Proiectul și procesul Marii Uniri

Mai întâi, de ce proiectul și nu doar procesul Marii Uniri așa cum, îndeobște, se spune? Procesul, înțeles ca fenomen sau ca acțiune socială cu repere de timp și spațiu suficient de clare, este din punct de vedere epistemologic o categorie ordonatoare care încearcă să marcheze și să încadreze o realitate în evoluție.

Cunoașterea istorică (istoriografia) reprezintă, după cum se știe, o narațiune asupra trecutului ca rezultat al reprezentărilor interpretative pe care le construiesc istoricii în raport de documentele, dovezile, mărturiile la care au acces. Imposibilitatea cuantificării complete sau exacte a trecutului face ca interogarea acestuia să fie un demers continuu, asumat de istorici și nu numai. Incursiunile istoricilor, indiferent de tema vizată sau spațiul cultural căruia îi aparțin sunt, firesc, caracterizate de dozaje diferite de subiectivism, sensibilitate și analiză critică, după cum și percepția publicului interesat de informația istorică este marcată de aceleași atribute. Cum ni se prezintă din perspectiva acestor considerații Marea Unire ca proces și de ce nu am putea cuteza să avem propria reprezentare cu privire la reperele temporale ale acestei acțiuni social-politice definitorii pentru românitate? Dacă este indiscutabil că desăvârșirea uni­tății statale românești se înfă­țișează retrospectiv ca rezultat al unui proces evolutiv, reperele sale temporale și elementele definitorii sunt însă discutate și discutabile în istoriografie. De la „năzuința milenară”, „visul de veacuri al tuturor românilor” până la acțiunea pragmatică ce a valorificat contextul istoric determinat de izbucnirea și consecințele Primului Război Mondial, încadrarea temporală a procesului Unirii diferă. Unii autori consideră apariția și răspândirea ideilor privind con­știința unității de neam sau eve­nimente produse în împrejurări istorice bine determinate (actul politic înfăptuit la 1600 de Mihai Viteazul, Unirea Principatelor și obținerea indepen­denței de stat) drept elemente care fie anunță, fie caracterizează sau definesc procesul Unirii. Alții, cum am spus, restrâng cu rigoare și parcimonie procesul Unirii la contextul primei conflagrații mondiale. Tributară unor perspective în care se amestecă socialul, culturalul și ideologicul, istoriografia, victimă de nesalvat a tipologiei surselor și interpretării lor, prezintă faptele istoriei atât în sincronia cât și în diacronia lor.
Perspectiva diacronică descoperă, de regulă, caracterul procesual al unui fenomen, ceea ce nu înseamnă că orice studiere a evo­luției sau desfășurării unui fapt istoric presupune și identificarea unei procesualități a acestuia, adică o înțelegere a lui ca succesiune de stări relaționate, într-un lanț implicațional cu debut și finalitate bine determinate.

Dacă este suficient de clar că procesul Marii Uniri are un moment al declanșării și unul al încheierii, plasarea cronologică a acestora fiind o opțiune istoriografică, mai interesant ni se pare a aduce în discuție dacă a existat un proiect al Unirii, cine l-a originat, care au fost principalii vectori ai lui și cât a contat acesta în crearea suportului public și politic necesar declanșării procesului. Am putea astfel constata că ceea ce ne-am obișnuit să considerăm drept elemente și repere ale procesului Unirii reprezintă de fapt momente ale unui gând, viziuni, intenții, adică dimensiuni ale unui proiect. Acesta are la rândul lui o componentă „mentală” și una materială; când apare componenta materială a proiectului Unirii poate reprezenta de asemenea un subiect de discuție.

Este destul de cunoscut că reali­tatea unității spa­țiului românesc, adică a existenței unei unități geografice semnificative în care se vorbea aceeași limbă, dar se funcționa segmentat din punct de vedere politic, sub interesele concurente ale principalilor actori geopolitici ai timpului, a alimentat atât în Evul Mediu cât și la începutul Epocii Moderne o serie de proiecte care să consacre și unificarea politică a acestui spațiu.
Unele au fost originate în cancelarii apusene și au avut drept scop constituirea unei entități politice creștine apte să asigure replica necesară tendințelor expansioniste otomane. Astfel, conceptul unei Dacii refăcute, pus în circulație la unele curți imperiale preocupate de amenințarea sus-menționată, a fost  explicit formulat de Michael Bocignoli, care, într-o scrisoare adresată unui secretar al împăratului Carol Quintul la 29 iunie 1524, recomanda unirea Transilvaniei cu Moldova și Țara Românească sub conducerea voievodului Ioan
Zapolya1.  Chiar dacă aceste încercări, alături de alianțele poli­tico-mi­litare dintre conducătorii celor trei provincii românești nu pot fi reținute ca semne ale unor proiecte privind unirea politică sub rațiunea unității de neam (în fapt ele se aflau în competiție pentru putere iar versiunile de cooperare implicau elemente de control al unora asupra altora), rămâne în mentalul politico-diplomatic al vremii o idee pe care timpul avea să o accentueze periculos pentru opo­zan­ții ei, anume aceea că „unificarea” se înfățișa ca o variantă posibilă. Indiferent însă de felul în care a fost motivată și prezentată ideea, este de reținut că aceasta a avut determinări strict politice aparținând altora iar nu determinări organic-naționale aparținând românilor.

Momentul Mihai Viteazul are o semnificație diferită, rămânând evenimentul simbolic-referențial al unei posibilități de unificare politică, indiferent de determinările care au marcat contextul gestului politic al domnitorului muntean. Oricât s-ar încerca golirea de conținut național a actului unirii de la 1600, măsuri precum trecerea Bisericii Ortodoxe transilvane sub ascultarea Mitropoliei Țării Româ­nești, ridicarea limbii române la statutul de limbă oficială alături de celelalte recunoscute în Transilvania și acordarea drepturilor de pășunat românilor sunt semne evidente ale existenței unei conștiințe de neam.
Semnificativ în demersul de identificare a elementelor proiectului unirii trebuie să rămână felul în care românii s-au raportat în decursul timpului la această posibilitate. Majoritatea scrierilor dedicate procesului Unirii se raportează, ca plasare a începuturilor acestuia, la consemnările cronicarilor umaniști moldoveni privitoare la conștiința unității de neam. Se neglijează că acestea reflectă pur constatativ realitatea originii comune și a continuității, fără a ambiționa dezvoltări de vreun fel în marja constatărilor, neputând fi reținute așadar nici măcar ca elemente ale componentei mentale a proiectului. În aceeași notă, de consemnare a unor evenimente și prezentare a unor stări de fapt curge istoriografia românească până la sfârșitul secolului al XVIII-lea când apare, așa cum observă pentru prima dată Nicolae Iorga, o viziune regeneratoare a istoriei în scrierile ardelenilor. Dacă în Principate se menține o istoriografie lipsită de orizont și direcție, pentru istoricii ardeleni prezentul nu reprezintă o temă ci un impuls pentru adâncirea cunoașterii în trecutul comun românilor de pretutindeni. „Pornită din prezent, istoriografia din Principate se oprea asupra prezentului, îl repeta fără a-i înțelege spiritul și mersul. Pornită tot din prezent, dar nu din cunoașterea lui materială ci din simțirea și aprecierea lui, istoriografia de dincolo de munți zbura către culmile înalte și pure ale trecutului roman de unde se vedea departe în zările ispititoare ale viitorului”2  (s.n. I.G).  

Identificăm aici existența prealabilă a unei așteptări legate de nevoia convergenței simțirii și ac­țiunii naționale spre un nucleu care să iradieze mai târziu ideile unui proiect. Acest nucleu s-a conturat într-un context istoric izbăvitor determinat de interesele politice ale Casei de Habsburg, pe de o parte, și cele religioase ale Vaticanului pe de altă parte și a fost reprezentat, cum se știe, de Școala Ardeleană. Oportunitatea formării rapide a unei elite culturale de inspirație și factură religioasă a fost valorificată înțelept de protagoniștii uniației și succesorii lor, activitatea prodigioasă a istoricilor și filologilor ardeleni conducând la prima fundamentare teoretică a unei concepții legate de istoria, prezentul și destinul nea­mului românilor.
Numele și lucrările autorilor transilvăneni reu­niți în cunoscuta mișcare cultural-identitară de factură iluministă sunt îndeobște cunoscute, la fel strategia discursivă pe teren lingvistic și istoric ca fundament al emancipării național-politice. Vom sublinia insistența cu care sunt evidențiate în lucrările lor faptele de arme ale domnitorilor de dincolo de munți, dorința imprimării unui caracter unitar istoriei românilor și, foarte important, invocarea nevoii unei cul­tivări mai asidue a limbii române de către frații din Principate, unde „aceștia singuri sunt stăpânitori”3, drept elemente implicite ale viziunii unui proiect legat de posibilitatea la scară istorică a unirii politice.

A doua generație a Școlii Ardelene, cum mai sunt cunoscuți ideologii pașoptiști este cea ai cărei reprezentanți intensifică relațiile culturale transcarpatice dar care are, totodată,  responsabilitatea ingrată a gestionării unor momente istorice critice determinate de specificul derulării evenimentelor circumscrise anului revoluționar 1848 în Transilvania. Nu poate fi trecut cu vederea că la întâlnirea de la Sibiu (26 aprilie1848), unde se elaborează Proclamația și se stabilește organizarea la Blaj a unei Adunări Naționale a româ­nilor ardeleni, alături de Simion Băr­nuțiu este prezent și Nicolae Băl­cescu, după cum se știe că revo­luționarul din Regat semnează la Seghedin (2 iulie 1849) Proiectul de împăciuire româno-maghiar prin care, fără a deține acordul revoluționarilor ardeleni, recu­noaș­te unirea Transilvaniei cu o Ungarie independentă în schimbul admiterii de către unguri a exis­tenței națiunii române și a garantării libertăților fundamentale a acesteia.
Opoziția categorică a intelectua­lității transilvănene față de încorporarea de către Ungaria re­vo­luționară a Transilvaniei a dominat spațiul ideologic și acțional al revendicărilor specific revolu­ționare, imprimând astfel mișcării caracterul unei lupte de eliberare națională a românilor din cuprinsul provinciei imperiale. În contextul generat, chiar dacă pe Câmpia Blajului s-a strigat „Noi vrem să ne unim cu țara”, prin aceasta înțelegându-se Valahia, conform rapoartelor maghiare asupra evenimentului, între deciziile Adunării s-a aflat și cea privind prestarea de către români a jurământului de credință față de patria imperială și Împărat, în calitatea sa de principe al Transilvaniei.
Pozițiile evidențiate, im­pli­cate de presiunea realizării unor obiective politice de etapă pentru națiunea română din spațiul intracarpatic, nu au fost de natură să devieze însă orientarea majorității reprezen­tanților acesteia spre locul de unde puteau veni soluțiile politice viitoare ale destinului lor național. Aprecierea este susținută de po­ziția fermă a lui George Barițiu, care, reacționând față de Decizia Dietei din Cluj în contextul votării de către aceasta la 17 mai 1848 a unirii Transilvaniei la Ungaria, afirmă: „Soarta națiunii române se va hotărî în București și Iași, iar nu în Cluj, nici în Blaj, nici în Buda”4.
Tot în lectura a ceea ce poate fi admis ca element al unui proiect al Unirii, putem urmări activitatea celui mai profilat intelectual ardelean al momentului 1848, Simion Bărnuțiu, care ajunge în 1860 profesor la tânăra Universitate din Iași, calitate din care a contribuit la formarea unora din oamenii politici ce au obținut mai târziu recunoașterea independenței de stat a României.

Al Papiu Ilarian rămâne pașop­tistul cel mai categoric și explicit în privința insuflării cercurilor politice ale Principatelor de nevoia înțelegerii imposibilității dezvoltării separate a românilor trăitori în spații politice diferite. Relevant este felul de cuprindere al crezului său în Memorandumul trimis lui Al. I. Cuza la scurt timp după înscăunare, în care relevă două mari principii de politică națională: imposibilitatea românilor transilvăneni de a-și găsi alt punct de suport decât în viața și cultura românilor de peste Carpați și dorința de a se dezvolta economic și politic prin unirea cu aceștia. „Românii din Transilvania, în împrejurările de față, numai la Principate privesc, numai de aici așteaptă semnalul, numai de aici-și văd scăparea (...), fără Transilvania nici Principatele nu au viitor”, fiind condamnate „la o existență precară și dubie. Numai unirea cu Transilvania va pune fundamentul vieții perpetue a României”5.
Neîndoielnic, activismul intelectualilor ardeleni reuniți în jurul „Astrei”, asociație de tip pre-academic, este de natură a tușa liniile de acțiune cultural-națională necesare consolidării conștiinței de neam pentru întreg spațiul locuit de români. După o activitate laborioasă (conferințe, editări de cărți, înființări de școli), Timotei Cipariu declară la 6 ani de la înființarea asociației „Simțul național s-a deș­teptat în toată românimea. Națiu­nea română a venit la cunoștința poziției care i se cuvine între nați­unile Europei; ea va face toți pașii cuveniți pentru a ocupa această pozițiune cu demnitate. Am început a ne elibera patria, am început a ne elibera limba”6.

Evenimentul care dă conturul cel mai pregnant proiectului Unirii în a doua jumătate a sec. XIX îl reprezintă, fără dubiu, înființarea Academiei Române. Obiectivele și simbolistica evidentă a prove­nienței membrilor săi marchează o asumare vizibilă a scopului principal, chiar dacă neexplicit, al activismului cultural propus. Ideea unității culturale ca și condiție a unității politice reprezintă axa întregii activități a celor care au valorificat șansa istorică de a-i fi membri, cu o devoțiune exemplară și spirit de sacrificiu într-un teren ideologic și politic ostil, dacă e să ne referim în primul rând la membrii fondatori din teritoriile româ­nești aflate sub ocupație străină. Apărută sub denumirea inițială de Societatea Literară, în aprilie 1866, scopul aducerii la București a vârfurilor inteligenței românești de pe cuprinsul vechii Dacii a fost atins prin activarea principiului reprezentării geografice, astfel: patru din Țara Românească, trei din Moldova, trei din Transilvania, doi din Banat, doi din Maramureș, trei din Basarabia, doi din Bucovina și doi din Macedonia. Se observă că din totalul de douăzeci și unu de membri fondatori doar șapte proveneau din Regat, restul de paisprezece reprezentând românitatea aflată sub dominații imperiale7.  În aș­teptarea marii întâlniri a învă­țaților neamului, Iosif Vulcan nota în revista Familia: „Măreață va fi acea ziuă în care repre­zentanții națiunii împrăștiate de soartă în șapte țări se vor aduna laolaltă; sublim va fi acel minut când fratele de la Pind va strânge mâna cu fratele său de la Criș”8.

Într-un răspuns la o cuvântare de bun venit (31 iulie 1867), reprezentantul Maramureșului în Societatea Literară Română, Iosif Hodoș, afirmă: „E frumoasă libertatea voastră. Nu v-o invidiem însă, ci o dorim și pentru noi. O dorim și lucrăm și o sperăm (...) Libertatea este dreptul tuturor; românul o cere cu binele, o pretinde în numele dreptului și, când i se contestă, o dobândește cu mijloacele morali sau materiali, după împrejurări”9.

Componența Academiei Române, obiectivele propuse și mijloacele asumate aveau să fie percepute ca un factor de ame­nințare la adresa intereselor vecinilor imperiali sub al căror control politic continuau să se găsească teritoriile românești. Sensibilitatea și atenția cele mai manifeste față de activismul cultural al instituției au avut-o autoritățile austro-ungare dat fiind numărul mare al membrilor acesteia proveniți din teritoriile stăpânite de Curtea de la Viena. Formularea indirectă a dezideratului unirii de către intelectuali de renume strânși sub cupola Academiei, activismul susținut și forța persuasivă extraordinară pe care o aveau în rândul co­na­țio­nalilor din zonele de proveniență au determinat o mobilizare serioasă în direcția compromiterii lor atât de către autoritățile statului austro-ungar, cât și de către fruntași politici, oameni de cultură și ziariști aparținând acestuia. Dacă la sfârșitul secolului XVIII anumiți nobili unguri ce ocupau demnități publice își manifestau îngrijorarea că de pe băncile Blajului ies tot mai mulți valahi cu știință de carte și avertizau cu privire la riscul ce se prefigurează pentru națiunea maghiară și viitorul ei, creșterea în reprezentare, exprimarea publică și forța discursivă a liderilor românilor ardeleni au ajuns să fie considerate principala amenin­țare la adresa statalității Ungariei. De altfel, cercetări istorice recente au scos la iveală rădăcinile adânci ale îngrijorării nobililor unguri privitoare la riscul valorificării de către românii aflați de o parte și de cealaltă a Carpaților, a unor ocazii politico-istorice în favoarea unirii lor. Potrivit unui document întocmit la 1547 de către o comisie desemnată să evalueze starea ocnelor din Comitatul Maramureș și veniturile datorate puterii centrale, exista o nemulțumire în rândul nobililor maramureșeni legate de drepturile de stăpânire asupra unor munți și păduri din zona de graniță, revendicate de autoritățile regale. Membrii comisiei, un cleric și un militar semnalează pericolul potențial generat de tensiunea dintre proprietari și regalitate, ca românii maramureșeni să-și dorească să se unească cu moldovenii: „de fapt, fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Ma­ra­mureș sunt români și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri, există pericolul să se întâmple ca acest comitat, încetul cu încetul, intrând pe furiș la moldoveni, să se înstrăineze cu timpul, cu vreo ocazie, de regat (Ungaria habs­burgică)10.

Reacțiile venite din partea Austro-Ungariei și notificate în repetate rânduri Regatului României cu privire la poziții și acțiuni publice ale unor intelectuali regă­țeni, disputele acerbe dintre parlamentarii ardeleni și omologii lor unguri în Parlamentul din Budapesta după trecerea la activismul politic a liderilor Partidului Național Român, îngrijorările și acuzele presei maghiare din Transilvania cu privire la lipsa loialității față de statul ungar a multor intelectuali ardeleni reprezintă semnele „temperaturii” politico-culturale pe care cei doi factori majori de combustie ai proiectului unirii, Școala Ardeleană la început și Academia Română mai târziu, au reușit să o creeze și să-i dea, la răspântia dintre secolele XIX și XX, o coerență acțională crescândă.
Proiectul Unirii a început să atragă un număr tot mai mare de adepți de o parte și de cealaltă a Carpaților, după cum suficient de mulți intelectuali și oameni politici români nu manifestau vreun interes, din varii motive,  pentru o asemenea viziune și posibilitate.
Rezultă că înainte de a se contura ca obiectiv politic, proiectul unirii a fost imaginat ca un construct cultural iar ulterior ca o ideologie angajantă a resurselor unei părți relevante a inte­lec­tualității românești a tim­pului. Ca orice proiect istoric major, ca orice lucrare durabilă la scară istorică, temeiurile unei asemenea realizări se regăsesc în activitatea, implicarea cu obstinație și credința puternică a unor per­sonalități culturale și politice pentru care obiectivul unirii a reprezentat un scop de viață. Ne vom opri, evident subiectiv, asupra unora dintre cei care au dinamizat proiectul, care i-au urmărit creșterea și a căror contribuție a cântărit decisiv la declanșarea procesului Marii Uniri, odată cu decizia Consiliului de Coroană privind intrarea României în Primul Război Mondial alături de cei care o puteau sprijini pentru  împlinirea dezideratului ei național.
Rămas oarecum în penumbra recunoașterii meritelor privind elaborarea prin activitatea  publicistică a unei ideologii națio­nale centrate pe imperativul unității tuturor românilor de pe cuprinsul vechii Dacii, datorită concentrării criticii și audienței asupra operei sale literare, activismul celui mai luminat spirit al românității, Mihai Eminescu, în beneficiul proiectului Unirii este insuficient recunoscut. Mihai Eminescu s-a raportat deopotrivă constructiv, ofensiv și pragmatic la ceea ce avea să însemne motivarea și mobilizarea tinerilor intelectuali, a studen­ților pentru conștientizarea la nivel cât mai larg a nevoii ca teritoriile locuite de români să se regăsească în cuprinsul ace­luiași stat.
Originile tăriei convingerilor lui Eminescu trebuie căutate în perioada șederii lui la Blaj, în atmosfera de cunoaștere istorică și filologică creată de profesorii centrului spiritua­lității româ­nești din Ardeal, în influența profesorului Aron Pumnul, dar credem că mai presus de acestea, în vizitele pe care tânărul poet le-a făcut în întreaga Transilvanie, fie alături de colegi blăjeni fie însoțindu-l pe Iosif Vulcan la diferite întâlniri culturale organizate sub auspiciile Astrei. Contactul nemijlocit cu obștile neamului său, cu limba, obiceiurile și tradițiile fraților din spațiul intracarpatic i-au sădit, foarte probabil, militantului pentru Unire, Mihai Eminescu, determinarea pe care avea să o probeze mai târziu la București, Iași sau Viena.
De altfel, debutul în publicistica politică a lui Eminescu se produce cu un articol dedicat problemelor românilor din cuprinsul Imperiului austro-ungar, „Să facem un Congres” (apărut în 17 martie 1870 în ziarul „Federa­țiunea” din Pesta), urmat de „În unire e tăria” și „Echilibru”, semnate cu pseudonimul Varro.
În articolul „Să facem un congres”, Eminescu afirmă că „oricare bun cetățean are datoria de a se ocupa de viitorul patriei sale și de aceea și românii, prin natura lucrurilor, au datoria de a provoca un congres general al lor, care să determine atitudinea națiunii româ­nești față de o eventuală schimbare a sistemei constituționale”.
„E timpul să declarăm neted și clar că în țara noastră (căci este a noastră mai bine decât a orișicui) noi nu sîntem nici vrem să fim maghiari ori nemți” 11.
Eminescu e totodată atent la resorturile autoasumate de alte națiuni în pretențiile lor dominatoare, observând cu luciditate, la nici 20 de ani, că „ungurii nu sunt cu nimica su­periori națiunilor cu care lo­cuiesc la un loc și acest palat cu spume mincinoase cu care au în­șelat Europa e, de aproape privit, forma ridicolă a unei pretenții ridicole”12.

Organizarea, în 15 august 1871, de către Mihai Eminescu și Ioan Slavici, a Serbării naționale de la Putna, urmată de un congres al studențimii românești din cuprinsul Imperului Austro-Ungar, a evidențiat echilibrul și diplomația tactică a lui Eminescu în abordarea proiectului Unirii, el fiind, alături de Slavici și A.D. Xenopol, adeptul consolidării unității culturale care să preceadă, printr-o intensă propagandă (conferințe publice, biblioteci populare, jurnalism politic), demersuri explicite privind unirea politică, în contrapoziție cu tabăra studenților reprezentați de Iancu Brătescu și Grigore Tocilescu,  care susțineau trecerea directă la o asiduă propagandă politică vizând unificarea teritoriilor locuite de români într-un singur stat. Eminescu avea să-și diversifice opțiunile acționale mai târziu, odată cu înființarea Societății „Carpații”.
Într-o scrisoare adresată lui D. Brătianu și publicată în „Românul” din 15 august 187113, Emines­cu exprimă speranța sa legată de rostul întrunirii tinerimii studențești de crez românesc la Putna: „Deși despărțiți prin hotare, toți știu că sunt unul și același neam și această convingere va mări puterea lor de rezistență și îi va oțeli în lupta pentru neam, lege și țară”. Congresul a cerut prin glasul lui Eminescu „restabilirea unității în viața culturală a Românilor, cultura să fie națională și pretutindeni aceeași (...), să fie omogenă la Prut și la fel în sânul Carpaților cărunți și pe malurile Dunării bătrâne”, potrivit consemnărilor lui Ioan Slavici, care conchide că „de fapt, restabilirea unității culturale a Românilor era un mijloc adecvat în vederea unirii politice a Românilor într-un singur stat”14.

Apariția și scurta activitate a So­cietății „Carpații” (24 ianuarie 1882 – 28 iunie 1883) s-au produs într-un context politic tensionat determinat pe de o parte de interesele  Regatului României de a-și găsi un aliat strategic după obți­ne­rea independenței de stat (aliat identificat din multiple rațiuni diplomatice, între care poziționarea geostrategică și opțiunea Regelui Carol I au cântărit semnificativ, în Austro-Ungaria), apt să-i ofere garanții de suveranitate și integritate față de pericolele de la Răsărit, iar pe de altă parte de aspirațiile naționale tot mai explicit formulate de elitele culturale vizionare și totodată sensibile și reactive la politicile sistematice de deznațio­na­lizare a românilor din Ardeal, duse de autoritățile ungare sub privirile dezinteresate ale Vienei. Se vor observa aici, ca și în alte momente sau perioade ale istoriei politice a românilor, nu doar rațiuni de stat, ci și prevalența în cazul unor membri ai clasei politice ori ai elitei culturale, a intereselor personale sau de grup, situație care a generat frământări și poziționări divergente, reflectate în modurile variate de definire și operațio­na­lizare a intereselor strategice. Dintr-o atare stare de fapt își extrag de altfel resorturile pozițiile neclare, atitudinile inconstante și trădările unor actori politici sau intelectuali ai timpului.
În acest climat se consumă activitatea Socie­tății „Carpații”, aflată de la înființarea ei sub supravegherea Biroului de Informații de la Viena, așa cum rezultă din documentele publicate în volumul lui Gheorghe Ungureanu, „Eminescu - documente de arhivă” (Editura Minerva, București, 1977), din cauza personalităților importante care dețineau calitatea de membri ai organizației (George Barițiu, Bogdan Petriceicu-Hașdeu, Mihai Eminescu, Dimitrie Laurian și alții), caracterului discret al acti­vităților ei, obiectivelor politice asumate și mijloacelor propuse pentru realizarea lor.
În esență, pericolul activității acestei orga­nizații la adresa statalității austro-ungare era reprezentat de intențiile vizând crearea în teritoriile românești aflate sub ocupație a unor nuclee de mesaj și acțiune unioniste, care să devină într-un context politic favorabil factori de presiune și de destabilizare a insti­tuțiilor autorității.
Ideea înființării Societății „Car­pații”, structura, modul de organizare, profilul membrilor și obiec­tivele ei sunt elemente care indică trecerea de la abordările cultural-naționale la o ideologie militantă și acțiuni practice pro-unioniste. Prin ambițiile acestei organizații, proiectul unirii intră într-o fază materială și se transmitea, totodată, un mesaj explicit privitor la poziționarea unei părți relevante a elitei culturale de dincoace și de dincolo de munți: crearea unui stat național unitar nu mai reprezintă un vis sau o aspirație, ci un obiectiv realizabil care impune preocupări concrete, indiferent de gradul și natura riscurilor și, cel mai important, dispune de persoane apte să și le asume. Remarcăm postura extrem de ingrată în care se aflau membrii Societății „Carpații”, organizație considerată factor de amenințare extern de către autoritățile imperiale, iar la București grupare a cărei activități afectează interesele strategice ale Regatului. Organizația ajunge să fie interzisă de către guvern, ca urmare a solicitării exprese a Austro-Ungariei, anterioare semnării Tra­tatului politico-militar dintre cele două entități statale.

Ieșirea din viața publică a lui Mihai Eminescu coincide cu desființarea Societății „Carpații”, realitate care a generat în ultimii ani poziționări ale mai multor eminescologi (printre care reputatul Theodor Codreanu), de natură să avanseze ipoteza unei acțiuni de înlăturare a acestuia din rândul principalilor agenți ai Unirii; „28 iunie 1883 este o cheie hermeneutică pentru istoria românească modernă și ea marchează înlăturarea lui Eminescu de la făurirea destinului românesc”15.
Rămâne o provocare pentru istoricii aplecați spre surse și adevăr riguros documentat iar nu pe speculații facile și seducătoare, continuarea elucidării împrejurărilor care au adus sfârșitul activismului civic și al geniului creator al lui Eminescu. El ar fi împlinit 68 de ani în 1918. Ce ar fi putut însemna Eminescu pentru interbelicul românesc, cum ar fi jalonat elementele noastre de evoluție și destin național într-o Românie întregită, omul care și-a făcut din unitatea politică a românilor un scop în viață?   

Proiectul Unirii este asumat și continuat de la înălțimea cunoașterii  istorice, a unei motivații profunde, percepții sensibile a spiritului vremii și printr-o implicare pluridimensională de către personalitatea cea mai iradiantă a Ideii Naționale la răspântia secolelor deșteptării noastre, Nicolae Iorga. Întreaga activitate  intelectuală, publicistică și politică a lui Iorga de până la 1918 a stat sub semnul luptei pentru înfăptuirea unității statale a tuturor teritoriilor locuite de români. Concepția unionistă a marelui istoric, alimentată de concluziile amplelor cercetări privind continuitatea daco-romană la nordul Dunării, de investigarea complexă, cu instrumentarul riguros al istoriografului exigent, a trecutului și prezentului românilor din Transilvania (Sate și preoți din Ardeal (1902), Neamul românesc din Ardeal și Țara Ungurească (1906)), a fost puternic reflectată în tonul și obiectivele naționale formulate și făcute cunoscute prin gazeta
„Neamul românesc”, ori la cursurile de la Vălenii de Munte, unde un număr semnificativ al cursanților provenea din teritoriile controlate de Austro-Ungaria.
Iorga menținea o legătură activă cu vârfurile intelectualității ardelene și bucovinene, era conectat la întreaga viață social-politică a românilor din Transilvania și Bucovina, primea informații și transmitea orientări, îndemnuri și încurajări cu privire la acțiunile cultural-naționale și politice necesar a fi organizate de frații de dincolo de munți. Forța intelectual-discursivă a lui Iorga, exprimată în varii discursuri și conferințe, a determinat atragerea înspre proiectul unionist nu doar a tot mai mulți intelectuali și oameni politici, dar și a unui număr în creștere de fermenți ai opiniei publice (jurnaliști, studenți, funcționari).
Relevant în privința conexiunii permanente și rolului jucat în rela­ția cu intelectualii ardeleni unio­niști din Imperiul austro-ungar este mesajul transmis de marele istoric membrilor redacției revistei literare Luceafărul care apărea la Budapesta din 1 iulie 1902: „La Dumneavoastră preocupările estetice nu trebuie să joace rolul de căpetenie și nu sunteți în așa împrejurări încât să vă consacrați artei pure. Sunteți în luptă și trebuie să vă luptați. Mai mult decât noi, trebuie să vă îndreptați toate puterile pentru a vă cunoaște cât mai bine și a întări astfel conștiința națională, de care atârnă totul” . Îndemnul16 lui Iorga era adresat unor studenți români din capitala Ungariei, care aveau să se privească și să acționeze ca execu­tanți ai unui proiect cu implicații naționale. Între aceștia se regăsesc Octavian Goga, Onisifor Ghibu, Sextil Pușcariu, Ion Agârbiceanu și Ioan Lupaș, persoane ale căror fapte culturale încorporau, mai mult sau mai puțin vizibil, semne și ambiții politice care depășeau scopul apropiat al obținerii de drepturi civile și politice pentru românii din Transilvania.   
Cum era de așteptat, legăturile lui Nicolae Iorga cu intelectuali din Ardeal și Bucovina, orientarea naționalistă a publicației „Neamul românesc”, conținutul mobilizator al intervențiilor publice ca om de cultură sau politician au condus la supravegherea activităților sale de către autoritățile austro-ungare. Materialele urmăririi lui Iorga de către serviciile secrete vieneze și maghiare dar și de către agenți ai Siguranței regale sunt impresionante, constituind un veritabil obiect de cercetare în jurul perso­nalității marelui istoric (Cornelia Bodea și Radu Ștefan Vergatti, Nicolae Iorga în arhivele vieneze și ale Siguranței regale (1903-1914) București, Editura Mica Valahie, 2012). Supravegherea acestuia era considerată „legitimă” având în vedere prevederile Tratatului dintre Regat și Puterile Centrale, care interziceau propaganda națio­na­listă, motiv pentru care față de Iorga s-a dispus de către auto­ritățile austriece măsura interzicerii accesului pe teritoriul Buco­vinei.
Pe de altă parte, agenții Siguranței române erau îngrijorați că la Vălenii de Munte, prelegerile lui Iorga „vor forma pe studenți în sensul vederilor naționaliste”, raportând că în viziunea istoricului „direcția culturii și politicii noastre devine naționalismul, care se înfige cât mai adânc în pieptul tineretului–oricâte stavile i s-ar opune de guverne”. Un alt agent apreciază că broșura lui Iorga „Cultură națio­nală și politică națională”, cuprinzând un discurs ținut în 1908, e un primejdios „mijloc de propagandă a mișcărilor naționaliste cu multă șansă de reușită”17.
Este lesne de înțeles efectul pe care activitatea lui Iorga l-a avut în direcția generării sau întreținerii, după caz, a orizontului unionist în rândul unor categorii variate de public, popularitatea sa fiind uria­șă, în pofida numeroaselor încercări de minimizare, discreditare sau compromitere care nu l-au ocolit, a cata­lo­gării ofensatoare a activită­ți­lor sale („nebun de legat”) de către rivali sau persoane ostile năzuin­țelor legitime ale româ­ni­tății.
Implicarea neobosită, „încăpățâ­nată” și condamnată a lui Iorga în proiectul Unirii a cântărit semnificativ în crearea masei publice critice pro-unire a Regatului, care avea să se constituie într-un argument decisiv la dezbaterile din Consiliul de coroană cu privire la decizia intrării României în prima conflagrație mondială.   

Estimp, în Transilvania, proiectul Unirii își găsea purtătorii lui în convingeri și acțiune, aflați însă nu doar sub tirul publicisticii maghiare ci și sub supravegherea și hărțuirea continuă a instituțiilor autorității. Rezistența într-un asemenea climat era rezervată caracterelor tari, personalităților cu­ce­rite complet de obiectivul întregirii statale a tuturor românilor, într-o perioadă de început de secol în care scenele imperiilor trebuiau să suporte consecințele afirmării ideilor consolidate în „secolul națiunilor”. Raportat la numărul etnicilor români din Ardeal, personalitățile publice erau puține și nu toate însuflețite de nevoia ridicării cu orice preț a  statutului cultural-politic al conaționalilor, în pofida activismului național excepțional al reprezentanților Școlii Ardelene și al memorandiștilor. Discursurile tăioase la adresa abuzurilor și politicii sistematic antiro­mâ­nești a Budapestei, refuzul compromisurilor și dinamizarea com­ponentei naționale a activi­tăților publice (sarcină rămasă cu precădere „astristă”) sunt abordări și atitudini care nu au caracterizat la unison intelectualitatea românească din Ardeal.

Octavian Goga explică întrucâtva starea care a generat numărul mic al învățaților români sau amorțeala unora dintre aceștia în privința angajării naționale: „din împrejurările economice modes­te și din regimul de apăsare culturală a guvernelor din Budapesta era greu să se smulgă oameni care să depășească pro­por­țiile obiș­nuite ale unor umili și buni muncitori. Cei mai mulți își frângeau aripile la școala ungurească, unde li se spulbera metodic moș­tenirea de acasă și de unde se întorceau cu o minte chinuită, cu o intervertire fatală a tuturor valorilor. Puținii care ieșeau biruitori din această luptă inegală erau înfrânți de viață (...). Numai un temperament excepțional, o putere de revoltă nesecată și un fond moral cu totul deosebit îi putea împrumuta cuiva tăria de a pluti deasupra mizeriilor zilnice și a privi lupta noastră de rezis­tență prin prisma unei judecăți superioare”18  (s.n. I.G.).
E important însă că aceștia nu au lipsit și este admirabilă determinarea lor, alimentată parcă și de conștientizarea faptului că nu sunt mulți cei dispuși să serveas­că cu orice risc adevărul unei  misiuni autoasumate. Ei și zbaterile lor sunt îndeobște recunoscute, chiar dacă nu în măsura în care ar merita-o.
Vom evoca, sub unghiul unor activități poate mai puțin reflectate, două perso­nali­tăți al căror rol  în proiectul unionist este,  altfel,  bine-cunoscut.

Octavian Goga  a fost făcut cunoscut generațiilor ca excep­țio­nal creator al unei monografii lirice a satului ardelean. Marele poet a fost însă, mai presus de creația sa literară, unul dintre promotorii și activiștii cei mai înverșunați ai cauzei românilor ardeleni, devenind exponent al revoltei acestora,  călăuzit de convingerea că „soarele românilor de la București răsare”.

NOTE

1  Ardelean, Florin, Proiectele dacice la sfârșitul Evului Mediu și începutul Epocii Moderne în Cultura, nr. 14 (596)/2018,  p. 4.
2  Iorga, Nicolae, Istoria literaturii românești, Editura Semne, București 2011, p. 78.
3  Ghergheli de Ciocotiș, V., Omul de lume, Viena, 1816, după Iorga, N., op. cit. p. 272.
4  Teritoriul străin în Moldo-Romania, în Gazeta de Transilvania, nr. 43/17 mai 1848.
5  apud. Netea, Vasile, O zi din istoria Transilvaniei: 1 Decembrie 1918, Editura Țara Noastră, 1990, p. 71.
6  Berindei, Dan, Istoria Academiei Române 1866-2006. 140 de ani de existență, București, 2006, p. 54.
7  Rusu, Dorina N., Pagini din Istoria Academiei Române (1866-1948), București, 2007, p. 7.
8  Berindei, op.cit. p. 54.
9 Rusu, Dorina N., op. cit. p.11.
10 Pop, Ioan Aurel, Transilvania, starea noastră de veghe, Editura Școala Ardeleană, 2016, Cluj-Napoca, p. 98.
11  Ungureanu E., Constantin, Mihai Eminescu și idealul unității naționale a românilor  în www.gorjeanul.ro, https://gorjeanul.ro, 15.01.2018.
12  în art. Echilibru, Federațiunea, nr. 38/22 aprilie 1870.
13  Agache, Catinca, Mihai Eminescu și idealul național de unire, în ”Revista Limba Română”, nr.1-2, 2018.
14  Slavici, Ioan, Amintiri-Eminescu, 1924, București, p. 16-19.
15  Codreanu, Th., Dubla sacrificare a lui Eminescu, Târgoviște, Colecția „Memoria”, 1997, p. 9.
16  Goga, O., Pe drum nou, în ”Țara noastră”, nr. 1, 1909, p.1, după Andreea Dăncilă Ineoan Cultura națională la românii din Transilvania în prima parte a  sec. XX, în Cultura, nr. 14/2018, p. 6-7.
17  Platon, Mircea, Elitele și conștiința națională, Contemporanul, 2017, p. 228.
18  Goga, O., Cota: ACNSAS, Fond Documentar, dos. D2, vol. 10, f. 32-34.