Psalmul 56

Prof. Marius Moga

Da­vid se luptă cu „puii de lei” care, în viziunea Sfântului Grigorie de Nyssa, reprezintă păcatele mărunte de la început. Păcate pe care le considerăm mici şi neînsemnate (acele peccadillos din  cultura catolică latino-americană) dar care, precum puii, vor creşte  pentru a ajunge fiare nestăpânite. Și, totuşi, omeneasca mângâiere că deo­camdată nu sunt prea vătămătoare e suficient pentru a ne adormi conștiința şi a ne tulbura vigilența duhovnicească, căci spune psal­mistul: adormit-am tulburat.
Vom vedea în acest psalm aproape o trăire monahicească. Refe­ri­rea la David refu­giindu-se în peştera Adulam, alături de sumedenie de prigoniţi, datornici şi dezamăgiţi (1 Regi, 22:1-2) pare a se lega de lăsarea părinţilor în grija rudelor, căci îşi aduce părinţii în grija regelui din Moab. În fapt, chiar versetul al doilea, prin metafora umbrei ari­pilor lui Dumnezeu, e o referire la istoria familiei lui David: „Să-ţi plătească Domnul pentru această faptă a ta şi să ai plată deplină de la Domnul Dumnezeul lui Israel, la care ai venit, ca să te adăposteşti sub aripile Lui” (Rut, 2: 12). Aflăm din Cartea Rut că David este strănepot al moabitencei Rut prin Boaz, fratele lui Elimelec.
Astfel, am putea vedea în forti­ficaţia naturală, reprezentată de peştera Adulam, o preîn­chi­puire a  mănăstirii sau cel puţin a pustniciei din crăpăturile pământului, aşa cum  au fost în secolele IV şi V în Dobrogea eparhiei tomitane (a se vedea Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc vol. I, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp 49-50).
Dar, dincolo de paralela cu înstrăi­narea monahală, care ar putea părea exagerată, e limpede că acest psalm nu este un îndemn la o universală închinoviere, ci mai degrabă un psalm al despătimirii, căci simpla fugă de şi din lume nu e o garanţie a mântuirii, așa cum învaţă Sfântul Ioan Casian Romanul, spunând  să nu căutăm sin­gurătatea şi pustia pentru că ne mâniem pe oameni, ca şi când acolo n-ar fi cel ce ne porneşte spre mânie sau pur şi simplu pentru că aşa ne-ar fi mai uşor. Spune sfântul că „de vom fugi de lupta îndelungatei răbdări, căutând pustia şi singurătatea, patimile netă­măduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, rămân ascunse, dar nu vor fi smulse” (Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, în epistola către episcopul Castor).
Şi în adevăr, nu e David un om al unei amărăciuni demolatoare, nici nu lasă a se vedea suspinare după zăpezile de altădat precum  în Testamentul lui François Villon din secolul XV. Nu e nici jalea Ubi sunt profesată de proroci în robia Babilonului (a se vedea Baruh, 3:16-20). Din contră, David nu e un resemnat, ci acel spirit îndrăz­neț fără a fi trufaș care nu s-a lăsat intimidat de Goliat (a se vedea psalmul necanonic 151).
De fapt, David (fie că e autorul psalmului sau doar personajul care l-a inspirat) realizează că neca­zurile sale nu sunt atât pedepse, cât urmări ale păcatelor sale. Încin­gându-se cu nădejdea în mila şi adevărul lui Dumnezeu (oare nu ne vom gândi că Mântuitorul a spus despre Sine că e Adevărul?), Da­vid se luptă cu „puii de lei” care, în viziunea Sfântului Grigorie de Nyssa, reprezintă păcatele mărunte de la început. Păcate pe care le considerăm mici şi neînsemnate (acele peccadillos din  cultura catolică latino-americană) dar care, precum puii, vor creşte  pentru a ajunge fiare nestăpânite. Și, totuşi, omeneasca mângâiere că deo­camdată nu sunt prea vătămătoare e suficient pentru a ne adormi conștiința şi a ne tulbura vigilența duhovnicească, căci spune psal­mistul: adormit-am tulburat.
Iată că versetul  5 se constituie într-un veritabil avertisment cu privire la vigilenţa căreia azi îi zicem tre­zvie, dar ne aduce aminte şi de tulburătoarea singurătate a Mântuitorului Iisus Hristos în grădina Ghetsimani: „Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi” (Marcu, 14:34). Moartea de care amintește Hristos e o moarte spirituală a atenției, o încremenire (în proiect, ar adăuga poate contemporanul nostru Liiceanu), rezonând cu psalmistul: Mâhnit e duhul în mine şi inima mea încremenită înlăuntrul meu (Psalmul 142). Încremenire ca un vânat orbit în noaptea pătimirii, în întunericul nebăgării de seamă. Pentru aceea ne lasă Hristos pilda fecioarelor înțelepte şi a candelelor întreținute, dimpreună cu îndemnul privegherii (Matei, 25:13). Din același motiv îl ceartă pe Petru când îi găsește pe apostoli dormind: „Aşa, n-aţi putut un ceas să privegheaţi cu Mine!” (Matei, 26:38).
 

Foarte interesant acest detaliu: cu Mine! Căci Iisus, Cel ce a purtat neputințele noastre e conștient de limitările omenești şi spune în rândul următor al evangheliei: „Prive­gheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios”. Iată că Domnul e conștient că fără ajutorul Lui nu putem face nimic cu adevărat important (Ioan, 15:5). Şi iată că Domnul nu ne duce în ispită de mânuțe, ne ducem singuri după șoapta ispititorului ca orbul în groapă. Despre aceste curse şi gropi avertizează psalmul de faţă în versetele  8 şi 9.

Totuși, șansa omului e mila şi ajutorul Domnului, fie că e vorba de cursele diavolești, fie că ne confruntăm cu răutățile semenilor,  cu criticile lor şi cu  judecățile lor unilaterale (Fiii oamenilor, dinţii lor sunt arme şi săgeţi şi limba lor sabie ascuţită). Astfel, ne arată că ochii lui Dumnezeu văd peste tot, într-o atotputernică şi atotștiutoare vigilență divină: Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta. Două versete spun același lucru, 7 şi 14, dar nu credem că e o simplă repetiție pentru a accentua în mod dramatic mesajul, ci poate rolul dublei apariții e de a sugera că  pentru ca să învingă binele, nu e suficient doar să contăm pe vigilența lui Dumnezeu fără a uni şi  vigilența noastră, acea trezvie, acea pregă­tire aproape ostăşească pe care o cântă psalmistul cu poetică şi pro­fetică măiestrie: Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea! Cânta-voi şi voi lăuda slava Ta. Deşteaptă-te, mărirea mea! Deşteaptă-te psaltire şi alăută! Deştepta-mă-voi dimineaţa”.
Acest motiv al dimineţii, al răsă­ritului, va fi fiind un simbol al Învierii tot atât cât unul al Parusiei.
Or, de ce nu, al dimineții de duminică când  formula liturgică Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte ne aduce aminte de Arhanghelul Mihail la căderea îngerilor. Cu picioarele bine înfipte în solul credinţei, cu fiorul nădejdii în supremul ajutor (căci nu e deloc vorba de o frică patologică) şi cu luare aminte, deci cu neabătută atenţie.

Vom încheia această propunere de înţelegere a psalmului 56 concluzionând că războiul nevăzut împotriva răului nu e doar misiune călugărească şi preoţească, ci şi a creştinului obişnuit. Sfântul Ioan Carpatiul spunea, în același ton cu Maxim Mărturisitorul, că deosebirea dintre monah şi mirean nu  înseamnă un alt scop, pentru că amândoi au aceeași țintă, şi anume mântuirea (Cuvânt Ascetic, în Filocalia).