Prohodul Constitutiei U.E.

Pentru cei carora le placea sa creada ca au construit Statele Unite ale Europei, o putere economica mai mare decat a Statele Unite ale Americii, dublul vot negativ dat de Franta si Olanda Constitutiei europene (pe 29 mai, respectiv 1 iunie) a echivalat cu o ciocnire cruda cu realitatea. De la bun inceput, ratificarea Constitutiei UE nu avea cum sa fie un proces facil. Desi din punct de vedere legal este doar un alt tratat, textul lung consolideaza toate celelalte tratate anterioare si confera noi prerogative Bruxelles-ului, fapt ce a alimentat opozitia fata de respectiva Constitutie. Cand 11 tari supun votului popular un asemenea document, exista oricand sanse ca macar una sa spuna “nu”. Si, deoarece este necesar acordul in unanimitate al celor 25 de tari membre ale UE, este putin probabil ca noua Constitutie va intra vreodata in vigoare, comenteaza The Economist, citat de Rompres. Cu toate acestea, nici aceasta analiza, nici sondajele de opinie negative nu fac mai putin socant refuzul categoric al Frantei si Olandei. Pentru prima data, electoratul celor doua tari fondatoare ale UE au respins decisiv un tratat european. Euro-entuziastii ar putea insista ca francezii si olandezii si-au manifestat prin vot dezamagirea fata de propriile guverne, frustrarea legata de starea precara a economiilor nationale sau teama de concurenta straina. Insa cineva care a urmarit dezbaterile din Franta si Olanda ar putea sustine ca UE a fost o problema periferica in seria de nemultumiri exprimate de cele doua electorate. Faptul ca majoritatea a respins Constitutia indica o profunda dezamagire fata de modul in care elitele politice ale UE au condus Uniunea. Prima lectie Presedintele francez, Jacques Chirac, a reactionat remaniind guvernul si numindu-l premier pe Dominique de Villepin. In schimb, restul liderilor europeni par sa nu tina cont de mesajul anti-elitist al cetatenilor si insista ca procesul de ratificare sa continue. Votul negativ decisiv al Frantei si Olandei a “ucis” Constitutia, deoarece este putin probabil ca cele doua vor mai vota inca o data (asa cum au facut Danemarca si Irlanda). Iar a le cere danezilor, irlandezilor, polonezilor si britanicilor sa voteze pentru Constitutie in noile conditii este ca si cum li s-ar cere doctorilor sa opereze un cadavru, in speranta vana ca va fi readus la viata. Ar fi la fel de gresit ca liderii UE sa se grabeasca sa salveze anumite parti din textul Constitutiei la care tin in mod special. UE are nevoie intr-adevar de o politica externa coerenta, de un nou sistem de vot pentru guvernele nationale in Consiliul de Ministri, o Comisie Europeana mai mica si un proces legislativ mai transparent si mai democratic. O parte dintre aceste schimbari ar putea fi introduse si fara amendarea tratatelor UE, implicit fara nevoia de a mai ratifica la nivel national schimbarile. Cu toate acestea, a le adopta in actualul moment va fi perceput de electorat drept o sfidare a vointei lor, ceea ce ar conduce la critici si mai explozive la adresa elitelor politice ale UE. Liderii europeni ar trebui asadar sa traga doua lectii mari din votul negativ al francezilor si olandezilor. Prima este aceea ca respingerea Constitutiei indica faptul ca visul unei mai profunde integrari politice si, in formularea faimoasa a Tratatului de la Roma (1957), “o uniune mai unita ca niciodata” s-a risipit. In schimb, UE ar trebui sa caute sa fie mai degraba un club mai lax, mai putin federalist si mai descentralizat. Voturile francezilor si olandezilor au anulat in mod clar crearea unui nucleu mai integrat al catorva state ale UE, printre care si Franta si Olanda, care se indreapta mai rapid catre o uniune politica decat restul membrelor. A doua lectie Cea de-a doua lectie este aceea ca UE trebuie sa cedeze mai multe prerogative membrilor sai, pentru a transforma astfel in realitate asa-numitul principiu al subsidiaritatii. Este adevarat ca cei care se opun Constitutiei au dat dovada de opinii contradictorii, unii dorind mai mult liberalism economic si piete mai libere, altii o Europa sociala cu piete mai protejate. Daca Marea Britanie doreste sa-si pastreze libera piata muncii, ar trebui sa i se permita sa faca acest lucru. Daca Franta doreste sa o protejeze mai mult, ar trebui sa fie libera sa actioneze astfel. Nici una din parti nu ar trebui sa-si poata impune politici una celeilalte. Acest lucru nu inseamna libertate absoluta. Chiar si cei care se opun Constitutiei sunt de acord cu piata unica europeana, care intruchipeaza principiile Tratatului de la Roma, potrivit carora bunurile, serviciile, capitalul si forta de munca pot circula liber in spatiul UE. O astfel de piata unica are nevoie de politici clare, privind sa zicem acordarea subventiilor de Stat, infranarea migratiei sau in privinta aplicarii regulilor concurentiale. Extinderea a fost cea mai de succes politica europeana dintre toate. Includerea a noi zece membri, in mai anul trecut, a contribuit la crearea unei zone de pace si de prosperitate la frontierele UE, dar totodata la importarea unui necesar dinamism economic pe Batranul Continent. Observatii similare pot fi facute in privinta tarilor balcanice si Turciei. Este adevarat ca electoratul european trebuie convins de toate aceste aspecte, insa acest lucru se datoreaza partial pentru ca liderii lor abia daca au inceput sa le explice procesul de extindere. Dat fiind faptul ca Franta si alte tari pot supune extinderea referendumului, politicienii trebuie sa invete rapid sa faca acest lucru. A treia lectie Cea mai importanta lectie ce trebuie retinuta din cele doua recente referendumuri este nevoia presanta de a face economiile europene sa inregistreze din nou o crestere, iar somajul sa scada. Tocmai esecul economic si somajul ridicat in tari mari ale UE si pe deasupra membre ale zonei euro stau la baza nemultumirii electoratului si votului de blam care a decurs din aceasta stare. Leacul pentru acest esec este usor de prescris: reforme economice si o mai mare liberalizare, schimbari care au dat roade in Marea Britanie, Irlanda si tarile scandinave. Asemenea reforme sunt promovate in mod normal de CE, potrivit agendei de la Lisabona, incluzand aici si mult abuzata directiva de liberalizare a serviciilor. Insa liderii Frantei, Germaniei si Italiei au o obiectie fundamentala, anume ca electoratul lor le-a devenit ostil tocmai pentru ca au incercat, unii mai timid, sa puna in aplicare reforme (directiva privind serviciile a fost demonizata pur si simplu in campania din Franta premergatoare referendumului din 29 mai). De aceea, multi lideri europeni sunt azi mai putin dispusi ca niciodata sa adopte agenda de la Lisabona sau sa implementeze reforme economice. Ceea ce este profund regretabil. Este o atitudine care e putin probabil sa aduca succes, deoarece perpetueaza o palida crestere economica si o crestere a ratei somajului, aspecte ce cu siguranta vor face guvernele mult mai nepopulare decat cea mai dura reforma. Doar cand liderii europeni vor intelege cat de vitala este reforma pentru economiile lor (implicit pentru sansele lor de supravietuire politica) lucrurile bune vor incepe din nou sa se intample. In definitiv, principiul subsidiaritatii ar trebui sa le permita tarilor sa adopte deopotriva politici gresite si bune. The Economist