Proiectul Manhattan

Proiectul Manhattan reprezintă proiectul de cercetare şi apoi de producere a primei bombe atomice în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial de către Statele Unite ale Americii, Regatul Unit al Marii Britanii şi Canada. Punerea la punct a bombei atomice a necesitat aproape şase ani. Rădăcinile proiectului s-au aflat în temerile oamenilor de ştiinţă ai acelei perioade că Germania nazistă investiga ea însăşi posibilitatea producerii armelor nucleare.

În toamna anului 1938, doi germani de la Institutul „Kaiser-Wilhelm” din Berlin, Otto Halm şi Fritz Straussmann au realizat prima fisiune a unui nucleu de uraniu. Această descoperire i-a entuziasmat pe savanţi: experienţa a fost repetată la San Francisco. În ianuarie 1939, un fizician danez, Niels Bohr, avertizat de către Lise Meitner, o asistentă a lui Halm, care a fost nevoită să părăsească Berlinul pentru a scăpa de legile rasiale, a luat cuvântul la Washington, cu prilejul celui de-al V-lea Congres de fizică teoretică. La Paris, Joliot-Curie şi-a propus în aceeaşi perioadă să realizeze în Sahara o dezintegrare în lanţ, folosind uraniu.

La începutul anului 1939, oamenii de ştiinţă au fost convinşi că poate fi fabricată o armă atomică şi, la 2 august, Einstein, la insistenţele cercetătorilor Leo Szilard, Eugen Wigner şi Enrico Fermi, i-a scris lui Roosevelt pentru a-l informa şi a-i sugera construirea unei bombe de tip nou, cu o putere foarte mare. Lui Roosevelt i se comunicau descoperirile făcute în ultima perioadă (o masă mare de uraniu poate determina o reacţie în lanţ, această reacţie dezvoltând o uriaşă cantitate de energie, iar acest fenomen nou ar putea duce la construirea unor bombe extrem de puternice). În acelaşi timp, îl înştiinţau pe preşedintele american că germanii cunosc deja aceste lucruri şi probabil plănuiesc construirea unei bombe de acest fel, constituind astfel un pericol pentru întreaga lume şi îi cereau aprobarea pentru a crea o armă atomică, sperând să realizeze acest lucru înaintea germanilor.

Preşedintele american a acceptat propunerea. Roosevelt a acordat, în cel mai mare secret, două miliarde de dolari (23 de miliarde la nivelul din 2007 al dolarului) unui mic grup de savanţi care au promis să-l informeze, până la 1 aprilie 1945, dacă este posibilă sau nu fabricarea unei astfel de bombe. 

În Europa, numeroşi savanţi au fost nevoiţi să fugă din calea înaintării germane. Joliot Curie şi-a transferat documentele în Anglia şi a reuşit să-şi transporte rezerva de 180 de kilograme de apă grea la Windsor, la 16 iunie 1940. Britanicii au colaborat activ cu francezii şi germanii din emigraţie şi, începând din toamna anului 1940, au cooperat în mod oficial cu echipele de cercetare americane. Din acel moment, Proiectul Manhattan s-a concretizat în Statele Unite ale Americii.

Cercetările pentru realizarea unei bombe atomice au continuat în mai multe oraşe: Berkeley, Los Alamos, Hanford şi chiar într-un oraş nou creat, de 75.000 de locuitori, construit special, Oakridge (Tennesse). După doi ani, aproape 150.000 de persoane lucrau în cel mai mare secret în cadrul proiectului Manhattan. Cercetarea ştiinţifică a fost condusă de fizicianul american Robert J.Oppenheimer.

Prima etapă practică în dezvoltarea bombei a fost construirea unui reactor primitiv într-o curte de squash din Chicago. Despre această maşinărie, Richard Rhodes spunea că era un „mic Cernobîl în mijlocul unui oraş suprapopulat”.

Au fost create mai multe puncte de cercetare şi de producţie care au operat în secret. Cele trei centre primare de cercetare şi producţie ale proiectului au fost centrul de producţie al plutoniului aflat la Hanford Site, centrele de îmbogăţire a uraniului de la Oak Ridge, Tennessee (unde U-235 era separat de U-238 prin metoda difuziunii gazoase şi a tehnicilor electro-magnetice) şi laboratorul de proiectare şi cercetare a armelor, cunoscut astăzi ca Laboratorul Naţional Los Alamos, construit pe podişul Los Alamos, izolat şi înconjurat de munţi. La Chalk River, Ottawa, era produsă apa grea. La Oak Ridge a fost proiectată o fabrică imensă, despre care se spunea că era cea mai lungă clădire din lume. Laboratorul a început să funcţioneze în 1943. Cercetările s-au desfăşurat în alte peste treizeci de localităţi ale Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii şi Canadei. Ceea ce a fost denumit oficial Districtul Ingineresc Manhattan se referă anume la perioada 1941-1946, când proiectul s-a aflat sub controlul Corpului de geniu al Armatei Statelor Unite ale Americii, sub administraţia generalului Leslie E.Groves.

Districtul Ingineresc Manhattan a controlat producţia de arme din Statele Unite până la formarea Comisiei de Energie Atomică în ianuarie 1947. La început, Groves a încercat să-i ţină pe oamenii de ştiinţă separat unii de alţii, printr-o compartimentare severă, pentru a păstra secretul. Oppenheimer credea că succesul depindea de colaborarea liberă a cercetătorilor. Serviciile de spionaj germane şi oamenii de ştiinţă germani nu au avut nici cea mai vagă idee despre ce plănuiau americanii, până ce nu a explodat prima bombă atomică.  

În 1942, Fermi a construit o pilă atomică, formată din plăci de grafit şi cilindri de uraniu, dispuşi alternativ, în care reacţia în lanţ să se autoîntreţinea, bombardarea nucleelor de uraniu realizându-se cu neutronii încetiniţi care treceau prin grafit. În acelaşi an, tânărului fizician Robert J.Oppenheimer i s-a cerut să se ocupe de partea proiectului referitoare la fabricarea armelor atomice. În 1943, fizicienii de la Los Alamos au mai construit încă trei pile atomice, mai mari însă decât cea a lui Fermi.

Între timp, în Germania studiile şi proiectele pentru realizarea unei bombe atomice se desfăşurau foarte greu, deoarece nu prea mai existau fizicieni care să se ocupe de acest lucru. Era nevoie de mulţi tehnicieni, mecanici, chimişti, fizicieni şi mulţi bani, de care Hitler nu dispunea. Germanii nu aveau nici uraniul şi apa grea necesare fabricării bombei. Albert Speer declara în autobiografia sa că „la sugestiile fizicienilor nucleari”, proiectul bombei a fost abandonat în toamna anului 1942, după ce i-a întrebat de termenul limită şi i s-a răspuns că nu puteau conta pe nimic încă trei sau patru ani. După ce a aflat costurile Proiectului Manhattan, reflectând asupra posibilităţilor Germaniei de a construi bomba, Speer a presupus că germanii ar fi putut să facă o bombă atomică, dar aceasta ar fi atras fondurile de la toate celelalte proiecte militare germane.

În final, Speer concluziona că, până şi în cele mai bune condiţii, Germania nu ar fi putut niciodată să se compare cu „capacitatea superioară de productivitate a Statelor Unite, care a făcut posibilă ducerea la capăt a acelui proiect. În cel mai bun caz, Germania ar fi putut produce bomba în 1947, dar chiar şi aşa, epuizarea ultimelor rezerve de minereu de crom ar fi împiedicat Germania să continue războiul după cel târziu 1 ianuarie 1946. Aliaţii continuau să se îngrijoreze de posibilitatea ca Germania să aibă prima bombă atomică. Au existat mărturii, susţinute de ofiţerii SS de la Mittelverke, că germanii fabricaseră o bombă de „mărimea unui dovleac mai mic” bombă care era alcătuită din „câteva bombe cu uraniu aşezate în jurul unui exploziv convenţional.”

Descoperirea bombei atomice a venit prea târziu pentru a mai putea fi folosită pe teatrul de operaţiuni european, dar, la 16 iulie 1945, în faţa a 250 de savanţi, în zona izolată a deşertului Alamogordo, în locul numit Jornada del Muerto (Drumul Mortului), prima bombă experimentală cu plutoniu a explodat cu succes. Geniştii au înălţat un turn de oţel pe care a fost montată o bombă cu plutoniu. După explozie, pe locul unde fusese înălţat turnul de oţel nu mai rămăsese decât un crater adânc. Fizicienii au asistat la acest experiment de la o depărtare de 15 kilometri de locul unde a fost înălţat turnul. „A fost un spectacol emoţionant şi solemn, ceva care ne-a silit să recunoaştem că viaţa nu va mai fi niciodată ceea ce fusese până atunci”, a afirmat după explozie Oppenheimer. 

Generalul Groves, director al Districtului Manhattan, s-a grăbit să-l înştiinţeze pe Stimson, la Washington, care-l va informa imediat pe Truman, aflat în acel moment la Potsdam: „Operaţiunea efectuată. Raport incomplet, dar rezultatele depăşesc orice speranţe.” Nu mai rămânea decât să se decidă lansarea bombei.

Proiectul a avut succes în dezvoltarea şi detonarea a trei bombe nucleare în 1945: o detonare de test a unei bombe cu implozie cu plutoniu la Alamogordo, New Mexico (testul Trinity); o bombă cu uraniu îmbogăţit, denumită „Little Boy”, pe 6 august, deasupra oraşului japonez Hiroshima; şi o a doua bombă cu plutoniu, denumită „Fat Man”, pe 9 august, deasupra oraşului Nahasaki, tot în Japonia.

„Părintele” bombei atomice

Robert J.Oppenheimer a fost fiul unui evreu ateu din New York. Călătorise mult prin Europa şi a fost studentul lui Max Born la Copenhaga. „Înalt, nervos şi direct... se mişca cu o vioiciune stranie, un fel de alergare, bălăgănindu-şi picioarele, capul fiindu-i tot timpul într-o parte, iar un umăr mai sus decât celălalt. El arăta ca un Einstein mai tânăr şi, în acelaşi timp, ca un băiat din cor, exagerat de înalt. Pe faţă i se putea citi ceva foarte înţelept, dar şi inocent”, spunea despre Oppenheimer, în 1937, Haakon Chevalier.

Aliaţii ştiau că naziştii au un program de construire a bombei, dar spionajul lor nu cunoştea detaliile. Generalul Groves scrie în amintirile sale că, înainte de debarcarea de Normandia, americanii se gândeau la un posibil atac radioactiv impenetrabil, împotriva trupelor de debarcare. Britanicii erau convinşi că cercetările germane erau mult rămase în urma celor americane, dar americanii erau neliniştiţi, temându-se că germanii au progresat mai mult decât ştiau serviciile lor de spionaj.

Pregătind invazia Europei şi eventuala înfrângere a Germaniei, britanicii şi americanii au propus o misiune specială, în care să se adune informaţii despre capacităţile tehnice, personal şi echipament. Conducătorul acestei misiuni a fost omul de ştiinţă olandez Samuel Goudsmit, fizician şi poliglot, care emigrase în 1927 în Statele Unite. Unitatea condusă de Goudsmit a fost numită „Alsos”, ceea ce însemna „crâng” în limba greacă. Goudsmit a descoperit că germanii nici măcar nu reuşiseră să construiască un reactor pentru reacţia în lanţ. Frica lui cea mare a fost ca informaţiile despre cercetările nucleare ale germanilor să nu cadă în mâinile ruşilor. Descoperind că metalul de uraniu era prelucrat în sud-estul Germaniei, o regiune care ar fi căzut inevitabil în mâinile ruşilor, el a cerut ca fabrica să fie bombardată şi distrusă.

Echipa Alsos a descoperit documentele grupului de cercetări nucleare germane sigilate într-un sigiliu scufundat într-o gură de canal. Cei mai mulţi cercetători germani au fost prinşi şi duşi la cartierul general al Aliaţilor din Europa, la Reims.