Radu Voievod care a pierit la Râmnic

Ioan BOTIŞ

Radu de la Afumaţi a ajuns domn al Ţării Româneşti în contextul în care sultanul dăduse domnia ţării lui Mehmed-Beg, român renegat şi paşă de Nicopole, care urmărea de mult să pună mâna pe Ţările române. Speriaţi de pierderea ţării, boierii au strâns rândurile şi l-au pus domn pe Radu. În replică, Mehmed-Bey a trecut Dunărea cu o armată puternică, încercând să preia puterea. În fruntea unei armate foarte mobilă, pusă la dispoziţie de boieri, şi având un talent înnăscut pentru organizarea şi desfăşurarea luptelor, Radu de la Afumaţi i-a risipit pe turci în lupta de la Glubavi, în ianuarie 1522, şi s-a instaurat „domn a toată ţara Ungro-Vlahiei”.

După ce a preluat puterea, Radu de la Afumaţi a fost nevoit să facă faţă opoziţiei Craioveştilor, pretenţiilor la tron ale fratelui său, Radu Bădica, şi mai ales ambiţiilor mari ale lui Meh­med-Beg. Radu de la Afumaţi s-a bazat pe boierii munteni şi în special pe cei buzoieni, a căror ură pentru otomanii care le prădaseră averile cu puţin timp înainte, devenise un mobil puternic pentru lupta antiotomană.
Mehmed-Beg nu a pierdut timpul şi în aprilie 1522 a trecut Dunărea, hotărât să-l dea jos pe domn. Tactica de luptă a lui Radu a fost diferită de cea tradi­ţională, el fiind nevoit să-i abordeze pe turci frontal, corp la corp. A urmat o serie de bătălii scurte, cu pierderi de ambele părţi, multe dintre ele fără un învingător clar. În final, copleşit de forţele turceşti mereu înnoite cu ajutoare de la sud de Dunăre, Radu de la Afumaţi s-a retras în Transilvania, unde regele Ludovic al II-lea îi dăruise posesiunile de la Vinţu de Jos şi Vur­păr, ca răsplată pentru lupta antiotomană.
După fuga din ţară a domnitorului, Mehmed-Beg a introdus adminis­traţia turcească şi a dat tonul la jafuri şi terori asupra românilor, pentru a-şi impune autoritatea. Dar această tactică s-a do­vedit a fi falimentară, pentru că a stârnit în rândul populaţiei o stare generală de spirit antiotomană. Prof­i­tând de această stare de spirit, Radu de la Afumaţi s-a pregătit pentru reluarea domniei. După două luni, în iunie 1522, el a trecut înapoi în Ţara Românească, cu sprijin armat transilvănean din partea lui Ioan Zapolya. Intrând în ţară alături de o armată bine pregătită şi bine înarmată, el a luat aura unui eliberator căruia i s-au alăturat mulţi munteni.

Primul lucru pe care l-a făcut a fost
să-i înlăture pe subaşii turci, cărora le-a tăiat capul, după care a reinstaurat administraţia românească. Între timp, Mehmed-Beg a trecut înapoi Dunărea şi şi-a pregătit armata de luptă. S-a reîntors la scurt timp însoţit de câteva sute de oameni. S-au dat mai multe bătălii care s-au încheiat cu cea de la Grumazi şi cu victoria lui Radu de la Afumaţi. Despre acest război însuşi Radu spunea că a fost cel mai iute şi cel mai vârtos dintre toate războaiele. Radu i-a alungat pe turci şi i-a bătut şi dincolo de Du­năre, în paşalâcul lui Mehmed-Beg.
După această victorie, Radu de la Afumaţi a fost considerat din nou domn al Ţării Româneşti. A fost cea de a doua domnie a sa, la rândul ei extrem de agitată şi de scurtă: din iunie 1522 până în august 1522. Asta pentru că în toiul verii Mehmed-Beg a revenit cu forţe proaspete. Au avut loc noi bătălii care au slăbit oastea munteană, în timp ce turcii au primit tot timpul întăriri. În ciuda victoriilor de la Gherghiţa, Bucu­reşti şi Slatina, Radu a rămas fără oaste şi a fugit pentru a doua oară în Tran­silvania. Astfel, la 15 august 1522, pe când Radu de la Afumaţi intra în Transilvania, Mehmed-Beg lua tronul Ţării Româneşti. Cel mai probabil, el a administrat ţara în numele sultanului, fără să fie domnitor. Cert este că încercând să-şi instaureze autoritatea, a introdus un regim de teroare absolută, care
s-a prelungit până în octombrie 1522.

În toamna lui 1522, istoria s-a repetat, Radu întorcându-se în Ţara Româ­nească cu ajutor din Transilvania. Pre­văzător, Mehmed-Beg l-a aşteptat de această dată la trecători şi l-a înfruntat direct la Rucăr. Victoria a fost de partea lui Radu, net superior adversarului său turcit. Otomanii au fost puşi pe fugă şi bătuţi pentru ultima oară la Didrich, pe unde se trecea Dunărea. Radu s-a instalat domn pentru a treia oară în mai puţin de un an. De această dată, el a domnit pentru o perioadă relativ mai lungă, până în 24 aprilie 1524.

Abia s-au liniştit apele la sud de Dunăre, că problemele au început să vină din interior. Vladislav al III-lea din familia Craioveştilor şi fratele vitreg Radu Bădica, au pretins tronul Ţării Româneşti. Astfel că, în februarie 1523, când turcii au trecut din nou Dunărea, Radu de la Afumaţi a trebuit să lupte împotriva lor şi a aliaţilor acestora: fratele său vitreg şi eternii rivali din familia Craioveştilor, trecuţi din nou în tabăra lui Mehmed-Beg. Constrâns de condiţiile dificile, de atacurile necontenite ale turcilor şi având o armată slăbită, Radu de la Afumaţi s-a decis să înceapă tratativele cu turcii.
Dar sultanul nu avea încredere în domnul mun­tean şi a decis să-l pună domn pe Vladislav al III-lea, care-i jurase credinţă. Pe de altă parte, Mehmed-Beg, văzându-se exclus de la tron, a trecut de partea lui Vladislav şi l-a atacat din nou pe Radu. Au avut loc nume­roase lupte de uzură, terminate cu bătălia de la Bucureşti, unde Radu a fost înfrânt şi nevoit să ia din nou calea refugiului dincolo de munţi.

Vladislav al III-lea a domnit până în noiembrie 1523. Pus pe tron de sultan, el a fost urât de popor şi de boierime, ale cărei interese erau atinse de politica pro-turcească. Mai mult, din sete de putere, Vladislav s-a pus rău cu boie­rimea, ucigând mulţi dregători, apoi cu Craioveştii şi cu turcii. Boierii s-au adunat sub conducerea celuilalt pretendent, Radu Bădica, şi au reuşit să-l învingă pe Vladislav şi să-l alunge din ţară. Între timp, Radu de la Afumaţi a urmărit cu atenţie evoluţia situaţiei din ţară şi lupta dintre cei doi pretendenţi. Văzând că Bădica s-a închinat şi el turcilor, s-a găsit în situaţia gravă în care ar fi trebuit să pornească un război fra­tricid. Dar lucrurile au evoluat în mod neaşteptat, pentru că Vladislav l-a convins pe sultan că Bădica Radu urmărea tot o politică de independenţă, ca şi fratele său vitreg, şi astfel, în ianuarie 1524, turcii i-au întins lui Bădica o cursă şi i-au tăiat capul.

În aceste condiţii, Radu de la Afumaţi s-a întors în ţară şi a preluat domnia. A fost o domnie extrem de scurtă: din 27 ianuarie până în martie 1524. Turcii au revenit cu forţe mult superioare şi l-au impus domn pe Vladislav al III-lea. Radu a opus rezistenţă până în iunie, când a fost nevoit să fugă din nou în Transilvania. Craioveştii au ridicat oastea împotriva lui Vladislav al III-lea care făcuse greşeala de a-l schimba pe banul Pârvu cu un apropiat al său. De data aceasta Craioveştii au trecut de partea lui Radu. Acesta, ajutat şi de regele Ungariei, şi-a strâns toate forţele şi l-a învins decisiv pe Vladislav la Didrich, în septembrie 1524. Pentru a cincea oară, Radu de la Afumaţi a luat domnia.
După o asemenea succesiune rapidă de lupte şi de răsturnări de pe tron, domnia a fost o chestiune extrem de dificilă şi nesigură. Radu şi-a dat seama că nu se mai putea baza pe Craioveşti, singurii dintre boieri care reuşiseră să oscileze între tabere şi să-şi păstreze forţele. Restul boierimii era slăbită după atâtea lupte. Boierii pierduseră nădejdea că vor mai putea face faţă Imperiului otoman, care se afla în plină ofensivă către centrul Europei. În plus, pe plan intern plana în continuare spectrul pre­tenţiilor la tron. Atunci, sfătuit de Craioveşti, Radu de la Afumaţi a decis să meargă la sultan.
La Poartă, Radu a fost nevoit să admită mă­rirea haraciului de la 12.000 la 14.000 de ducaţi şi obligaţia ca din trei în trei ani să presteze actul de supunere. În februarie 1525 s-a reîntors în ţară cu steagul sultanului. Mişcarea a fost privită cu ostilitate de o parte a boierimii şi cancelariilor occidentale, unde se aştepta în schimb un jurământ de fidelitate către regele Ungariei, dar pen­tru Radu a fost un moment de răgaz extrem de important şi de necesar.

Imediat după ce s-a întors în ţară, Radu a început pregătirile de luptă antio­tomană. În aprilie, sultanul l-a trimis din nou ca domn pe Vladislav al III-lea. Momentul nu era oportun pentru o nouă luptă, aşa că cei doi s-au înţeles să-şi împartă domnia, Radu la nord, la Târgovişte, Vladislav la sud, la Bucu­reşti. Dar imediat cum s-a ivit prilejul potrivit, Radu de la Afumaţi, ajutat de Craioveşti, a scăpat de omul turcilor şi, cel mai probabil, boierii l-au decapitat pe acesta. A urmat cea mai lungă domnie a lui Radu de la Afumaţi.

În mod natural, domnul a încercat
să-şi asigure stabilitatea şi sprijinul intern. Căsătoria sa cu Ruxandra, fiica lui Neagoe Basarab, i-a adus un alt duş­man, pe Ştefăniţă, domnul Moldo­vei şi ne­potul lui Ştefan cel Mare, care voia şi el să o ia de soţie pe aceeaşi Ruxandra. Astfel, între cei doi au avut loc trei bătălii, două câştigate de Şte­făniţă şi una de Radu de la Afumaţi.

Spre sfârşitul domniei, când a încercat să reia politica antiotomană, boierii au urzit un complot împotriva sa şi l-au ucis. Se spune că a fost omorât îm­preună cu fiul său Vlad de către vornicul Neagoe şi postelnicul Drăgan în timp ce se afla în biserica numită Ce­tăţuia, situată în sudul oraşului Râmnicu Vâlcea. Voievodul ar fi putut avea o domnie mai lungă, dacă o parte din boieri nu ar fi devenit nemulţumită de influenţa tot mai mare pe care a căpătat-o familia Craioveştilor.
Trupul său a fost dus la mănăstirea din Curtea de Argeş, iar capul lui şi al fiului său, Vlad, au fost trimise de Istanbul. Deasupra mormântului său a fost aşe­zată o frumoasă lespede de marmură, pe care viteazul voievod este reprezentat călare, cu un buzdugan în mâna dreaptă şi cu mantie fluturând. Ins­cripţia de pe mormântul lui Radu de la Afumaţi de la Curtea de Argeş amin­teşte cele douăzeci de bătălii pe care acesta le-a dat.

Radu de la Afumaţi şi familia lui

Născut cândva înainte de anul 1500, Radu de la Afumaţi a fost fiul doamnei Cătălina şi al lui Radu al IV-lea cel Mare. Domniile sale s-au derulat într-o perioadă de grave tulburări politice. Am primit numele de Radu „de la Afumaţi” pentru că avea o proprietate în localitatea Afumaţi (judeţul Ilfov), moştenită de la bunicul său, Vlad Călugărul. Pentru a-l deosebi de alţi domnitori cu numele de Radu (în special de tatăl şi fraţii săi), voievodul a mai avut şi alte supranume.
În timpul vieţii i s-a spus Radu Voievod cel Nou şi Radu Vodă cel Tânăr, iar după moarte i s-a mai zis şi Radu cel Viteaz, acest supranume apărând într-un document din anul 1588. După locul unde a fost ucis, a mai fost pomenit şi ca „Radu Voievod care a pierit la Râmnic”.
Radu de la Afumaţi a făcut parte din familia Drăculeştilor, aflată în permanent conflict cu Craioveştii. Prima sa soţie a fost doamna Voica, fiica vornicului Vlaicu, cu care a avut trei copii: Vlad (ucis împreună cu tatăl său în 1529), Anca (măritată cu boierul Udrişte din Mărgineni) şi Neacşa.

Cu Ruxandra a avut un singur fiu, Radu Ilie, care a domnit în Ţara Românească pentru scurtă vreme între 15 noiembrie 1552 şi 11 mai 1553. Dintre fraţii săi după tată, au urcat pe tron Radu Bădica, Radu Paisie şi Mircea Ciobanul.