Psalmul 44

Prof. Marius MOGA

„Ochii tăi vor privi pe rege în toată frumuseţea lui şi o ţară îndepărtată vor vedea”, spunea proorocul Isaia. Ne aflăm în faţa unui psalm frumos ca o zi de sărbătoare, un psalm ca o icoană bizantină plăsmuită din cuvinte insuflate de Duhul Sfânt: Limba mea este trestie de scriitor ce scrie iscusit. Metafora trestiei sugerează acest lucru întrucât primele instrumente de scris par a fi fost confecţionate din tulpini de trestie, o plantă care unduieşte în suflarea vântului. O plantă umi­lă, acea papyros menţionată de primul botanist Teofrast din Eresos (Cyperus papyrus), veri­şoa­ră cu şi mai umila noastră papură.
Citim un psalm regal posibil gândit iniţial ca un epitalam, dar „vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce” (Ioan, 3:8). Şi tocmai de aici izvorăşte şi frumuseţea acestei cântări care, întâmplător sau nu, poartă suprascrierea pentru cei ce se vor schimba, desigur ca indicaţie către şeful corului, căci acest psalm trebuia cântat alternativ (antifonic), deci probabil în manieră responsorială. Acest regim dialogic şi responsorial se păstrează întrucâtva până în zilele noastre în ritualul Proscomidiei, între preot şi diacon. De altfel, vom regăsi acest psalm şi la momentul când se pune părticica de prescură a Preasfintei Născătoare de-a dreapta Sfântului Agneţ.
Primul verset se naşte din aceas­tă schimbare a inimii şi îi răs­punde versetul 7 în care săgeţile (după Vasile cel Mare) sunt cuvintele dumnezeieştilor Scripturi, rănind inima omului de dragostea de Dumnezeu: „Rănită este inima mea, şi s-a uscat ca iarba; că am uitat să-mi mănânc pâinea mea” (Psalmul 101). Iar astfel putem spune că primul verset anticipă ceea ce va spune apostolul, anume că cu inima se crede spre dreptate iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire (Romani, 10:10).

Prima jumătate a psalmului este fără îndoială o proorocie me­sianică în care cel aşteptat e mirele, fiul lui Dumnezeu, descris ca un prinţ aproape de proporţii fantastice, înzestrat cu putere şi strălucire nemărginite ca un erou pe care îl vor fi aşteptat zeloţii ori adepţii lui Teudas şi ai lui Iuda Galileianul. Probabil o imagine grandioasă care va circula mai ales în vremea stăpânirii romane (să nu uităm că Simon Bar Kochba a adoptat titlul de Nassi Israel) însă psalmistul spune că atri­bu­tele acestui mire sunt adevărul, blândeţea şi dreptatea, tustrele descriindu-L cu desăvârşire pe Mântuitorul Iisus Hristos. În fapt psalmistul îl numeşte uns de Dumnezeu iar Sfântul Chiril al Ierusalimului atrage atenţia că e uns cu Duhul Sfânt (a se vedea Fapte, 10:38).
Nu putem trece cu vederea ase­mă­narea dintre delicateţea mis­tică a acestui psalm şi splen­doarea Cântării Cântărilor. Smir­na şi aloea ne duc cu gândul nu doar la mirul de nard curat vărsat pe picioarele lui Iisus de sora lui Lazăr (Ioan, 12:3) ci şi la pre­zenţa îmbătătoare a iubitului în cartea lui Solomon: „Miresmele tale sunt balsam mirositor, mir vărsat este numele tău; de aceea fecioarele te iubesc” (Cânt.,1:2). Iar de aici gândul ni se îndreaptă spre certitudinea că mireasa (cealaltă jumătate din psalm şi protagonista lui Solomon) este Biserica. Şi cine vor fi fecioarele, de nu cumva femeile mironosiţe, muceniţele de mai târziu şi tot cinul monahicesc, întrucât miro­no­siţele nu s-au pierdut cu firea, arătând că fecioria este nu doar trupească ci şi acea minte întreagă şi adunată după cum propunea părintele Rafail Noica citind comentariile lui Alexander Schmemann asupra rugăciunii Sfântului Efrem Sirul. Iar oare dintre fiicele Tyrului nu se va ridica (chiar dacă numai la un cot de pământ) şi Maria Egipteanca? Iar palatele de fildeş (stâlpul de fildeş de la Cânt., 7:5) poate fi un simbol al Bisericii, căci aşa cum arată Ioan Gură de Aur, fildeşul are tărie, dar şi culoarea albă (a curăţiei) şi netezime (probabil fără erezii).
Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată.
Versetul 11 nu este o simplă figură de stil a unei fantezii poetice. ÎPS Bartolomeu Anania observă în traducerea diortosită că e vorba de înfrumuseţare prin diferite culori. Ne punem întrebarea dacă nu va fi cumva o prefigurare a culorilor liturgice. David prooroceşte logodna lui Hristos cu Biserica Sa, ceea ce mai vedem într-un loc: „Şi te voi logodi cu Mine pe vecie şi te voi logodi Mie după dreptate şi bunăcuviinţă întru bunătate şi dragoste” (Osea, 2:21). Obser­văm aici că alternanţa acuzativ / dativ are o semnificaţie impor­tantă: Hristos nu doar leagă Bi­serica de Sine ci îi încredinţează misiunea Sa de mântuire şi o consacrează acesteia. De aceea versetul ur­mător, al 12-lea, conţine o cerere crucială: „Ascultă fiică şi vezi”. Este vorba probabil de ve­derea duhov­ni­cească şi de discer­nământ, iar continuarea (şi uită poporul tău şi casa părintelui tău) nu trebuie
nicidecum înţeleasă ca îndemn la dezrădăcinare ori la ignorarea celei de-a cincea porunci. Putem înţele­ge aceasta ca părăsire a obiceiurilor rele întrucât fiică se foloseşte în limbajul ebraic pentru a desemna şi cetatea, ceea ce ne face să credem că se face aici o referire şi la Ierusalim. De asemenea, poate însemna şi trecerea de la litera şi literalitatea Legii la duh, de la Vechiul la Noul Testament.
Pe de altă parte, faptul că versetul 12 se găseşte în Paraclisul Maicii Domnului (la prochimen) în care Preasfânta Născătoare de Dumnezeu e numită şi biserică, ne face să credem că împărăteasa poate fi văzută şi ca simbol marian.
În sprijinul acestor afirmaţii (dar cu aceeaşi teamă de a nu greşi), remarc că în textul masoretic se foloseşte pentru împărăteasă termenul shegal, ajuns în aramaică dintr-o sursă posibil babiloniană care înseamnă regină consoartă dar poate însemna şi regină mamă. Termenul se pare că apare în textul de la 2 Ezdra şi în cartea lui Daniel (informaţia mărturisesc că am aflat-o de pe websiteul biblestudytools.com, căci nu am nici cele mai elementare noţiuni de ebraică). Însă oricum ar fi, cred cu încă­păţânare că Maica Domnului este chivot al Noului Legământ iar altă dovadă pentru versetul 12 nu am decât capitolul 12 din Apocalipsă (şi nu voi insista asupra acestei coincidenţe tot din teama de a nu greşi): „O femeie înveşmântată
cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăspre­zece stele. Şi era însărcinată şi striga, chinuindu-se şi muncindu-se ca să nască” (Apocalipsa, 12:1-2). Iar în conti­nuare Sfântul Ioan Teologul vor­beşte de naşterea unui copil de par­te bărbătească, care avea să păs­torească toate neamurile cu toiag de fier (a se vedea versetele 7 şi 8 ale acestui psalm) şi de înălţarea Domnului: şi copilul ei fu răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui.
Ba mai mult, textul Apocalipsei pare a menţiona şi fuga în pustia Egiptului pentru a se împlini pro­feţia (Osea, 11:1) dar şi naş­terea din ieslea Betleemului fiindcă nu mai era loc pentru ei (Luca, 2:7). Tot pentru a se împlini o profeţie (Isaia, 62:4-5). Ce frumos spune Isaia şi cred că dovedeşte tot ce mai rămăsese de demonstrat: „Şi în ce chip se însoreşte flăcăul cu fecioara, Cel ce te-a zidit Se va însoţi cu tine, şi în ce chip se veseleşte mirele de mireasă, aşa se va veseli de tine Dumnezeul tău”.
Revenind acum la curgerea psal­mului, versetul 13 (că a poftit Împăratul frumuseţea ta, că El este Domnul tău) demonstrează acel discernământ la care am făcut re­ferire mai sus, acea minte adunată şi limpede pe care Fecioara o transmite Bisericii, după cum spune evanghelia. Fecioara nu ezită, deşi rămâne prudentă în faţa îngerului: „Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca, 1:38). Discer­nă­mântul şi trezvia Preasfintei Născătoare îi desluşeşte că îngerul doar a cuvântat dar voia e a Tatălui! Chiar dacă ne-am folosit de Cân­tarea Cântărilor pentru a înţe­lege acest psalm, ne putem uşor da seama că acest psalm vorbeşte de o nuntă mistică care nu are nimic a face cu iubirea trupească.

Versetul 19 (în locul părinţilor tăi s-au născut ţie fii) completează dacă mai era necesar pe cel de-al 11-lea, venind în întâmpinarea cuvântului lăsat de Mântuitor de pe cruce: „Femeie, iată fiul tău” (Ioan, 19:26), cuvânt ce consolidează prin viu grai tradiţia apostolică.

Sfârşitul psalmului 44, adică versetele 20 şi 21 le vom regăsi tot în Paraclis: Pomeni-voi numele tău în tot neamul şi neamul, rezonând cu cuvintele evangheliei (Luca, 1:46-50). Iar dacă adăugăm aici faptul că singura femeie din sfântul altar, veghind asupra jertfei de pe sfânta masă este Maica Domnului, poate în sfârşit vom înţelege noi creştinii cu ajutorul acestui psalm împără­tesc că aşa cum nu poate exista liturghie fără proscomidie (oricât ar argumenta doctrina romano-catolică) nu există biserică ori mân­tuire fără cruce, liturghie şi fără Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Oricât am fi de pro­testanţi…