Procreare in dragoste

Propulsată de secularism, la începutul Mileniului III, omenirea s-a poziționat la marginea unei prăpastii adânci, cu consecințe noi, unice, și cu care până acuma încă nu s-a confruntat. E vorba de procrearea și reproducerea umană. Dacă la geneza lor, ființelor umane li s-a dat porunca să “crească” și să se “înmulțească,” secularismul zilelor noastre le spune să crească, dar să nu se mai înmulțească. Funcția reproductivă a fost redirecționată spre căutarea și satisfacerea plăcerii fizice. Nu cu mulți ani în urmă încă mai era în uzanță expresia că două ființe de sex opus fac dragoste, iar din dragostea reciprocă rezultă alte ființe umane, concepute în dragoste. În timp, terminologia aceasta a dat loc uneia noi: oamenii nu mai fac “dragoste,” ci “sex.” Așa s-a ajuns la una din marile confuzii cu care se confrunta omenirea zilelor noastre: conceperea ființelor umane este deconectata de dragostea reciprocă. Funcției reproductive i s-a suprapus satisfacția sexuală. 

                În acest context al confuziei privind procrearea umană, întrebăm: care e poziția creștină? Cum văd creștinii funcția procreativă a ființelor umane? Întrebarea aceasta nu e nici retorică și nici fără rost. Răspunsul care i se dă are consecințe. Spre bine sau spre rău. Afectează persoanele care se implică în procesul de procreare, dar și ființele care rezultă din el. E o întrebare, însă, care preocupă nu numai pe creștini, dar și pe sociologi, preocupați de trendurile sociale în viitor, dar mai ales pe politicieni. Pe noi românii, după rezultatele recensământului din 2011, de când am intrat sigur “în iarna demografică ” ar trebui să ne preocupe în mod deosebit.

                Ce ne învaţă Biserica : Dumnezeu iubeşte fiecare persoană în existenţă, şi doreşte ca fiinţele umane de astăzi să împărtășească aceeaşi dragoste următoarei generaţii ce va sa vină. Acest lucru înseamnă că pruncii ar trebui să fie născuți de părinţii lor, într-un context instituţional de iubire permanentă, cu alte cuvinte, în căsătorie. Chiar ştiinţa susţine liniile generale ale învăţăturii creştine. Persoana umană este destinată pentru dragoste. Copiii prosperă ca indivizi în căminele căsătorite. Societatea are nevoie de oameni care au dezvoltate conştiinţa şi auto-controlul. Acest lucru are loc în copilărie, fiind într-o relaţie cu un adult iubitor. Economia şi sistemul politic, depind, de fapt, de dragoste.

 Noi credem că Dumnezeu a creat universul din nimic, ca un act de iubire pură. El nu avea nevoie pentru a-l crea: El este complet suficient în Sineşi. Dar dragostea divină dintre cele trei persoane ale Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, s-au imprimat în seria de acte creatoare înregistrate în Geneză. Dumnezeu a declarat tot ceea ce El a creat a fi "bun." (Gen 1:10) Iar după crearea omului, Dumnezeu a spus despre creaţia Sa că este "foarte bună" (Gen 1:31). "Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea noastră .... Deci, Dumnezeu a creat omul după chipul Său, în chipul lui Dumnezeu, El l-a creat, bărbat şi femeie i-a creat "(Gen 1:26) Ce înseamnă să fii creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu? Creştinii cred că "Dumnezeu este dragoste," (1 Ioan 4:8) şi că Dumnezeu este o comuniune de persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Pentru a fi create în imaginea unui Dumnezeu Treimic, trebuie să fie creat pentru iubire şi pentru comuniune cu ceilalţi. Pentru că "nu este bine ca omul să fie singur," Dumnezeu a creat femeia. La vederea ei, Adam a exclamat: "aceasta este os din oasele mele și carne din carnea mea." (Gen 2:23). Eva nu este o clonă a lui Adam, şi nici nu este ea atât de diferită ca fiind o altă specie. Ea este ca el, dar nu identică cu el. Geneza continuă, "De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup." (Gen 2:24) Cu aceste cuvinte, Dumnezeu a creat căsătoria, prima instituţie social umană. El i-a spus lui Adam şi Evei: “Creşteţi şi vă înmulţiţi,” devenind prima dintre poruncile Lui. (Gen 1:28)Dumnezeu a creat pe Adam şi Eva din dragoste, şi pentru dragoste. Dumnezeu a intenţionat să-L iubim şi să ne iubim unul pe altul. Dar iubirea nu poate fi constrânsa. Iubirea trebuie să fie dată în mod liber. Prin urmare, Dumnezeu ne-a creat cu capacitatea de a alege de a iubi sau a nu iubi. Toate celelalte opţiuni pălesc în fața acesteia de bază: să iubim sau să nu iubim. Este învăţătura neîntreruptă a Bisericii, că Dumnezeu ne-a creat având libertate.

Cu marele dar al libertăţii vine și posibilitatea de a alege în mod eronat, de a alege împotriva iubirii lui Dumnezeu. Si asta este exact ceea ce au făcut primii noştri părinţi. Şarpele i-a convins că "Veţi fi ca nişte dumnezei," în cazul în care aleg împotriva lui Dumnezeu, a unei reguli simple, să nu mănânce din Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului. (Geneza 3:5) Povestea căderii omului, în Geneză, spune că păcatul a venit în lume, prin utilizarea abuzivă a libertăţii umane. Şi aceasta continuă să fie povestea rasei umane. Noi suntem creaţi "foarte bine" de către Dumnezeu. Dar noi nu alegem să fim ’’foarte buni’’ în funcţie de dragostea profundă şi fără de sfârşit pe care El o are pentru noi. În schimb, cum ar fi intenţia nerăbdătoare a copiilor, noi alegem dorinţele noastre imediate peste nevoile noastre cele mai profunde. Apoi ne minţim pe noi înşine. Noi încercăm să ne agitam, dând vina pe alţii, la fel cum Adam a încercat să dea vina pe Eva, şi Eva a încercat să dea vina pe şarpe. Libertatea şi responsabilitatea merg mână în mână.

Dar Dumnezeu nu poate fi păcălit. El a înţeles că Adam şi Eva au făcut o alegere fundamentală pentru a încerca să meargă singuri. Dragostea Lui a continuat: El nu i-a distrus pe ei sau lumea pe care El a făcut-o. El le-a permis să meargă pe calea lor. Rasa umană a continuat în existenţă, şi a continuat să aibă responsabilitate pentru creaţie. Dumnezeu nu i-a abandonat, şi nici nu a încetat sa-i iubească pe ei sau pe copiii lor.

 Iubirea umană este o parte din planul divin. Dumnezeu, autorul tuturor formelor de viaţă, ne-ar fi putut crea în mod diferit decât a făcut-o El. El ar fi putut efectua un act de creaţie special cu fiecare persoană nouă, fără a necesita nici o participare a omului. Dar, ca o chestiune de fapt, în lumea în care trăim, actul de procreaţie dintre un bărbat şi o femeie poate naşte o nouă viaţă. Participarea omului în procreaţie este parte a unui act de iubire între bărbat şi femeie. Dragostea părinţilor ţâşneşte în crearea unei vieţi noi, la fel cum dragostea divină în cadrul Sfintei Treimi a ţâşnit înainte în crearea lumii. De asemenea, este o chestiune simplă de fapt că noi nu putem controla complet crearea unei vieţi noi. Procrearea unei ființe umane necesită cooperarea între bărbat, femeie şi Dumnezeu. Și nu există nici  un element "la întâmplare”nici chiar în procreaţia artificială.

Partea lui Dumnezeu în procrearea vieţii este întotdeauna dragostea. Un bărbat şi o femeie pot concepe un copil din accident, sau prin viol. Ei pot concepe un copil din aburii ebrietăţii sau pe bancheta din spate a unei maşini. Ei pot concepe un copil fără a avea vreo relaţie intimă, prin mijloace artificiale. Dar participarea lui Dumnezeu este întotdeauna dragostea. Indiferent de motivele noastre sau de comportament, indiferent de cât de neglijenţi sau violenţi sau fără judecata am putea fi, participarea lui Dumnezeu în proces este întotdeauna dragostea. Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare şi fiecare copil conceput, indiferent de modul în care acesta a fost conceput. Prin urmare, indiferent de ce rău am fi făcut, nu trebuie niciodată să regretăm copilul ce a rezultat. Dumnezeu iubeşte copilul şi ii doreşte existența.

Acest punct de vedere al iubirii în planul divin oferă o mare speranţă şi impune o mare responsabilitate. Fiecare dintre noi putem şti că Dumnezeu vrea existenţa noastră. Aceasta poate fi o sursă de mare speranţă pentru cei dintre noi care au avut conflicte sau dezamăgiri cu părinţii. Nu contează cât de dezamăgiţi sunt părinţii noştri sau, indiferent de cât de egoişti și lipsiţi de dragoste pot fi, putem şti că Dumnezeu ne iubeşte în toata fiinţa noastră.

 Noi, creştinii, nu suntem atât de naivi încât să credem că fiecare pereche de părinţi iubeşte aşa cum Dumnezeu ne iubeşte, sau cum Dumnezeu ar vrea să ne iubească. Ştim foarte bine din propria noastră experienţă că unii părinţi nu aduc copiii lor la viață aflându-se în plinătatea iubirii cum Dumnezeu a intenţionat. Suntem cu toţii conştienţi de faptul că unii părinţi ne iubesc mai mult sau mai puţin sau chiar că iubirea nu a existat niciodată, sau poate că ne-au iubit și iubirea pentru noi s-a dizolvat. În ciuda păcatelor părinţilor noştri, putem fi siguri că Dumnezeu iubeşte pe fiecare dintre noi. Din perspectiva copilului, această credinţă este cu siguranţă o sursă de confort şi de speranţă.

Chiar dacă din punctul de vedere al adulţilor situaţia este un pic mai complicată, noi trebuie să ştim că Dumnezeu vrea ca noi să iubim aşa cum iubeşte El și ne impune anumite obligaţii serioase. Actul uman al procreării a fost conceput de Dumnezeu, ca ceva similar, dar totuşi mai mult decât reproducerea la animale. Din ceea ce se ştie, specia noastră este singura care se împerechează faţă în faţă, iar femeia este dispusă şi capabilă să participe la unirea trupească, chiar şi atunci când ea nu este fertilă sau ‘’în călduri’’, cum e în regnul animal Aceste fapte din lumea naturală arată ideea că noi participăm la procreare prin dragoste.

Dumnezeu vrea ca participarea noastră la actul de procreare să aibă loc în interiorul căsătoriei. Noţiunea de căsătorit pune tânărul într-o poziţie care urmează să fie pregătit pentru a fi părinte. Relaţia lor va fi baza pentru viaţa copilului lor. Prin căsătorie, ei se pregătesc pentru un copil, chiar dacă aceştia sunt săraci în lucrurile materiale. Ştiu de un tânăr care a devenit tată ca adolescent necăsătorit. Mulţi bărbaţi  în situaţia lui și-ar fi părăsit prietena pentru a deveni o mamă singura, sau ar fi încurajat-o sa avorteze. Dar acest tânăr s-a căsătorit cu prietena lui. Au fost săraci din punct de vedere material. Când copilul s-a născut, ei nu aveau nici măcar un pătuţ sau echipamente speciale pentru copil. Ei au adus pe fiica lor acasă de la spital, şi au culcat-o într-un sertar de la dulap și au înfăşurat-o cu pături. Dragostea lor pentru copilul lor şi pentru ei a fost mai importantă decât prosperitatea lor. Ei au acum patru fiice minunate și DUMNEZEU le-a dat și multe bunuri materiale pentru ca nu au fost egoişti, și au înţeles că Dumnezeu ne dă totul pentru copiii noştri. Înaintaşii noştri spuneau în acest sens ”Că orice om vine în lume cu o pâine în mână”.

Prin căsătorie, bărbatul şi femeia se angajează la o dragoste care este mai mult decât o simplă emoţie sau un sentimentalism ieftin. Ei promit să nu se înșele, să aibă exclusivitatea trupească unul pentru celălalt. Ei promit să-și împărtăşească toată viaţa lor, și la bine și la rău, și când sunt bogaţi și când sunt săraci, în caz de boală şi în sănătate, sau până când moartea ii va despărţi. Această iubire este consumată în actul fizic, în care cei doi devin un singur trup. Noi, de multe ori, ne ferim de aceste obligaţii, dar numai în creştinism oamenii, trăind aceste responsabilităţi la maximum, s-au convins că merita efortul. Dumnezeu vrea ca noi să ne iubim copiii noştri aduşi la existenţă, adică să-i procreăm în, și din dragoste, ca un produs al iubirii față de cealaltă jumătate a noastră. Noi, românii, am făcut asta de 2000 de ani și aşa am rezistat în istorie. Sunt încredinţat că Dumnezeu ne va călăuzi să ieşim din marasmul și nesimţirea manifestată prin egoismul consumist și materialist în care ne găsim.

 Căci "ghiavoleasca" (ar zice cronicarul...) încrâncenare în care suntem acum prinşi în mod inutil, a făcut să ajungem în România anului 2012 la cifra de 19 milioane de locuitori, în timp ce în ultimii 60 de ani am făcut 22 de milioane de avorturi. Ar mai fi o speranţă dacă ne-am aminti că, la finele secolului al XIX-lea, un episcop al Buzăului obişnuia sa se roage astfel lui Dumnezeu : " Doamne, nu pedepsi România pentru păcatele fiilor săi". Aşa ar trebui  să ne rugam și noi.