Procesul lui Eichmann, „un Nürnberg individual”

După al doilea război mondial, marii criminali de război nazişti au avut parte de un proces răsunător. Actul justiţiar a produs, probabil, mai multe scrieri decât orice altă acţiune juridică. Cazul lui Adolf Eichmann este însă diferit din multe puncte de vedere. Procesul acestuia a început la 11 aprilie 1961.

Oficialul SS Adolf Eichmann a fost capturat de forţele de securitate israeliene în Argentina, la 15 ani după procesul de la Nürnberg şi a fost judecat pe teritoriul unui stat, Israel, care nu exista în 1945. Eichmann a fost judecat pentru crime de război şi crime împotriva umanităţii. Acuzarea publică a fost condusă de primul-procuror al Israelului, Gideon Hausner.

Procesul a durat opt luni, de patru ori mai mult decât i-a luat lui Eichmann să deporteze aproape jumătate de milion de evrei maghiari la Auschwitz. La final, Eichmann a primit singura condamnare la moarte într-o instanţă civilă din istoria statului Israel.

La cinci decenii de la capturarea lui Eichmann, au fost realizate mai multe reevaluări analitice ale procesului şi consecinţelor acestuia. Actul de justiţie de la Ierusalim a avut un impact mediatic major. Evenimentul a fost acoperit de mai mulţi reporteri decât procesele de la Nürnberg, petrecute cu 16 ani mai devreme. Consecinţele au fost, de asemenea, remarcabile pentru investigarea, înţelegerea şi receptarea Holocaustului.În cadrul procesului, care poate fi considerat „un Nürnberg individual”, s-a conturat portretul unui om activ, energic, un maestru creativ al disimulării. Cea mai interesantă mărturie Eichmann nu a oferit-o la proces, ci la interogatoriul luat de Avner Less, un ofiţer de poliţie israelian.

Printre altele, Eichmann i-a acuzat pe şefii săi pentru că la Nürnberg l-ar fi „înfundat“ încercând să se disculpe. A utilizat, în schimb, acelaşi argument al „îndeplinirii ordinelor“, dar a inserat detalii cutremurătoare la care a fost martor ocular: a relatat despre pregătirile pentru uciderea în masă, despre evreii dezbrăcaţi şi urcaţi într-un camion pentru a fi lichidaţi, despre momentul în care au fost deschise uşile unui spaţiu de gazare, despre scena unei execuţii sumare în masă din Lodz.

În sala de judecată, a fost însă un chibzuit manipulator. La întrebarea dacă se consideră vinovat, Eichmann a răspuns: „În sensul actului de acuzare, nu!“ A spus ce a vrut, cât a vrut, cum a vrut, cu jumătăţi de adevăr şi cu răstălmăciri dezgustătoare. Nu şi-a recunoscut niciodată faptele abominabile. Ba mai mult, s-a autovictimizat, uzând de supremul cinism convulsiv.

Dovezile documentare l-au demascat, însă. Când un institut al Universităţii din Strasbourg a solicitat în timpul războiului 115 schelete pentru cercetări, Eichmann a găsit soluţia ingenioasă: a cerut ca un antropolog să selecţioneze evrei care să fie ulterior gazaţi.

Ruth Levy-Berlowitz, cea care a fost însărcinată să-i traducă lui Eichmann ce se discuta în timpul procesului, din ebraică în germană, a declarat mai târziu că Eichmann nu avea nici o reacţie la ceea ce se întâmpla.

„Era pur şi simplu o figură împietrită, într-o cuşcă de sticlă, flancat de doi paznici muţi. Părea ireal, aproape suprarealist. Faptul că ceea ce spuneam nu stârnea nici o reacţie din partea lui mă deranja uneori. În timpul procesului a încercat să se prezinte drept o rotiţă într-o maşinărie infernală, ca executant al ordinelor. Dar din alte declaraţii a devenit evident că a acţionat din convingere”, a spus Ruth Levy-Berlowitz. 

Procesul a fost însă şi un barometru care a măsurat tensionata relaţie dintre supravieţuitorii Holocaustului şi autorităţile de la Ierusalim. Încordarea a pornit de la linia clară pe care premierul septuagenar Ben Gurion a trasat-o între Holocaust şi statul Israel. Admiţând că Israelul nu poate vorbi în numele tuturor evreilor, el a argumentat că trebuie să vorbească în numele victimelor Holocaustului.

American Jewish Committee s-a opus din răsputeri organizării procesului la Ierusalim, argumentând că Eichmann a comis crime odioase împotriva umanităţii, nu doar a evreilor: Liderii AJC au sugerat, de asemenea, ca Israelul să formuleze comentariile referitoare la Holocaust în termeni universali. În alte colţuri ale Europei, acţiunea din instanţă a trezit vagi sau profunde resentimente. Berlinul s-a temut ca nu cumva actul justiţiar să alimenteze culpabilizarea naţiunii germane pentru genocidul evreiesc. Dar Ben Gurion a utilizat evenimentul pentru a dezvolta relaţiile dintre cele două state, fără ca onoarea Germaniei postbelice să fie afectată. Printre altele, el i-a cerut procurorului de caz să se asigure că referinţele la Berlin priveau în mod precis doar Germania nazistă. Procesul a suferit însă de pe urma unor erori judiciare importante. Cele mai însemnate critici au fost exprimate cu privire la strategia şi la actul de acuzare.

De exemplu, Eichmann a fost învinuit şi pentru ce nu a făcut: deportările şi execuţiile din Est, ori înfiinţarea ghetourilor şi a lagărelor. Lista a fost completată de alte critici: încălcarea principiului neretroactivităţii legii, condiţiile capturării, incapacitatea apărării de a aduce martori (foşti combatanţi SS) fără ca aceştia să fi fost arestaţi de către autorităţile israeliene, imparţialitatea completului de judecată (evrei germani emigraţi în Palestina, foşti destinatari ai Soluţiei Finale).

Acuzarea a formulat, de asemenea, învinuirile, în aşa fel încât Eichmann ar fi jucat un rol deosebit în toate aspectele exterminării din Europa. Procurorii au transformat mărturiile victimelor în punctul nodal al procesului. Depoziţiile supravieţuitorilor au fost privite cu deferenţă de către critici, dar multe dintre ele au fost considerate irelevante din punct de vedere legal.

În sânul societăţii israelite, procesul a fost locul de intersecţie al memoriilor ireductibile, punctul culminant al unei dezbateri fierbinţi. Procesul din 1961 a adus în discuţie o problemă sensibilă pentru supravieţuitorii Holocaustului: cooperarea consiliilor evreieşti cu regimul nazist. Interesant de adăugat că legea în baza căreia a fost judecat Eichmann fusese adoptată în Israel, în 1950, pentru a sancţiona tocmai colaborarea evreilor cu autorităţile celui de-Al Treilea Reich.

Hannah Arendt a fost dezamăgită profund de proces: limba oficială utilizată, irelevanţa mărturiilor, atmosfera din sala de judecată, strategia acuzării, politizarea. S-a aşteptat ca actul justiţiar să explice natura totalitară a societăţilor, resorturile crimei. A privit Holocaustul ca o infracţiune împotriva umanităţii şi a descris drept „patetică şi sordidă“ colaborarea evreilor cu naziştii. Pentru mulţi însă, evaluarea procesului făcută de Hannah Arendt e mult mai complexă şi parţial neînţeleasă. Detractorii gînditoarei germane au susţinut că a avut grave carenţe în documentare şi nu a fost prezentă la tot procesul. Ba chiar a lipsit de la cele mai multe dintre înfăţişări.

Hannah Arendt a stârnit nenumărate reacţii ostile, a fost acuzată de antisemitisim şi de faptul că a privit cu dublă măsură victimele şi criminalii. A vorbit despre Eichmann ca despre un funcţionar mărunt, fără multe iniţiative, „o rotiţă minusculă“ din lanţul crimei şi nu un antisemit virulent, deşi a considerat explicaţiile privind executarea ordinelor drept mincinoase. Pentru mulţi, Arendt a fost în mai mare măsură personaj central în povestea Eichmann decât Eichmann însuşi.

Procesul lui Eichmann a însemnat foarte mult şi pentru societatea germană postbelică. După mai bine de un deceniu şi jumătate, oamenii au fost confruntaţi cu trecutul. Astfel, procesul şi condamnarea lui Eichmann au căpătat o triplă valenţă istorică: au prezentat Holocaustul, felul cum a fost tratat în Israel şi modul cum a fost perceput în Germania Federală.

La sfârşitul procesului, Eichmann a fost găsit vinovat, condamnat la moarte şi spânzurat, fără prea multe formalităţi, în celula sa din închisoarea Ramleh, la 31 mai 1962. Cadavrul său a fost incinerat şi cenuşa a fost aruncată în apele internaţionale ale Mării Mediterane. 

Exterminatorul evreilor din Ungaria

Despre biografia lui Eichmann s-a scris mult. El n-a terminat niciodată liceul. S-a înscris în Partidul Nazist la 28 de ani, cu un an înainte ca Hitler să preia puterea în Germania, fiind atras de retorica belicoasă, dar şi de camaraderia şi bonomia promise de socializarea militaristă. A început prin a se ocupa de supravegherea organizaţiilor evreieşti, în care a văzut „o conspiraţie gigantică“. A evoluat rapid, bizuindu-se pe principiul acuităţii propriului interes.

După „succesele“ înregistrate la Viena şi Berlin cu devalizarea evreilor ca responsabil al Biroului Central pentru Emigrare, a fost promovat de Reinhard Heydrich. Eichmann a fost cel mai tânăr ofiţer de la Conferinţa de la Wannesse, unde s-au pus la punct detaliile Soluţiei Finale. Era juniorul energic şi promiţător al naziştilor. Ulterior, a fost responsabilizat cu organizarea transporturilor pentru rezolvarea „chestiunii evreieşti“.Ungaria a fost locul desăvârşirii acţiunii genocidale a lui Eichmann, punctul culminant al carierei lui. Şi-a arătat puterea malignă în 1944: a deportat 437.000 de evrei maghiari la Auschwitz-Birkenau în doar două luni, dintre care 75% au fost gazaţi. A negociat în aparenţă pentru un schimb impenitent (evrei contra camioane), dar, în realitate, a făcut eforturi disperate ca un număr cât mai mare de civili să ajungă în camerele de gazare.

I-a sugerat lui Rudolph Höss, comandantul lagărului, să-i gazeze pe toţi, fără a-i mai selecta. Într-o zi din iulie 1944, după ce Horthy a decis stoparea deportărilor, a făcut tot posibilul să ducă la îndeplinire un plan diabolic. I-a ţinut închişi timp de o zi pe liderii comunităţii din Kistarcsa, pentru ca aceştia să nu poată comunica, în timp ce oamenii lui au deportat la Auschwitz 1.500 de persoane. Uimeşte insistenţa sa diabolică şi efortul pedant pentru a ucide până în ultima clipă a războiului. În octombrie 1944, i-a forţat pe evreii maghiari să facă un marş pe jos către lagărele din Polonia, astfel încât zeci de mii şi-au găsit sfârşitul.

„Era pur şi simplu o figură împietrită, într-o cuşcă de sticlă, flancat de doi paznici muţi. Părea ireal, aproape suprarealist. Faptul că ceea ce spuneam nu stârnea nici o reacţie din partea lui mă deranja uneori. În timpul procesului a încercat să se prezinte drept o rotiţă într-o maşinărie infernală, ca executant al ordinelor. Dar din alte declaraţii a devenit evident că a acţionat din convingere”.

 

Ruth Levy-Berlowitz