Răscoala Nika

Răscoala cunoscută sub numele de Nika a izbucnit în 13 ianuarie 532, în Constantinopol, capitala Imperiului bizantin, în timpul domniei lui Iustinian I şi a soţiei acestuia, Teodora. Numele răscoalei vine de la strigătul răsculaţilor, Nika însemnând în limba greacă „victorie”. Răscoala Nika a reprezentat o grea încercare pentru Imperiul roman de răsărit, abia impus ca singur moştenitor al Imperiului roman, a cărui parte apuseană se prăbuşise în anul 476. 

Cei mai mulţi istorici consideră că izbucnirea răscoalei Nika i se datorează împăratului Iustinian. Pe timpul acestuia, în Constantinopol existau două facţiuni politice rivale, cea a Albaştrilor şi cea a Verzilor, care şi-au luat numele de culorile sub care concurau carele în hipodrom. Se pare că din cauza unei antipatii mai vechi a Teodorei, împăratul i-a favorizat în mod constant pe Albaştri, într-atât încât aceştia ajunseseră să comită acte de vandalism şi să fie temuţi de oricine li se împotrivea, ştiut fiind faptul că beneficiau de înalta protecţie imperială.

La sfârşitul anului 531, după o încăierare, mai mulţi membri ai celor două facţiuni au fost implicaţi în conflicte sângeroase şi arestaţi. Majoritatea au fost spânzuraţi, dar doi dintre ei, unul aparţinând partidei Verzilor, iar celălalt grupării Albaştrilor, au reuşit să scape de spânzurătoare, după ce au evadat şi au reuşit să se refugieze într-o biserică.

Împăratul Iustinian s-a confruntat în perioada respectivă cu ameninţarea persană în răsăritul imperiului şi, dornic, să aibă linişte în interior, a decis comutarea pedepsei capitale a celor doi în închisoare, dar ambele facţiuni s-au văzut deopotrivă ameninţate şi au creat o alianţă. În această alianţă a intrat mai apoi întreaga populaţie a Constantinopolului cerând abdicarea împăratului. Oamenii erau nemulţumiţi de creşterea taxelor, iar împăratul a fost nevoit să înfrunte o situaţie ce s-a dovedit a fi explozivă.

Pe fondul nemulţumirilor deja existente, legate de creşterea masivă a taxelor, vestea că cei doi „eroi” nu au fost iertaţi a înfuriat mulţimea.

Pe 13 ianuarie 532, Iustinian a luat hotărârea de a organiza o cursă de care, scopul acesteia fiind de a mai atenua tensiunile sociale. La data stabilită pentru întrecere, o mulţime tensionată şi furioasă s-a înghesuit pe străzile care duceau spre hipodromul din Constantinopol. De cum s-au strâns în hipodrom, spectatorii au uitat de rivalitatea istorică şi au început să-l huiduie pe împărat. La sfârşitul zilei, mulţimea a început să scandeze Nika!

La vremea respectivă, manifestaţiile din hipodrom erau singurul mijloc de exprimare de care dispunea mulţimea locuitorilor Constantinopolului. Aceste manifestaţii erau, de altfel, oarecum instituţionalizate. Atunci când dorea să se adreseze poporului, împăratul făcea acest lucru pe hipodrom, de la înălţimea lojii sale şi istoricii au consemnat existenţa de-a lungul timpului a unor dialoguri foarte ciudate care au avut loc, în împrejurări grave, între purtătorul de cuvânt al împăratului şi diferitele facţiuni din Constantinopol.

De secole, hipodromul reprezenta posibilitatea prin care poporul şi-a făcut cunoscute doleanţele. Criticile, aclamaţiile, vorbele de ocară, ovaţiile sau insultele asigurau nu numai fundalul asurzitor, dar şi un cadru propice pentru transformarea atmosferei încinse într-o revoltă de proporţii. Manifestările din circuri însemnau pentru împăraţii romani şi bizantini nu doar un barometru general pentru starea mulţimii, ci şi un potenţial pericol.

Iustinian a încercat să potolească mulţimea făgăduind că Tribonian şi Ioan Capadocianul, doi miniştri detestaţi de mulţime din cauza asprimii cu care acţionau în îndeplinirea îndatoririlor lor administrative, vor fi destituiţi, dar această promisiune nu a potolit spiritele.

Pe fondul acestei tensiuni ajunse la paroxism a început răscoala. Mulţimea a ieşit din hipodrom şi a luat cu asalt palatul imperial.

Tulburările ce au urmat au dus la distrugerea unei mari părţi din oraş, iar unii senatori au profitat de răscoală pentru a-şi instala propriul împărat, pe Hypatius. Răsculaţii au ars aproape un sfert din oraş în cele şase zile cât a durat răscoala. Jumătate din clădirile marelui oraş, cel mai somptuos oraş european al vremii respective, au fost distruse.

În incendiu au fost cuprinse spitale, azile, biserici, o parte a Palatului Sacru şi alte clădiri administrative. Printre clădirile cuprinse de flăcări s-a numărat şi biserica Sfânta Sofia.

Anarhia s-a instalat rapid în oraş. Violurile, jafurile, distrugerile şi crimele se întâlneau la tot pasul, iar o parte dintre senatori a încercat să profite de moment, gândindu-se la detronarea lui Iustinian, invocând în sprijinul acestei soluţii creşterea taxelor şi faptul că împăratul nu era susţinut de nobilime. Disperat, Iustinian a vrut să fugă din oraş, dar Teodora, ambiţioasa lui soţie, l-a oprit. Bazându-se pe loialitatea generalilor Narses, Belizarie şi Mundus, ea a reuşit să răstoarne situaţia.

Convins de Teodora, Iustinian a decis să rămână şi să nu capituleze în faţa mulţimii dezlănţuite. Răscoala nu a încetat decât în urma intervenţiei armatei, conduse de generalul Belizarius, care a ucis peste 30.000 de oameni, aparţinând ambelor facţiuni. Armata a surprins mulţimea adunată în hipodrom în jurul celui pe care voia să îl proclame împărat, Hypatius, un senator, fiul fostului împărat, Anastasius I.

Trupele loiale împăratului, compuse din temuţii mercenari traci şi goţi, s-au năpustit în hipodrom. În timp ce goţii din subordinea lui Belizarius au măcelărit cu săbiile şi topoarele orice om ivit în faţa lor, Narses şi tracii din garda imperială au blocat ieşirile şi au împiedicat pe oricine să iasă din hipodrom. Masacrul a fost fără precedent, istorici specializaţi în istoria Bizanţului estimând că atunci şi-au pierdut viaţa peste 30.000 de oameni, adică aproximativ 10% din populaţia oraşului la acea dată.  

După încetarea luptelor, execuţiile au continuat, din ordinul împăratului, în rândurile suspecţilor de crime sau răzvrătire, acest val de execuţii prinzându-l şi pe pe Hypatius, care încercase, fără izbândă totuşi, să oprească răscoala. Senatorii care au sprijinit răscoala şi-au pierdut averile, fiind exilaţi de Iustinian. Iustinian şi Teodora au restabilit rapid controlul asupra capitalei distruse şi Ioan de Capadocia a fost repus în funcţie.

Răscoala i-a dovedit destul de convingător lui Iustinian că era nevoie de o reformă, că nemulţumirea populară împotriva funcţionarilor şi, în genere, a politicii împăratului, era mare.

Cele două novelle din anul 535, completate în anii următori cu măsuri speciale, au avut drept scop reformarea aparatului funcţionăresc: suprimarea posturilor inutile, suprimarea venalităţii funcţionarilor, sporirea salariilor, obligaţia depunerii jurământului la intrarea în funcţie, crearea unor agenţi speciali, numiţi „iustinieni”, care cumulau puteri civile şi militare.

Toate aceste măsuri au avut menirea de a a-i face pe funcţionari mai independenţi de cei pe care îi administrau şi, totodată, mai dependenţi de puterea centrală. Iustinian adăuga la toate acestea însufleţite îndemnuri la echitate, onestitate şi bunăvoinţă adresate justiţiei.

Alte măsuri luate de împărat au fost poate şi mai semnificative: e vorba de cele prin care Iustinian a încercat să curme abuzurile marilor proprietari funciari.

Măsurile încercate de Iustinian s-au soldat cu un eşec, în principal din cauza lui. Silit de nevoia permanentă şi din zi în zi mai mare de bani, Iustinian a devenit el însuşi un exemplu negativ, de rău administrator, încălcându-şi propriile legi.

Cheltuielile de război şi cele necesitate de marile sale şantiere de construcţii erau uriaşe. Fiecare ordonanţă în favoarea contribuabilului copleşit de fisc era urmată de o alta, care recomanda agenţilor fiscului să procure, prin orice mijloace, cât mai mult cu putinţă. Iustinian a vândut funcţii, a creat taxe şi impozite noi, a alterat moneda, a obligat funcţionarii să răspundă personal de încasarea impozitelor, deschizând astfel drumul tuturor exceselor, atât de sever condamnate cândva.

Funcţionarul a redevenit un perceptor nemilos ori necinstit, iar contribuabilul, pentru ca să scape de acest flagel, a intrat în clientela marilor seniori pe care Iustinian dorea să-i doboare.

Albaştrii şi Verzii

În zilele republicii romane, echipele care concurau la cursele de cai şi cele de care erau obligate să-şi aleagă una dintre cele patru culori instituite de organizatori. Astfel au apărut formaţiunile Roşilor, Albilor, Verzilor şi Albaştrilor, fiecare formaţiune fiind susţinută de suporteri violenţi şi fanatici.

În secolul al V-lea al erei noastre, după căderea Imperiului roman de apus, doar două grupări au supravieţuit: Verzii şi Albaştrii. Cele două grupări au devenit foarte puternice şi influente la Constantinopol, între ele existând o rivalitate neîntreruptă. Ele au ajuns chiar să dezbată, uneori violent, probleme de ordin religios şi să se implice în luptele pentru succesiunea la tron.

Uneori chiar au influenţat decisiv deciziile politice luate de împărat, în urma scandării unor lozinci cu caracter politic în timpul pauzelor dintre curse.

Formaţiunile de suporteri erau atât de puternice încât forţele imperiale şi gărzile capitalei Constantinopol nu puteau menţine liniştea şi ordinea în oraş fără sprijinul lor. Suporterii erau puternic susţinuţi de familiile aristocratice din Constantinopol, unele dintre acestea considerând că sunt mai îndreptăţite să ocupe tronul imperial decât Iustinian.

Pentru o perioadă de timp, s-a crezut că cele două grupări au evoluat în paralel pentru a se transforma în primele partide politice din istorie. Albaştrii reprezentau clasa conducătoare, iar Verzii partida oamenilor de rând.

Răscoala Nika a reprezentat şi cântecul de lebădă al curselor de cai ca sport de masă în Bizanţ. În doar câţiva ani, rivalitatea dintre Verzi şi Albaştri a devenit istorie.

O rivalitate religioasă

Factorul religios a jucat un rol deosebit de important în rivalitatea dintre Albaştri şi Verzi. Cei din urmă erau văzuţi ca nişte susţinători ai monofizismului, o erezie influentă la acea dată, conform căreia Mântuitorul nu ar fi avut o natură umană şi una divină, ci doar una singură, divină, o concepţie ce contrazicea dogma oficială a Bisericii.

În decursul secolelor V-VI, conflictele dintre adepţii monofizismului şi oponenţii acestuia au fost atât de serioase, încât au căpătat şi un aspect politic, ameninţând de mai multe ori să ducă la ruperea şi destrămarea Imperiului roman de răsărit.

Cu toate acestea, unii istorici, precum Alan Cameron, combat această teorie a rivalităţii religioase, considerând că, la nivelul maselor largi, competiţia sportivă era mai importantă decât politica.