Protectia copilului, o poveste!

* Directia pentru Protectia Copilului Maramures este un izvor nesecat de informatii de presa, dar mai ales de probleme ale copiilor care, teoretic, sunt protejati de catre stat. O iluzorie stare de bine din sistem anesteziaza orice incercare de a trece dincolo de portile grele ale DPC. Copiii nimanui au resimtit din plin criza financiara si economica. Uitati in lumea lor, copiii au ajuns un fel de anexa intr-un sistem in care o armata de adulti ar trebui sa ingrijeasca copiii orfani, copiii abandonati, copiii nimanui. Inainte de a fi criza, DPC Maramures a fost subiect de presa, de analiza a situatiei copiilor aflati in sistemul de protectie. Casele de tip familial au fost atunci o alternativa la orfelinatele comuniste ce au dus imaginea Romaniei in toata lumea pe un palier negativ de care vom scapa foarte greu. Casele de tip familial sunt institutii mai mici, mult mai mici precum orfelinatele si au avut la baza realizarea unui mediu prietenos, familial pentru copiii nimanui. Cele mai incredibile situatii le-am intalnit in cazul copiilor cu dizabilitati. Datorita orfelinatelor din Sighet, in sistemul de protectie baimarean au intrat zeci de copii cu handicap locomotor si psihic foarte grav. Copii care nu se misca, copii ce trebuie supravegheati in permanenta, copii care trebuie sa primeasca medicatie specifica bolilor de care sufera. Inainte de criza din 2009 am intalnit in casele de tip familial multe cazuri in care personalul din sistem nu s-a achitat de obligatiile care le revin. Nimeni nu stie cat au suferit acesti copii. Sporadic am dat de cazuri in care personal nemedical administra la „ochiometru” medicamente pentru afectiuni psihice. Au fost si cazuri de intoxicatie, dar au fost si cazuri de care nu stie nimeni. Am trecut in cea mai crunta criza economica a ultimilor 50 de ani. Ne-am intrebat ce mai fac copiii nimanui, ei cum resimt criza „de toate”. Din partea DPC nici o veste. Totul pare linistit, calm…Si totusi lucrurile nu stau chiar asa. Am primit informatii neoficiale potrivit carora situatia din case e crunta. O lipsa cronica de personal face viata grea copiilor nimanui. Cei care nu se pot plange nu au cui sa ceara ajutor. Ne aducem aminte de frazele ce sunau frumos in discursurile conducerii DPC cu privire la interesul pentru copii. Iar se administreaza medicamente de catre cine apuca, daca mai apuca. Mancare, o mangaiere se primesc dupa bunul chef al celor care mai lucreaza prin case. Situatia economica a generat o lehamite generala care nu poate fi lasata la usa de la intrare in casele de tip familial de catre un personal ce spunea ca ar face orice pentru copii, dar care la primul semn de slabiciune a luat-o la sanatoasa. Nu avem o statistica clara, nu se da asa ceva, dar avem informatii neoficiale cum ca a plecat din sistemul DPC personal destul de numeros. In casele de tip familial cam bate vantul. Se spune ca nu se pot face angajari, ceea ce este adevarat, dar cine a facut ceva pentru a remedia situatia? De ce nu se fac demersuri pentru a le explica inteligentilor din ministerele dezastrelor ca in protectia copilului nu poti tine posturi blocate? Cum suna ca la o casa sau mai multe sa ai o asistenta sau chiar niciuna? Cum suna ca medicamentele periculoase sa fie administrate de bucatar, daca mai este si acela, sau de personal care nu are nici o calificare medicala? DPC a ajuns o ruina din acest punct de vedere. Nimeni nu recunoaste, de aceea tragem un semnal de alarma. O nenorocire sa se intample o data si nimeni nu va sti ce sa spuna. Se va cauta un tap ispasitor. Din discutii cu cei care cunosc sistemul, rezulta o chestie incredibila. Casele de tip familial au ajuns un fel de orfelinate de dimensiuni mai mici. Am scapat de orfelinatele mari si am ramas cu o multime de orfelinate mici. Abuzurile prin omisiune asupra copiilor sunt la fel de prezente ca si in trecut. Cine are timp de serviciu? Am incercat sa vedem care e situatia. La intrarea in DPC, portile larg deschise. Sus la etaj liniste, care era tulburata de voci mai ridicate sau rasete pe multe voci. Ne-am incercat norocul la directorul general, Nicolae Boitor. „La o sedinta!”, a venit raspunsul unei angajate ce cauta ceva printr-un dulap. Ne-am incercat norocul la adjuncti. Pauza! La sedinta a venit implacabilul raspuns. Era cam ora pranzului. DPC era decapitat. Niciun sef cu care s-ar fi putut vorbi. Si sunt mai multe directoare care plang de dragul copiilor din sistem. Daca s-ar fi intamplat ceva…Din inertie am in cercat sa vedem cine mai este pe acolo. Am batut la usa catorva birouri. Ori se vorbea la telefon, ori erau mese festive intinse pe birourile unde ar fi trebuit sa fie dosare, anchete, munca in folosul copiilor. Este incredibil cum adultii, ce striga dupa salarii mai mari, isi bat joc de copiii pe care, teoretic, ii au in grija. Nu intelegem de ce Boitor nu ia personal de prin birouri pentru a completa schemele de personal in casele de tip familial. In fond, DPC are ca principala activitate protejarea copilului. Povesti de adormit copii. Scarbiti de un sistem putred, de o schema de personal pe birouri la capacitate, probabil, iar in case la nivel de avarie, am plecat spre o zona cu aer mai curat. Din intamplare veneau dintre sefi la birourile primitoare. Printre ei nu se aflau directorul si directoarele. Chiar asa, de ce sa vii la serviciu? Pentru niste amarati de copii! Datorita orfelinatelor din Sighet, in sistemul de protectie baimarean au intrat zeci de copii cu handicap locomotor si psihic foarte grav. Copii care nu se misca, copii ce trebuie supravegheati in permanenta, copii care trebuie sa primeasca medicatie specifica bolilor de care sufera. Nicolae TEREMTUS teremtus@gazetademaramures.ro