PRISLOPAS, civilizatia care priveste ursul in ochi

* La 15 kilometri de Borsa, "catarata" pe munti si pitita in desirul padurii se intinde o "Atlantida" a Maramuresului * Pana in 1990, aici se afla o asezare unica in Maramures, in care traiau sapte familii de pastori: Prislopas * O civilizatie de poveste, in care totul era atipic, de la graiul, numit "iuiuit", diferit pentru fiecare familie, la rugaciuni, cantece, superstitii cu "blestemul ursului" sau izvorul cu apa rece care ii tinea sanatosi si fericiti * Astazi, civilizatia disparuta a Prislopasului are un singur „martor”: Vasilea Conului, o batrana de 78 de ani, care s-a nascut, a crescut si a imbatranit aici. Demult, pe vremea cand Borsa nu era numita "Micul Milano", iar fala borsenilor nu se masura in jepp-uri, ci in turme de oi, exista o lume de poveste, unica in Maramures. O civilizatie matriarhala, in care femeile se ocupau de pastorit, priveau ursul in ochi si-si chemau vecinii prin "iuiuit". La 15 kilometri de Borsa, la poalele Varfului Puzdrea, se afla un sat de "oameni ai muntilor". Cateva familii care au urcat cu oile la munte, candva, nu se stie cu exactitate cand, si s-au aciuat aici. Si-au facut case de lemn, au inventat semne, legende si o cultura proprie. Si au trait zeci de ani fara doctor, fara preot, fara profesor. Catunul cu nume blajin, ca de copil, apare pomenit in cronicile voievodale datorita darjeniei satenilor care s-au incumetat sa infrunte muntele, ursii si frigul pentru a fi mai aproape de natura si de Dumnezeu. Oamenii Prislopasului erau pastori, de la prunci, la barbati si mai ales la femei. Se hraneau cu ce le oferea natura si vitele pe care le pazeau de lupii flamanzi si aveau o singura grija lumeasca: sa nu-i supere furtunile ori fiarele padurii. In ultimii ani ai comunismului, aici traiau vreo sapte familii, fiecare cu cinci-sase-sapte-opt prunci. Fiecare cu o casuta mica, din lemn, cu lut pe podele si mobilier sumar: un prici, o soba si o masa pe care statea totdeauna o cofa cu lapte acru, o ceapa rosie si un borcan cu sare. Pentru serile cele mai friguroase, batranii izolau peretii cu muschi proaspat. Iar la capatul de sus al usii, fiecare familie avea atarnata o cruce dintr-o ramura de measteacan, la care se rugau de cate ori ieseau din casa sau de cate ori cerul era impanzit de tunete si fulgere ori haitele de lupi amenintau turmele si viata oamenilor. Preot n-au avut niciodata, dar se ruga pentru ei cel mai intelept si introvertit din catun. Toti mergeau ca in "pelerinaj" pe la casa popii, si el transmitea catre Dumnezeu rugamintile satenilor. De medic n-aveau nevoie. Cand nu pazeau oile, ori nu se luptau din priviri cu ursii, femeile spuneau descantece care te scapau de orice, de la deochi, la sughit si junghi. S-apoi, mai are farmacia naturii, in care se gasea leac si pentru bolile trupului si pentru a sufletului. Fetele ce nu se puteau marita spuneau: „Matraguna, matraguna marita-ma in asta luna. De nu in cealalta, de nu, nu m-oi marita niciodata". Cum fiecare familie locuia pe deal, satenii au inventat un sistem unic de comunicare: "iuiuitul". Fiecare familie aveau un "iuiuit" anume, un fel de "cod sonor" prin care isi incepea mesajul si prin care consatenii recunosteau cine e "autorul" strigaturii. De pe dealurile Prislopasului se auzea intruna "Uhuhu, sa vie Alexa Olaru pa la noi. Ma badita de la Deal, hai la vale la hotar!". Si Alexa Olaru stia cine l-a strigat. Cobora in vale unde fetele cantau la frunza si doineau cantece vechi. Aici toti se cunosteau dintotdeauna, pentru ca toti s-au nascut, au crescut si au imbatranit aici. Dupa Revolutie insa, satul a dat pastoritul pe munca in Occident, iar batranii s-au stins unul cate unul, "uiuind" in singuratate. Astazi, in Prislopas a ramas o singura casa, darapanata, si un singur localnic: Vasilea Conului, o batrana care se incapataneaza sa creada in lumea disparuta cu blesteme, oameni care se transforma in lupi si izvoare cu apa rece care te pastreaza tanar, fericit si sanatos. Vasilea pare ca poarta nume de barbat, dar pentru ea numele e la fel de normal ca si lumea in care s-a nascut, a crescut si a imbatranit. S-a nascut intr-o familie cu multi copii si s-a maritat tarziu. De fapt, n-a vrut sa se marite niciodata, dar a induplecat-o taica-sau, spunandu-i ca altfel va ramane "sluga" la toti fratii si va sfarsi in singuratate. S-a maritat, a facut copii si in final a ramas tot singura cu greutatile. Desi pentru ea termenul de greu era relativ si nu insemna sa bati trei munti intr-o ora, sa cari lemne la vale, in spate, sau sa pazesti turmele de lupi si ursi. Acum, vara isi omoara singuratatea in Prislopas, "uiuind", si iarna isi alina dorul privind muntele. Viata in acest catun era perfecta pentru ea: "traiam bine cu vecinele, se faceau hore, jocuri, mancam fragi, bateam muntii. Era tare frumos". Cea mai mare patanie a lui Vasilea a fost intalnirea cu ursul. Aici, in Prislopas, oamenii cred in "blestemul ursului". Daca ursul te priveste in ochi, mutesti. Batrana a trait pe viu "blestemul ursului". Intr-o seara, statea la geamul micut si priveau turmele. Cand deodata l-a vazut. S-a agitat, a batut cu un bat in geam, dar ursul nu se misca, o privea fix: "Aveam staul si cand se vedea frumos de luna am aprins o lampa si m-o vazut ursul si doua zile n-am mai putut vorbi nimic. Am ragusit. Oricat am dat cu bota pe geam, n-o fugit, mi-o luat un berbece. L-o tapat jos si el se uita la mine si io la el. N-am putut striga, numa am fliscait. Apoi am gasit numa pielea bercului, in padure. Carnea o mancat-o el". Intr-o alta noapte, tot ursul a dat drumul oilor din staul. O noapte intreaga a umblat Vasilea, cu toti pruncii, sa le bage inapoi. Din pricina fiarelor, Vasilea si-a pierdut intr-o zi toate caprele. Le-a mancat o haita de lupi-. De frica, pruncii s-au temut sa mai stea de paza la staul si ulterior au renuntat si la animale si la viata pe munte: „amu toate s-o pustiit. Tati stateam aici cu copiii, cu familia. Aici am crescut pe dealuri, pa paduri. Amu numa ursii mai umbla, cum umblau si demult. S-o pustiit tate, s-o daramat si casale si tate. Numa cu dorul si jelea suntem". Cand urca pe munte, vara, ca sa-si vada casa darapanata si plina de buruieni, Vasilea Conului mai are o dorinta: sa gaseasca izvorul cu apa rece care te mentine tanar: „era demult, spuneau batranii, un izvor cu apa rece si cine beia din el niciodata nu se imbolnavea. Si tati erau sanatosi si fericiti. Veneau din tate partile acolo. Cine gasea izvorul acela si bea din el nu mai dorea sa moara niciodata. Veneau batranii care puteau si beau. Ce n-as da sa gasesc si eu izvorul sa beau din el, ca n-as muri in veci. Da’ is batrana, nu pot umbla prin paduri". Ciudat e ca, de la disparitia satului, nimeni n-a mai gasit izvorul cu apa rece. Si nici secretul vietii lungi si fericite. Povestea izvorului a fost ingropata si uitata odata cu civilizatia pierduta de pe Prislopas. Astazi, civilizatia pastorilor care au inventat "iuiuitul" e doar o poveste de demult, de pe vremea cand Borsa nu era numita "Micul Milano", iar fala borsenilor nu se masura in jepp-uri, ci in turme de oi. Legenda de pe Prislopas Vasilea Olarului spune ca a auzit din batrani povestea paianjenului si a albinii: "demult era o femeie saraca, avea o fata si un fecior. Nu dupa multa vreme copiii au plecat in lume, baiatul a intrat ucenic la un tesator de panza, iar fata cara pietre pentru zidarii care faceau biserici. Dupa ceva vreme, mama s-a imbolnavit si a rugat un om sa duca vestea copiiilor. Cand i-a spus omul pentru ce a venit, baiatul a raspuns «ce sa fac, lasa sa moara, ca-i batrana si i-a venit ceasul». In schimb fata, cum a auzit vestea, a lasat pietrele jos a inceput sa planga si a fugit acasa. Cum a vazut-o mama sa, de multa bucurie, i s-a limpezit sufletul, dar s-a facut neagra de suparare ca feciorul nu vine: «desi a uitat de mine in ceasul mortii eu il iert. Iar daca a facut asta cu pacat, Dumnezeu sa-l judece». In clipa aceea, fata s-a facut albina, iar baiatul paianjen. De atunci paianjenul traieste singur, fara frati, fara surori. Isi tese panza pe locuri intunecoase, iar oamenii il urgisesc. Ii strica panza si il ucid. Iar albina e mereu vesela, zboara cu fratii si cu surorile la un loc, iar oamenii o iubesc ca imparte cu totii mierea pe care o face, iar din ceara ei se fac lumanarile care se aprind in ceasul mortii si se pun sub icoana Maicii Domnului". Generatii in amurg Povestea Prislopasului a devenit vara trecuta subiectul unui documentar realizat de Ghita Olteanu si Ovidiu Mihali, un tanar pasionat de traditii, film si cultura, din Borsa, intitulat sugestiv "Generatii in amurg". Desi tanar, Olteanu a realizat deja peste 40 de documentare despre traditiile, istoria, folclorul si legendele locului, care au fost difuzate pe postul local de televiziune si la Casa de Cultura din Borsa. Oltean spune ca civilizatia din Prislopas nu seamana nici cu alte obiceiuri borsene si nici cu alte zone ale Maramuresului. Surprinzator e ca toate cantecele arhaice fredonate de Vasilea Olarului se regasesc in repertoriul Tatianei Mihali. Rugaciunea de miercurea Verile aduceau in Prislopas furtuni puternice, cu tunete si fulgere. Atunci, fiecare familie se aseza in fata crucii de mesteacan si spunea rugaciunea de miercurea: „O rogu-ma Doamne, cu ruga curata, cu inima plecata la Maica Sf. Preacurata, Sf. Miercuri, puternica darurilor da-ne iertare de pacate". Ioana LUCACEL ioana@gazetademaramures.ro