Privatizarea şi falimentarea Maramureşului

Privatizarea cu cântec a colosului industrial, OLTCHIM Râmnicu Vâlcea, redeschide un dosar negru, cu iz penal, care a pus pe butuci, după acelaşi model, cea mai mare parte a industriei româneşti I Şi în Maramureş au fost privatizări şi închideri de activitate, cel puţin controversate: APSA, CUPROM, MARATEX, REMIN, FAIMAR, SCIPOMAR, TCI, nume de companii care au făcut istorie şi care au dezvoltat economic judeţul, dând de mâncare la zeci de mii de familii I Astăzi, coloşii industriali s-au transformat într-un morman de ruine sau, cel mult, într-o miză imobiliară. Ultimii 20 de ani au fost un atac la economia judeţului pentru care, cel puţin deocamdată, nu a răspuns nimeni.

În 1990, Maramureşul avea 173 500 de salariaţi, dintre care 137200 erau muncitori. Aproape jumătate din numărul locurilor de muncă erau oferite în industrie. Astăzi, Maramureşul are doar 86 300 de salariaţi, iar industria judeţului a devenit aproape inexistentă. Odată cu debutul crizei economice, numărul societăţilor care au peste 250 de angajaţi a tot scăzut anual. Astăzi, abia depăşind numărul 100. Un declin economic cauzat de istorie şi vremuri şi accelerat de interese meschine sau, dimpotrivă, de dezinteres. O cronică sumbră a 20 de ani de involuţie, falimente, disponibilizări şi şmecherii financiare care au pus pe butuci activitatea economică a judeţului. O poveste care începe cu „a fost odată”...

„Dai în mine, dai în tine, dai în fabrici şi uzine”. Aşa suna unul din sloganurile din „Epoca de Aur”. Numai că, insistând doar pe producţie şi investind puţin în tehnologizare, regimul roşu a împins spre sfârşit industria românească. Iar guvernele postdecembriste au definitivat „opera ceauşistă”.

Încă de la jumătatea anilor ‘90 s-a pus problema vânzării fabricilor neprofitabile. S-au făcut privatizări pe sume derizorii, iar noii cumpărători, chiar dacă au promis că vor păstra capacităţile de producţie, au vândut fabricile pe bucăţi. Exemple sunt cu duiumul.

APSA SA. Sau Societatea Comercială „Accesorii piese de schimb auto’’( S.C. APSA S.A. ), înfiinţată la 1 iulie 1949 era specializată în producţia de piese de schimb şi accesorii auto pentru autocamioane, autoturisme şi autoutilitare de transport şi teren. Producţia de piese de schimb auto este destinată pentru autovehicule indigene de marca ROMAN, TV-ARO, DACIA şi cuprindea: discuri de ambreiaj, ambreiaje, cap bară, roţi dinţate, prezoane, suport roţi şi set motor. De asemenea, societatea producea pentru export accesorii auto. În 1999, cu 1200 de angajaţi la activ şi un nume de prestigiu internaţional, societatea e scoasă la mezat. FPS avea de ales între doi pretendenţi: firma Wihag, partener al APSA din 1974, şi o societate băimăreană, AMA SRL. Deşi tehnicii şi sindicaliştii au susţinut oferta nemţilor, FPS a vândut acţiunile firmei AMA SRL. Şi    s-a ales praful!

Maratex. Un colos industrial care, înainte de declararea falimentului din 2006, avea multe sute de angajaţi. Falimentul colosului textil maramureşean şi a două societăţi similare din Satu Mare Textila Ardeleana Satu Mare şi Filatura de Bumbac din Carei, se leagă de acelaşi om, Arnold Neisse, care a preluat pachetul majoritar de acţiuni al companiilor. Toate au căzut ca un domino al falimentului, după ce firmele lui Arnold Neisse din Germania şi Ungaria au fost declarate falimentare. Neamţul a fost cercetat o vreme pentru că ar fi cauzat prejudicii importante, apoi s-a pus batista pe ŢAMBAL. În 2007, Maratex a intrat în lichidare şi imensa bază materială a fost scoasă la licitaţie şi vândută unui dezvoltator imobiliar austriac pentru mai bine de 16 milioane de dolari. Fabrica a fost rasă, iar proiectul imobiliar a rămas în „stand-by”.

Faimar. Un nume care în anii ’80 însemna 1400 de locuri de muncă. Majoritatea angajaţilor fabricii era compusă din femei, care reprezentau aproximativ 80% din totalul muncitorilor încă de la deschiderea Faimarului. Pentru început, marfa produsă era destinată exclusiv pieţei interne, apoi din anul 1982 s-a trecut pe export. În anul 1996 a avut loc privatizarea fabricii, cu Asociaţia Salariaţilor. După care a început declinul. În final, clădirea de pe Bd. Bucureşti a fost vândută unui dezvoltator imobiliar. SC Scipomar SA. Un nume care în anii ’90 nu mai avea nevoie de nicio prezentare. Prin 2000 a început declinul societăţii, cu o tentativă de reorganizare. În 2002 însă s-a ajuns la faliment.

Întreprinderea Mecanică de Maşini şi Utilaj Minier, sau IMMUM, o întreprindere care în vremurile bune avea 6500 de angajaţi. Producţia întreprinderii s-a axat, în special, pe fabricarea utilajelor miniere de preparare, susţineri metalice, piese de schimb pentru utilaj minier (celule de flotare, filtre de vid, concasoare, agitatoare şi multe altele. O bună parte din producţie mergea spre export. IMMUM producea circa 2.500 produse, dintre care peste 500 erau produse noi. S-a ales praful.

Întreprinderea Avicolă de Stat Baia Mare avea 24 de hale, unde se produceau aproximativ 45 de milioane de ouă anual şi putea produce anual peste 10 milioane pui. S-a ales praful! În aceeaşi situaţie au fost Complexul pentru creşterea şi îngrăşarea porcilor Seini, abatorul Întreprinderii de industrializare a cărnii, Fabrica de conserve „Agrofruct,” Baia Mare, fabrica de pâine.

Maralact Baia Mare, singura fabrică de procesare a laptelui a avut un destin incredibil, ajunsă în portofoliul unei doamne care nu prea avea nimic cu industria lactatelor, a fost adusă la faliment în cinci ani. Fosta proprietară s-a ales cu un modest castel în Franţa, iar unii dintre micii producători de lapte, posibil să nu îşi fi încasat restanţele care au făcut obiectul multor materiale de presă.

La fel de grav a fost la Combinatul Phoenix. Cel mai mare combinat de acest fel din această parte a Europei, singurul procesator de minereu cu metale nobile, singurul producător de aur cu o puritate de 9.98% a ajuns o anexă enervantă la butoniera unuia din baronii cuprului din România, Horia Simu. Phoenix a intrat în malaxorul privatizărilor din perioada CDR. Celebrul FPS Bucureşti a vândut combinatul băimărean unor indieni care aveau în proprietate mijloace de transport pe mare, a minereului. Nu aveau habar de metalurgie. Anglo-indienii de la Alled Deals au reuşit în doar cinci ani să pună Combinatul pe butuci. Foarte important, Phoenix a fost vândut anglo-indienilor pentru 111 mii de dolari. Nu este o glumă! În contractul de vânzare-cumpărare au existat şapte anexe, dintre care două nu au fost văzute niciodată, de nimeni. În acea perioadă România a pierdut poansonul de ţară, o sculă care certifica faptul că România era producător de aur şi făcea parte din clubul select al producătorilor de aur cotaţi la Bursa de la Londra.

O altă mare afacere este Remin Baia Mare. Mineritul din nordul ţării, mineritul neferos, a fost închis în 2007, dar pregătirile pentru această minunată realizare au început în 1999. Anul în care au fost disponibilizaţi zeci de mii de mineri ai Remin. Primul val şi cel mai nimicitor. A urmat raportul Andersen, prin care s-a pus cruce mineritului neferos românesc. Cineva spunea că atunci când se închide o mină în România se deschide alta în Polonia, Cehia, Chile, Norvegia sau cine mai ştie unde.

Devine evident, în 2012, că s-a dorit închiderea mineritului şi metalurgiei neferoase din România. S-a dorit de ţări, guverne din Europa, iar politicienii români au fost părtaşi la o mare dramă a Românei. Punerea ei pe butuci s-a petrecut parcă, după un program bine stabilit, cu date şi realizări bifate.

Peste Deal, situaţia e la fel de dramatică. Vreţi exemple? Vă dăm exemple: Combinatul de prelucrarea lemnului din Sighet era cel mai mare exportator de mobilă de pe piaţa URSS. Acum, pe platforma combinatului funcţionează mai multe întreprinderi, care prelucrează şi exportă lemn. Şi “construcţiile maramureşene” au fost puse pe butuci: Poligonul de prefabricate al Trustului de Construcţii Maramureş, Întreprinderea de producţie industrială şi construcţii căi ferate (IPIC-CF) Baia-Sprie, Secţia de prefabricate din Ulmeni, Fabrica de cărămidă de la Crăciuneşti, Fabrica de faianţă şi sticlărie din Baia Mare, Fabrica de sticlă din Piatra (comuna Remeţi) toate au ajuns ruine.

Privatizările maramureşene pot fi studiu de caz, din categoria negativă a lucrurilor şi cum noi suntem cârcotaşi, am vorbit şi cu doi analişti economici de mare forţă: Ştefan Gonczi şi Teodor Ardelean ne-au spus câteva păreri faţă de fenomenul privatizării româneşti. 

„Judeţul Maramureş a intrat în ultimul deceniu al secolului trecut cu o zestre economică care în prezent nu mai arată nici pe departe cum a fost. Desigur, problema poate fi privită nostalgic sau poate fi privită realist, eficient. Este bine să amintim că din punct de vedere economic anul 1989 a reprezentat un moment de cotitură majoră. Printre marile imperative pe care ni le-am asumat a fost şi cel al trecerii de la economia de comandă la cea de piaţă. Nu se poate construi un sistem economic, altul decât cel anterior, fără schimbarea formelor de proprietate. În fond, cine era proprietarul a tot ce exista în România, până în anul 1989? Cu mici excepţii, statul. Acest proces s-a realizat scurt, crud, inuman, în decurs de 2 ani, până în anul 1948 prin preluarea, fără despăgubire, a mijloacelor de producţie a românilor. În domeniul funciar, procesul a fost mai lung, dar la fel de crud ca şi în cel al comerţului sau industriei. Era modelul economic importat, în care eficienţa muncii era mai puţin importantă, prevalând cantitatea în faţa calităţii, în care planul prevala banul.

Schimbarea sistemului economic cerea adaptarea formelor de proprietate la noile cerinţe. Doar proprietatea privată asigură condiţiile pentru a funcţiona noul sistem economic. Marea întrebare era cum să se producă acest proces? De a face istorie nu este cazul, fiindcă răspunsul se deduce din situaţia actuală. Este necesar să re-subliniem numai schimbarea formei de proprietate, de la un singur proprietar la mai mulţi, să asigurăm funcţionarea sistemului economic al economiei de piaţă. Însă, cu aceeaşi pertinenţă se impune şi concluzia că şi statul trebuie să se considere jucător pe piaţă, nu numai persoanele private. Este extrem de dăunător să fii doar un simplu spectator, vorbesc de stat, în procesul transferului de proprietate şi să laşi procesele să se desfăşoare de la sine, doar pentru a se termina cât mai repede acţiunea.

În acest proces s-a indus un element care s-a dovedit extrem de periculos, respectiv teoriile neoliberale, susţinute de un economist cunoscut, Milton Friedman, câştigătorul premiului Nobel pentru economie, care constă în totala eliminare a unui control sau a intervenţiei exterioare, desigur, în care lăcomia şi aroganţa îşi găsesc un cuib cald.

A trebuit să treacă decenii până când idolatrizarea pieţei libere a fost considerată o ficţiune, susţinătorii acestei teorii (John Cassidy) o numesc „economie utopică”, în opoziţie cu economia bazată pe realitate.

Legat de Maramureş, şi noi am trecut prin această frenezie a privatizării, a idolatrizării pieţei neintervenţioniste. Această febră va fi calmată de revenirea la economia bazată pe realitate”.

„Trecerea de la economia socialistă la cea de piaţă a fost mai dificilă în România decât în celelalte ţări ale fostului bloc sovietic, din raţiuni multiple. În consecinţă, fenomenul privatizării a urmat un curs greoi, meandric şi plin de dificultăţi.

S-a pornit de la mic la mare, dar unităţile mici au fost vândute scump, iar cele mari fie au fost oferite pe „nimic”, fie au rămas să se zbată în agonie sau să intre în faliment. Metoda Rugină n-a fost acceptată, Metoda Raţiu a fost terfelită public, iar Metoda Popescu (adiţie de capital) a fost desconsiderată de către experţi.

Dacă vorbim de succese, în primul rând trebuie amintită privatizarea BRD. Mă simt mândru că am făcut parte timp de cinci ani din Consiliul de Administraţie al băncii şi patru ani din Comitetul de Direcţie, format din preşedinte, trei vicepreşedinţi şi subsemnatul ca reprezentant al celor 5 SIF-uri.

De altfel, prin privatizarea a 30% din capitalul societăţilor comerciale cu capital de stat şi formarea celor 5 fonduri ale proprietăţii private (azi cele 5 SIF-uri) s-a făcut cel mai mare pas pe acest drum esenţial al reformei economice.

Ca senator al României, am avut responsabilităţi foarte importante în privatizările economice, fiind timp de trei ani preşedinte al comisiei de specialitate – Comisia de privatizare. Prin analizele efectuate, prin deplasările în ţară şi vizitele economice întreprinse, prin audienţele realizate fie la sediul comisiei, fie în teren, am sprijinit peste 1.500 de societăţi comerciale să se privatizeze prin Metoda MEBO. Adică prin negociere directă de către managerii acestor unităţi şi organizaţiile salariaţilor, a cumpărării pachetelor de acţiuni deţinute de către stat şi achitarea contravalorii acestora în rate eşalonate pe mai mulţi ani. Era firesc să procedăm aşa, deoarece cu masa monetară existentă la populaţie în acea vreme, nu s-ar fi putut achiziţiona nici 2% din economia naţională scoasă la privatizare!!!

Sunt şi astăzi câteva mii de societăţi care au parcurs această cale şi care au rezistat jocurilor pieţii şi loviturilor crizei. Din păcate, la noi în judeţ foarte puţine, deoarece noi am avut o economie dominată fie de regii, fie de activităţi economice care au „murit” de timpuriu (industria forestieră, industria constructoare de maşini, industria metalurgică ş.a.). Întreţinută un timp de sistemul lohn, industria uşoară a clacat şi ea foarte uşor. Au venit şi lovituri neaşteptate. Aveam în Baia Mare o celebră fabrică de bere, care producea cea mai bună bere din România (Hopfen König şi Bergenbier), dar prin politica grupului Interbrew, fabrica a intrat în conservare, din raţiuni de strategie a producţiei la nivel naţional. În alte oraşe privatizările au fost mai reuşite decât la noi. Spre exemplu, la Reghin, la Zalău, la Bistriţa ş.a.m.d. A fost mai uşor de rezistat de către cei care au reuşit să se folosească atât de profesionalismul şi vocaţia locală, cât şi de ... capitalul străin (vezi Fabrica de ţevi din Zalău, cumpărată de cel mai mare producător de ţevi fără sudură din lume, Grupul Tubman!).

Probabil că aşa a fost să fie! România avea o economie dezvoltată supraramificat (eram, după URSS şi SUA, ţara cu cea mai mare paletă de sorto-tipodimensiuni produse!), dar subcapitalizată financiar. Produceam pentru pieţe mai puţin exigente, iar când s-au „rupt barierele”, ne-am ciocnit de concurenţa marilor coloşi internaţionali.

Am amintit aici doar câteva linii semnificative dintr-o evoluţie foarte complexă şi dificilă a economiei noastre intrată pe drumul firesc al privatizării. „Firesc” pentru că „statul” este considerat cel mai slab „administrator economic”. E ceva „natural” şi „firesc” să dezvolţi o afacere privată şi să o creşti până la „optimul” ei specific. Dar e total „nenatural” şi „nefiresc” să transformi un „uriaş” economic al statului în „entitate” privată. Nu e imposibil, dar e dificil. Unii au făcut-o, alţii au murit în timpul „facerilor” sau au făcut ce era de făcut doar pentru ei. Au fost conduceri de societăţi privatizate prin MEBO, în care directorii au ţinut firmele în viaţă doar atâta timp cât au reuşit ei personal să se îmbogăţească. Apoi le-au „dirijat” spre... faliment. Unii zic că şi asta e „firesc” deoarece a privatiza înseamnă mai mult egoism decât solidaritate. Total neadevărat! Capitalismul este orânduirea care a descoperit puterea solidarităţii în... acţiune!”.

Dr. Teodor Ardelean