Prototipul monarhului luminat

* Joseph II Benedikt August Johann Anton Michael Adam, considerat a fi prototipul monarhului luminat, s-a nascut la 13 martie 1741, in Viena, ca reprezentant al dinastiei de Habsburg-Lothringen. Imparat austriac intre 1765 si 1790, Iosif al II-lea a fost cel mai in varsta dintre fiii imparatesei Maria Tereza si a sotului acesteia, imparatul Francisc I. A fost cel mai important reprezentant al despotismului luminat. Prin reformele sale a urmarit modernizarea, germanizarea si centralizarea statului austriac. Maria Tereza le-a incredintat iezuitilor educatia fiului sau, insa, anticipandu-l pe Rousseau, ea le-a cerut sa-l instruiasca in asa fel incat invatatura sa-i para o joaca. Imparateasa ii cerea fiului ei sa fie disciplinat si de o piosenie exemplara, insa baiatul gasea indatoririle religioase plictisitoare si se revolta in fata importantei acordate lumii supranaturale. In timp, viitorul imparat a descoperit farmecul gandirii lui Voltaire. Literatura nu l-a captivat in mod deosebit, insa a fost captivat de stiinta, economie, istorie si drept constitutional. La douazeci de ani a devenit membru al Consiliului de Stat. A fost casatorit de doua ori. Prima oara cu Isabella, fiica ducelui Filip de Parma, cu care a avut o fiica care a decedat la o varsta foarte frageda. In noiembrie 1763, Isabella s-a imbolnavit de variola; nu a cooperat deloc cu medicii care incercau sa o vindece si in cinci zile a murit. Iosif al II-lea, care a iubit-o cu pasiune, nu si-a revenit niciodata complet dupa aceasta lovitura. A doua casatorie, a avut-o cu Josepha, fiica imparatului romano-german Carol al VII-lea, cu care a avut un mariaj extrem de nefericit. Iosepha a murit de variola in 1767. Iosif al II-lea a refuzat sa se mai casatoreasca. Din acel moment, el s-a consacrat guvernarii, cu un amestec dramatic de indiferenta si devotiune, idealism si aroganta. In 1768, spre consternarea imparatesei si a curtii, s-a dus la Neisse, in Silezia, unde a petrecut trei zile intretinandu-se amical cu Frederic cel Mare, cel mai detestat inamic al Austriei. A imprumutat de la regele Prusiei conceptia ca un monarh ar trebui sa fie „primul servitor al statului”. A continuat sa se instruiasca vizitandu-si domeniile si studiindu-le la fata locului problemele si posibilitatile. Nu s-a dus cu pompa cuvenita unui imparat, ci ca un simplu calator calare. A evitat orice ceremonial si a poposit la hanuri in loc de castele. Tensiunile dintre fiu si mama s-au accentuat in 1772, atunci cand Iosif s-a aliat cu Frederic al Prusiei si Ecaterina a II-a a Rusiei cu ocazia primei impartiri a Poloniei. Maria Tereza a dezaprobat aceasta agresiune comisa impotriva unei natiuni prietene (si catolice) si a plans atunci cand Iosif si Kaunitz au convins-o sa-si puna semnatura pe intelegerea care ii oferea Austriei o parte din Polonia. Iosif al II-lea i-a dispretuit pe cei care imbatranisera in serviciul mamei sale. Se pare ca Iosif s-a folosit de influenta sa la Roma pentru a-l determina pe Clement al XIV-lea sa faca pasul final si a fost incantat de abolirea de catre acesta a ordinului iezuitilor. In 1777 a plecat o luna la Paris. A asistat la o sesiune a Parlamentului din Paris si la o sedinta a Academiei Franceze. Filozofii francezi au simtit ca acesta era carmuitorul luminat, pe care si-l dorisera ca agent al unei revolutii pasnice. Pe 29 noiembrie 1789, Maria Tereza a murit. Dupa ce si-a plans in mod sincer o mama a carei maretie o realiza acum pe deplin, Iosif s-a simtit liber sa fie el insusi si sa treaca la aplicarea ideilor de reforma care-l macinau. Era monarhul absolut al Austriei, Ungariei si Boemiei, precum si al regiunilor meridionale din Tarile de Jos. Fratele sau, Leopold, ii executa ordinele in Toscana, iar sora sa Maria Antoaneta ii slujea interesele in Franta. Era profund constient de ocaziile care-i erau oferite de zenitul vietii si puterii sale. Iosif al II-lea a indepartat orice idee de democratie. Considera ca poporul sau nu era pregatit pentru a emite judecati politice; de regula, oamenii adoptau opiniile, oricare ar fi acestea, exprimate de catre stapanii sau preotii lor. O monarhie constitutionala nu-i parea nici ea de dorit; un parlament de tipul celui englez ar fi fost o societate inchisa, compusa din proprietari de pamant si episcopi care s-ar fi opus oricarei modificari fundamentale. Iosif al II-lea era convins ca doar o monarhie absoluta ar fi fost capabila sa sparga cadrul cutumelor si inchisoarea dogmelor, si sa ii apere pe cei simpli si slabi de cei vicleni si puternici. Astfel, s-a preocupat personal de toate problemele si a promulgat legi referitoare la toate aspectele existentei. Pentru a fi sigur ca ordinele sale erau executate, a creat un intreg sistem de spionaj care i-a umbrit binefacerile. Fidel absolutismului sau, a ridicat, prin conscriptie, o puternica armata permanenta, independenta de potentatii regionali, reinnoita constant prin conscriptie universala si otelita prin disciplina prusaca. A numit o comisie de juristi pentru a reforma si a codifica legile; dupa sase ani de lucru, aceasta comisie a publicat un nou cod civil pentru procedura judiciara. Magia, vrajitoria si apostazia au incetat sa mai cada sub incidenta legii. Duelul a fost interzis, iar uciderea in duel a fost echivalata cu o crima. Casatoriile intre crestini si non-crestini au fost legalizate si i se putea cere unei instante civile sa pronunte divortul. Multe tribunale eclaziastice au fost suprimate. In viziunea lui Iosif al II-lea, toti oamenii trebuiau sa fie egali in fata legii. Aristocratii au fost socati atunci cand unul de-ai lor a fost pus la stalpul infamiei, iar un altul a fost condamnat sa mature strazile. Iosif al II-lea i-a scutit de serviciul militar pe muncitorii din industrii, insa i-a nemultumit reducandu-le zilele libere. A suprimat sau cel putin a restrans vamile in interiorul tarii, dar a mentinut taxe protectoare ridicate asupra importurilor. In fata acestei cresteri a tarifelor, Prusia, Saxa si Turcia si-au inchis portile pentru produsele din imperiu. A incercat sa intensifice comertul cu Orientul, Africa si America. In anul 1781 a promulgat edictul de toleranta, acordand libertate de cult tuturor confesiunilor din imperiu si abolind discriminarea fata de evrei. Iosif al II-lea a fost impotriva deismului; cativa deisti recalcitranti au fost deportati in colonii militare. In 1781, a fost infiintata prima loja francmasonica in Viena. In scurt timp, s-a ajuns la opt astfel de loji, Mozart fiind cel care a compus muzica pentru ceremoniile masonice. In cele din urma, Iosif al II-lea a autorizat doar cate o loja in fiecare capitala a provinciilor sale. Noii episcopi au fost obligati sa presteze juramant de supunere fata de autoritatile seculare.Reglementarile si decretele Papei nu puteau sa fie aplicate in Austria fara o validare prealabila de catre guvern. Pe de alta parte, Iosif al II-lea a creat noi parohii, a pus sa fie construite noi biserici si a furnizat banii pentru formarea preotilor. A deschis noi seminarii si le-a prescris o programa care acorda un loc important stiintei si cunostintelor profane, alaturi de teologie si liturghie. Papa Pius al IV-lea i-a fost oaspete in 1782; era pentru prima data dupa 1414 cand un papa calca pe pamant german. Cu toate acestea, chiar si in timpul vizitei papei, Iosif al II-lea a continuat sa inchida manastiri. Prin organizarea institutiilor de invatamant pentru viitorii preoti, seminariile generale, care erau dependente de stat, imparatul a completat masurile prin care urmarea intarirea supravegherii si controlului asupra Bisericii. In 1783 a fost inlaturat criteriul apartenentei la o religie recepta in vederea ocuparii unor functii in stat. In ultimele luni de viata, a cunoscut o amaraciune totala. Ungaria si Belgia erau zguduite de revolte, turcii isi reincepusera asaltul asupra Europei, armata austriaca era si ea framantata de nemultumiri, si propriul sau popor, austriecii, se intorsese impotriva lui. Preotii il acuzau ca era necredincios, nobilimea il detesta pentru ca ii eliberase pe serbi, taranii pretindeau mai mult pamant, saracii de la oras aproape mureau de foame si toate clasele sociale blestemau impozitele si preturile pe care razboaiele le ridicasera dincolo de limita suportabilitatii. In ultimii ani de viata a suferit de o boala de plamani. In primavara anului 1789, a inceput sa scuipe sange. In iunie, a resimtit dureri puternice la rinichi, dureri atat de atroce incat a ajuns sa implore moartea sa vina sa il ia. Pe 20 februarie 1790, ea a venit, in sfarsit. Avea doar 48 de ani. Dupa cum afirma Will Durant, „Viena s-a bucurat de moartea sa, iar Ungaria i-a multumit lui Dumnezeu.” „Avea patruzeci de ani, inca in puterea varstei, si era destul de chipes atunci cand isi acoperea capul chel cu o perusa. Avea o minte alerta, aproape febrila, bine ancorata in epoca sa, dar insuficient temperata de cunoasterea istoriei si a caracterului uman. Mereu hartuit sub presiunea timpului, nu a comis erori decat din cauza grabei, rareori din rea-vointa. Multe relatari stau marturie pentru sensibilitatea sa fata de nefericirile celorlalti si ii atesta dorinta de a remedia relele ce puteau fi combatute. S-a apropiat personal de popor, atat cat i-au permis indatoririle sale. Ducea o viata simpla, ii placea sa se imbrace ca un sergent obisnuit si evita atat cat putea purpura straielor regale. Aidoma lui Frederic cel Mare, nu a avut amante, dar nu a avut nici „prieteni greci”. Toata dragostea si-o indrepta catre munca sa. Si tot aidoma lui Frederic, lucra mai mult decat oricare dintre colaboratorii sai. Se pregatise constiincios pentru responsabilitatile sale; calatorise nu din placere, ci pentru a se informa si a studia; observase industriile, artele, operele caritabile, spitalele, curtile monarhilor si institutiile marinei si ale armatei din numeroase tari; si studiase la fata locului popoarele, clasele sociale si problemele regatului sau” - Will si Ariel Durant. Ioan BOTIS