Raportul (ciornă) al preotului Emil Bran din Dragomirești (Maramureș) despre intrarea trupelor țariste în comitat (3 -6 octombrie 1914)*

 Debutul Marelui Război (1914-1918) l-a găsit pe preotul Emil Bran departe de parohia sa Dragomirești, pe care a păstorit-o între 22 ianuarie 1905 și 23 octombrie 1926, fiind plecat în Sălaj, într-o cauză judiciară. Bucuria descoperirii acestui document, în fapt o ciornă, niște notițe neprețuite, a fost ocazionată de adresa vicarului Maramureșului Tit Bud care, la 24 octombrie 1914, le cerea preoților din vicariat să întocmească o „relațiune” despre incursiunea armatei țariste în Maramureș, creionându-le și anumite jaloane, diferite subiecte și aspecte pe care să nu le omită.

Mărturisesc că am avut o reală satisfacție profesională atunci când am descoperit acest document olograf, intuindu-i valoarea, mai mult decât atunci când ne sunt date documente oficiale, protocolare, deoarece acesta era unul „la cald”, neprelucrat, pentru că ochiul vigilent al ierarhului și al statului nu își făcuseră prezența în laboratorul de gândire și nici în sufletul autorului, iar gândurile sale erau așternute subiectiv, dar fascinant.

Neprețuitul document la care fac referință, întocmit la 14 noiembrie 1914, ne dezvăluie, pe lângă sufletul și conștiința frământată a marelui patriot cărturar, aspecte insolite, tainice care nu ar fi rămas și nu ar fi străbătut prin timp, probabil, într-un document oficial final, redactat după diplomatica specifică.

Sumarizând și sistematizând acest material de laborator intelectual, am identificat, într-o primă analiză, câteva idei urmărite și alese să fie raportate de către minunatul preot paroh:

I. Raportare, analiză interreligioasă

Preotul a fost percheziționat și el, precum orice altă persoană, de către ocupantul rus, iar la un moment dat militarii țariști ortodocși îi dăruiesc, într-o primă fază, o jumătate de pâine. Preotul a împărțit bucata de pâine la enoriașii săi prezenți; văzând aceasta, binefăcătorii de ocazie i-au dăruit și cealaltă jumătate de pâine, iar unii militari ruși i-au sărutat mâna de câte trei ori, în timp ce pe unul dintre ei l-a podidit plânsul (p. 9).

Într-un alt context, același preot Emil Bran relatează despre un incident petrecut la Bârsana, când militarii dușmani au împușcat în urma sa, ca „un foc de probă a credinței” (p. 9).

Într-un alt paragraf al documentului, preotul greco-catolic Emil Bran, raportându-se la confratele ortodox local, constată cu vădită satisfacție că acesta era refugiat, spre indignarea credincioșilor săi ortodocși, simțindu-se trădați, scriind că: „Schismaticii erau scârbiți și rușinați că și preotul lor s-a dus”, adică i-a părăsit. Pe lângă această paralelă vădit onorantă, reținem, totuși, indirect, că în Bârsana, în acel moment (octombrie 1914), erau și credincioși ortodocși organizați într-o biserică, așa-zișii schismatici fiind suficienți ca să aibă chiar și un preot al lor (p. 6).

II. Atitudinea față de evrei

Limbajul folosit de către preotul cronicar este, totuși, unul colocvial, specific acelei vremi, fără ură și părtinire, numindu-i pe evrei cu aloetnonimul de „jizi” (de la jidovi), pe de o parte, iar pe de alta, militarii țariști îi considerau și îi tratau ca „bolșevici” periculoși, pedepsindu-i pe unde-i întâlneau, aplicându-le corecții (bătaia primită de către Kahan Iancu), dar pe care a primit-o și „un pândaș” (paznic) român pentru aceeași nelegiuire (p. 7).

În aceeași notă de retorsiune sunt descrise și scene de agresiune la adresa evreilor proprietari de bolduri, dar și la adresa locațiilor comerciale ale statului austro-ungar care au fost devastate, iar boldurile evreilor au fost jefuite de marfa lor, care a fost împărțită mulțimii înfometate.

III. Atitudinea față de populația locală

Pe lângă toate darurile primite de către locuitorii satelor din magaziile evreilor și din oficiile statului, preotul subliniază că atât Domnia Sa, cât și colegul său de la Bârsana, Ioan de Kovats, i-au rugat pe ruși să nu-i „măceleze” pe oamenii simpli, indiferent de ce neam ar fi, iar aceștia, rușii, le-au ascultat sfatul (p. 8).

În același context, pe de altă parte, preotul recunoaște, în mod onest, că nu au fost „silite” (siluite) neveste sau fete, dar și că rușii, după ce îi observau pe unii mai avuți că poartă ceas la șerpar, îi întrebau cât este ceasul, iar apoi îl confiscau pentru ei; de asemenea, au rechiziționat cai găsiți pe câmp, lăsându-i în urmă pe ai lor, deveniți nefolositori, deoarece erau bolnavi și „ciupavi” (cu defecte la picioare), (p. 8) ș.a.

Selectând restrictiv anumite aspecte ale documentului de referință (nouă pagini), aș adăuga că acesta este fabulos, atât prin acuratețea reportajului obiectiv de război, cât și prin acuitatea exprimării preotului. Acesta folosește expresii și regionalisme insolite, dar reușește și  metafore și comparații uluitoare, cum ar fi: mulțimea de evrei plecată în bejenie este numită „un codru de jizi”, iar, pe de altă parte, cea a cazacilor, este asemuită cu o „pădure de călăreți” sau alteori „vagabonzi” care urmau să jefuiască Sighetul; figuri de stil menite atât a înduioșa, cât și a înspăimânta, precum le este darul preoților buni oratori.

Documentul de față vine în întâmpinarea prezumtivului cititor, intenționând să-l stârnească în a desluși tainele unui eveniment istoric aflat în desfășurare, fără să-l împăneze cu interpretări clișeizate, militând pentru ideea că Istoria trebuie înțeleasă în contextualizarea ei ingenuă.

Notă

* Serviciul Județean Maramureș al Arhivelor Naționale, Baia Mare, Fond Prefectura județului Maramureș, dos. 14/1914. Vezi Anexa 

ANEXA