baroni, impreuna cu prietenii, vasalii lor si, mai ales, bandele lor de mercenari au fost singurii care au luat parte la lupte. Acestia au fost obligati sa dea dovada de prudenta si sa respecte, in toiul bataliilor, neutralitatea oraselor si satelor, caci in cuprinsul acestora oamenii erau numerosi si gata sa se ridice la lupta, daca ar fi fost starniti, impotriva uneia sau alteia dintre cele doua roze. Astfel, in ciuda luptelor care erau cel mult intermitente, majoritatea neutra a avut putin de suferit, cu nimic mai mult decat de pe urma talharilor de drumul mare sau a piratilor apelor. Combatantii, insa, au suferit crunt. Luptatorii nobili se purtau cu salbaticie unii cu altii. De multe ori, roata norocului s-a intors brusc si fiecare intorsatura a insemnat o noua confiscare de mari mosii si o noua gramada de capete nobile puse sub secure, in afara de numarul considerabil de conducatori morti pe campul de batalie. In 1453, Henric al VI-lea a dat semne sigure de nebunie. Nu numai ca si-a pierdut memoria si judecata, dar nici nu a mai putut merge, nici sa se tina pe picioare. Nici macar nu a inteles ca i s-a nascut un fiu. Varul sau, ducele de York, sprijinit de Warwick, un senior puternic supranumit „ultimul dintre baroni si fauritorul de regi”, s-a incoronat la Westminster sub numele de Eduard al IV-lea. Blandul Henric a fost inchis in Turnul Londrei si tratat cu omenie, dupa cum afirma cronicarii yorkisti, lasat in parasire si intr-o stare de murdarie incredibila, afirma, dimpotriva, cronicarii lancasterieni. O cearta intre Eduard al IV-lea si „facatorul de regi” i-a repus pe tron pe Henric al IV-lea si roza rosie. In sfarsit, Eduard, batandu-l pe Warwick, care a murit in lupta, l-a ucis pe printul de Wales si a pus sa-l asasineze chiar pe rege. Dupa acest constiincios masacru, Eduard al IV-lea a domnit fara mari impotriviri pana in 1483. Cu totul opus sfiosului sau var, a fost un print al Renasterii, stralucitor si cinic. Nu s-a dat in laturi sa mangaie nevestele negustorilor din City si marea lui frumusete le-a facut pe acestea sa nu fie neinduplecate. Multumita marilor negustori si nevestelor lor, Eduard al IV-lea a trait de pe o zi pe alta, din darnicia supusilor lui. Venirea la putere a casei de York a fost o lovitura destul de grea data prestigiului Parlamentului. Pe cand regii lancasterieni cerusera acestuia investitura, regii din casa de York au pretins sa domneasca numai in virtutea dreptului de mostenire. Eduard al IV-lea a lasat doi baieti, dintre care cel mai mare ar fi trebuit sa-i urmeze la tron, dar fratele sau, Richard, duce de Gloucester, a pus la cale asasinarea nepotilor sai, dupa ce i-a inchis in Turn, si a devenit rege, in 1483, sub numele de Richard al III-lea. Shakespeare i-a facut un portret monstruos acestui cocosat crud si curajos. Desi unii istorici au incercat sa-l reabiliteze pe Richard al III-lea, se pare ca trebuie sa-i dam crezare lui Shakespeare. Uzurparea tronului i-a fost inlesnita lui Richard de nemultumirile resimtite de supravietuitorii vechii nobilimi impotriva rudelor sotiei lui Eduard, ridicate la ranguri inalte de regele defunct. Cand poporul a aflat de dublul asasinat din Turn, sentimentul de revolta care fierbea de mai multa vreme in sufletul englezilor, obositi de razboaie civile si uzurpari, a luat o forma precisa. Se parea ca s-a ivit o sansa de impacare a celor doua roze. Ramasese un Lancaster, Henric Tudor, duce de Richmond, un adolescent slabut, care fugise in Bretania. Daca acesta ar fi putut sa se casatoreasca cu Elisabeta de York, fiica lui Eduard al IV-lea, cele doua case s-ar fi unit. Richard, care a inteles pericolul, s-a straduit sa-si apropie orasenii, convocand Parlamentul si planuind sa se casatoreasca cu nepoata sa. Henric Tudor a debarcat in Anglia cu doua mii de soldati, englezi refugiati si aventurieri bretoni. Tara Galilor s-a pronuntat in favoarea lui, pentru ca familia Tudor era galeza. Entuziasmul etnic al galezilor fata de un descendent al vechilor lor principi britanici a izbucnit in profetii si cantece si i-a dat putinta lui Henric Tudor sa adune, intr-o saptamana, pe masura ce strabatea acel meleag vesnic pus pe razboi, o mica armata de partizani fanatici. Batalia dintre ostile celor doi s-a dat la Bosworth, in 1485. Richard s-a aruncat cu curaj in batalie, a doborat mai multi adversari, dar a fost si el ucis, in cele din urma. La 21 august 1485, razboiul celor doua roze a luat sfarsit. Henri Tudor si Elisabeta s-au casatorit, unind cele doua case regale. Insurandu-se cu mostenitoarea casei de York, Henric si-a intarit intrucatva pretentiile la tron, mai mult oferind natiunii o perspectiva de reconciliere si pace, prin unirea celor doua roze, decat prin sprijinul unui drept ereditar indiscutabil. Dupa Bosworth, Anglia nu si-a mai dorit alte aventuri in armuri stralucitoare, ci pace, economii si, mai presus de toate, intarirea ordinii. Prin asezarea acestor idealuri prozaice pe o noua baza institutionala, Henric al VII-lea a pus Anglia in situatia de a intelege marile ei posibilitati in epoca ce avea sa vina. Timp de inca vreo cincisprezece ani, aveau sa se mai iveasca pretendenti, dar in niciun moment ei nu au pus in primejdie tronul lui Henric al VII-lea, cu atat mai surprinzator cu cat noul suveran nu era un razboinic, ci un barbat trist, grav si ganditor. Prin razboiul celor doua roze, marii seniori fusesera, daca nu nimiciti, foarte imputinati. Razboiul a fost, dupa cum afirma G.M. Trevelyan, „o operatie de luare de sange, savarsita de nobilime asupra propriului trup” si a avut dublul efect de a-i dezgusta pe oraseni si pe tarani de orice anarhie feudala si de a slabi ceea ce ramasese din nobilimea anglo-normanda. Parlamentul si-a pierdut si el mult din prestigiu. Singura care a iesit intarita din aceasta confruntare a fost monarhia. Un suveran naiv si, parca, Ireal ”Nefericitul Henric al VI-lea nu era facut pentru vremuri atat de aspre. Nu era deloc prost, dar nici rege nu era deloc; era un sfant si, in treburile pamantesti, un copil. E greu de imaginat o fiinta mai blanda, mai respectabila si mai slaba. In marile razboaie de pe vremea domniei sale, el n-a fost decat un spectator (…), el aparand pe scena numai pentru a-si lua locul intr-un cortegiu sau la o hirotonisire. Traind printre oameni care se urau, nu se gandea decat sa-i impace. Casatorit cu o scorpie, Marguerite de Anjou, se arata fata de ea totdeauna rabdator si afectuos. Singurele sale placeri erau sa asculte liturghia, sa studieze istoria si teologia. Avea oroare de orice pompa si purta haine de orasean. In locul pantofilor cu varfuri ascutite, pe atunci la moda printre nobili, purta pantofi cu varf rotund, ca taranii. Cand trebuia sa-si imbrace mantia regala, o tragea peste o tarsana. Inainte de fiecare masa, isi spunea rugaciunea, ca un calugar, si avea totdeauna in fata lui o icoana cu cele cinci rani ale lui Hristos (…). Intr-o vreme cand toata lumea, nobili si negustori, se imbogatea, numai regele era indatorat pana peste cap. In 1451, a trebuit sa imprumute bani pentru a celebra Craciunul si, in ziua de boboteaza, nemaiavand credit, regele si regina nu putura lua cina. Acest suveran naiv si, parca, ireal avea sa fie o prada usoara pentru cavalerii brutali si fara scrupule.” – André Maurois. Un razboi feudal atipic „Cand Razboiul celor doua roze a izbucnit in toata legea, nici macar o chestiune de principiu sau macar de interese de clasa n-a fost amestecata in cearta dintre Lancaster si York. A fost o lupta de clica intre familiile inrudite cu casa regala, care se incaierau pentru putere si avere si, in cele din urma, pentru posesiunea coroanei. Din fiecare parte se alinia un grup de mari nobili. Si fiecare nobil avea „clientela” sa de cavaleri, boiernasi, oameni de arme, juristi si clerici, unii legati de persoana sa, altii locuind in manoruri departate, dar toti constienti ca soarta lor era legata de inaltarea sau prabusirea „bunului lor stapan”. Trecerea dintr-o tabara in alta era mai frecventa in acest razboi civil decat in altele, deoarece nu se trada niciun principiu. Marea masa a poporului privea lupta cu indiferenta, targurile si satele cadeau la invoieli doar pentru a fi scutite, pe cat posibil, de ororile razboiului. De data aceasta, chiar si Londra ramase neutra in conflictul civil care framanta Anglia. In schimb, distrugerile provocate de armate erau mult mai mici decat cele din Franta, pentru ca sefii lor stiau bine ca, daca neutrii erau starniti de un tratament prost, puteau lichida repede cele cateva mii de soldati partizani, care cutreierau tara urmarindu-se aprig unii pe altii, facand si desfacand efemera situatie a famiilor Lancaster si York.” – G.M.Trevelyan. Lupte dominate de arcasi Bataliile care au hotarat soarta tronului s-au dat intre cateva mii de oameni. Ele au confirmat declinul cavaleriei nobiliare. De ambele parti, luptele au fost dominate de arcasi, dar, putin cate putin, combatantii s-au obisnuit sa infrunte sagetile. Baronii ii sarjau pe arcasi si cautau lupta corp la corp, in care toporul, buzduganul si sabia puteau decide victoria. Tunul si noile pusti de mana erau uneori folosite in batalie, insa arcul lung continua sa fie arma cea mai eficace. Astfel, bataliile acestea, cu tot numarul lor mic de combatanti, au provocat imense varsari de sange singurei clase participante la lupte. Dupa razboiul celor doua roze, nobilimea engleza s-a vazut redusa la cateva familii. Ostile angajate in batalii erau alcatuite in parte din mercenari profesionisti, in parte din prieteni si arendasi chemati in graba. Ei slujeau sub conducerea unor patroni particulari, la a caror porunca luptau sub stindardul casei de York sau Lancaster. Ioan BOTIS