Primul rege al Franţei

La 27 noiembrie 511, s-a stins din viaţă Clovis. Acesta poate fi considerat primul rege al Franţei, ţară care îşi datorează numele poporului pe care el îl conducea atunci. Clovis a reuşit să cucerească aproape tot teritoriul Galiei datorită alianţei sale cu Biserica, punând astfel bazele primului regat al Europei vremii respective. Convertindu-se la creştinism, Clovis a pecetluit unitatea tronului cu altarul, fapt care va asigura timp de secole forţa monarhiei.

Nimic nu părea să sugereze că o căpetenie a unui trib de franci ca atâtea altele, Clovis, avea să fondeze un regat la scara întregii Galii. Francii (termen care în dialectul germanic înseamnă „curajoşi”) erau un grup de războinici aşezaţi iniţial în Germania Occidentală, care în secolul al III-lea au început dese incursiuni pe teritoriul Imperiului roman.

O parte au fost instalaţi de autorităţile romane la vest de Delta Rinului, restul rămânând în afara graniţelor fortificate ale imperiului. În jurul anului 450, francii din vest, francii salieni, au început să coboare lent spre sud, ocupând treptat regiunea cuprinsă între Rhin şi Somme, corespunzătoare azi Belgiei şi nordului Franţei. Din acest grup făcea parte şi Clovis.

Tatăl lui Clovis, Childeric, căpetenia principalei ramuri a salienilor, şi-a stabilit „capitala” la Tournai. Jumătate de secol mai târziu, istoricul Grigore din Tours a plasat moartea lui Clovis în anul 511, la vârsta de patruzeci şi cinci de ani; prin urmare, Clovis s-ar fi născut în anul 466, mama sa fiind o turingiană pe nume Basina. Nu se cunoaşte nimic despre primii săi ani de viaţă, dar putem presupune că a primit de mic o educaţie militară, aşa cum o demonstrează mormintele unor copii franci de cinci-şase ani, înhumaţi cu armele lor de dimensiuni mici.

La moartea tatălui său, survenită cândva în 481 sau 482, Clovis, membru al familiei domnitoare merovingiene, i-a urmat la conducerea „regatului” de la Tournai, care grupa cea mai mare parte a francilor salieni; nu pe toţi însă, deoarece mai existau încă triburi saliene independente, fiecare condus de un mic „rege”. Deşi pretindea la rândul său că este rege, Childeric n-a avut niciodată forţa suveranilor burgunzi sau goţi, şi nici chiar pe cea a lui Sigebert, care conducea regatul francilor renani, verii din est instalaţi în jurul oraşului actual Köln. El a menţinut însă relaţii excelente cu autorităţile romane care mai funcţionau încă, mai mult sau mai puţin, la nord de Loara.

Primind titlul oficial de administrator al unor teritorii slab romanizate, Childeric şi-a condus războinicii alături de romani împotriva vizigoţilor şi a alamanilor. Lipsa de date asupra primilor ani ai domniei sale sugerează faptul că şi Clovis a urmat aceeaşi politică de bună înţelegere cu Roma. Aceasta nu a durat însă multă vreme.

Brusc, în anul 486, Clovis a atacat teritoriile dintre Loara şi Somme, controlate de generalul roman Syagrius. Este posibil ca prin acest atac să fi intenţionat să împiedice alierea acestuia cu francii renani, din ce în ce mai ameninţători. Aceştia asediaseră deja Parisul. La Soissons, Clovis a înregistrat prima sa victorie armată, care i-a permis să-şi extindă dominaţia până la Sena. A mai avut nevoie de puţin timp pentru a ajunge până la Loara, dar expansiunea francă era în plină desfăşurare.

În anii care au urmat, Clovis s-a consacrat unei duble sarcini: păstrarea teritoriilor cucerite şi întărirea puterii sale faţă de celelalte căpetenii barbare. Pentru aceasta, a fost nevoit să lupte, aşa cum a făcut-o în anul 491, când a apărat regatele france aflate pe malul stâng al Rinului împotriva tervingilor, o populaţie provenită din zona Germaniei care atinsese cursul inferior al Rinului şi ameninţa noua putere a salienilor.

Clovis a încercat totodată să câştige bunăvoinţa altor suverani barbari printr-o politică de alianţe matrimoniale. El şi-a căsătorit o soră, Audofleda, cu puternicul rege ostrogot Theodoric, iar el însuşi s-a însurat, aproximativ prin anul 493, cu Clotilde, o prinţesă burgundă. Clovis avea deja un fiu, Thierry, de la prima sa soţie, care făcea parte din familia regală a francilor renani. Clotilde i-a dăruit cinci copii: Ingomer, Clodimir, Childebert, Clotaire şi Clotilde. Numărul mare de moştenitori a complicat situaţia în momentul în care s-a stabilit succesiunea la tron.

Între timp, în 496, Clovis a plecat din nou la luptă pentru a-i respinge pe alamani. În cursul acestui război, susţine Grigore din Tours, regele franc ar fi jurat să se convertească la credinţa creştină, dacă Dumnezeu îl va ajuta să învingă. Clovis şi-a respectat jurământul, botezându-se după victorie. Acest fapt a reprezentat o schimbare importantă faţă de alţi regi germanici, precum vandalii şi vizigoţii, care erau arieni.

Convertirea lui Clovis la romano-catolicism, religia majorităţii supuşilor săi, a întărit legăturile dintre supuşii săi romani şi cuceritorii lor germanici. Cu toate acestea, Bernard Bachrach susţine că această convertire de la credinţele sale păgâne france l-a îndepărtat de ceilalţi „regi” franci şi i-a slăbit poziţia militară în următorii ani.

Motivele pentru a îmbrăţişa religia creştină nu-i lipseau regelui păgân. Soţia sa, Clotilde, catolică ferventă, l-a îndemnat cu ardoare să se convertească, la fel ca şi episcopii, care au văzut în convertirea sa o modalitate de a contracara arianismul tuturor celorlalţi regi barbari. Populaţiile germanice adoptaseră această străveche erezie încă înainte de a pătrunde în Imperiul roman.

Poate surprinzător, Grigore din Tours a scris că religia păgână pe care Clovis a abandonat-o era în zeii romani, cum ar fi Jupiter sau Mercur, şi nu în echivalenţii lor germanici. Dacă afirmaţia lui Grigore este corectă, atunci ea sugerează o puternică afinitate a conducătorilor franci pentru prestigiul culturii romane, pe care o îmbrăţişaseră ca aliaţi şi federaţi ai Imperiului roman în secolul trecut.

Unul dintre prelaţii ortodocşi, Remi, episcop de Reism, a condus grandioasele ceremonii ale botezului regal. După câteva luni de educaţie religioasă, înveşmântat într-o robă albă, simbol al purităţii sale, Clovis a fost botezat şi uns cu ulei sfinţit; mult mai târziu, în perioada carolingiană, s-a susţinut că flaconul cu ulei ar fi fost adus de Duhul Sfânt întrupat într-un porumbel şi că acel ulei ar fi fost folosit de atunci la ungerea tuturor regilor. După Clovis au fost botezaţi alţi trei mii de războinici, fapt care a atestat aderarea poporului franc la noua credinţă a regelui său.

Ziua aleasă pentru acest eveniment a fost Naşterea Domnului, dar martorii nu au precizat şi anul, dar botezarea lui Clovis s-a produs cel mai probabil în 496. Oricare ar fi fost anul botezării lui Clovis, creştinarea francilor i-a permis regelui să-şi extindă dominaţia asupra întregii Galii. Din acel moment, el a putut conta pe sprijinul populaţiilor catolice galo-romane, constrânse să trăiască sub stăpânirea regilor barbari adepţi ai arianismului şi mai cu seamă pe susţinerea clerului deja puternic, de care regele francilor a ştiut să se folosească.

Numărul teritoriilor cucerite a crescut considerabil la începutul secolului al VI-lea. În 500-501, Clovis a întreprins un raid scurt împotriva unchiului său prin alianţă, regele burgund Gundibald. Deşi eşuată, cu toate că a obţinut o victorie în bătălia de la Dijon, această campanie a marcat debutul unei lungi perioade de colaborare între franci şi burgunzi, întărită de convertirea lui Gundibald la catolicism. Cei doi regi şi-au unit forţele împotriva puternicilor duşmani comuni, alamanii, care au fost înfrânţi la Tolbiac, actualul Zülpich, în apropiere de Köln, în 506, mai degrabă de francii burgunzi decât de cei ai lui Clovis.

Au urmat apoi vizigoţii, al căror regat se întindea de la Loara până în sudul Spaniei şi erau susţinuţi de cel mai puternic rege barbar, ostrogotul Theodoric. După mai multe campanii infructuoase, Clovis l-a atacat pe Alaric al II-lea la Vouillé în anul 507 şi se spune că şi-a ucis inamicul cu propriile sale mâini. Vizigoţii s-au retras la sud de Pirinei, unde au rămas până la invazia arabă din anul 711. Astfel regele francilor a reuşit să pună stăpânire pe cea mai mare parte a Galiei. Îi mai lipseau doar Vasconia (viitoarea Gasconie) şi Septimania (Languedoc).

Reîntors de la Vouillé, Clovis şi-a savurat succesul. În anul 508, la Tours, cu ocazia vizitei la mormântul Sfântului Martin, apostolul galilor, Clovis a fost purtat în triumf prin oraş, asemenea generalilor romani victorioşi. El deţinea o scrisoare din partea împăratului Anastase, al Imperiului roman de răsărit, care îi conferea demnitatea, pur teoretică, de consul şi supremaţia asupra celorlalţi regi barbari. Printre aceştia se numărau Sigibert din Köln şi fiul său Clotaire, Chararic, un alt rege al francilor salieni, Ragnachar din Cambrai, fratele său Ricchar şi Rigomer din Le Mans.

Instalat la Paris, unde a pus să se construiască un mausoleu familial peste mormântul Sfintei Genoveva, Clovis şi-a petrecut ultimii ani ai domniei anexând micile principate independente din nordul Galiei şi regatul Kölnului, care nu-i permiteau supranumele de „rege al tuturor francilor”. În acelaşi scop al unificării, el a redactat Legea salică, Pactus Legis Salicae, o compilaţie a structurilor sociale ale poporului său, şi a convocat la Orléans, în iulie 511, un sinod la care au fost puse bazele Bisericii Galiei.

După moartea lui Clovis, pe 27 noiembrie 511, regatul constituit cu atâta migală va fi împărţit, conform uzanţelor germanice, între fiii săi: Clodomir, Childebert, Clotaire şi Thierry.

Această împărţire a creat noile unităţi politice ale regatelor din Reims, Orléans, Paris şi Soissons şi a inaugurat o perioadă de dezbinări ce a continuat, cu scurte întreruperi, până în 751, la sfârşitul dinastiei merovingiene. Urmând aceeaşi politică de cuceriri şi expansiune a tatălui lor, ei au întărit dominaţia în Galia a dinastiei merovingiene; datorită lor, regatul franc a devenit prima putere a Europei.

Moştenirea lui Clovis se bazează pe trei acţiuni importante: unificarea naţiunii france, cucerirea Galiei şi convertirea la religia romano-catolică. Prin prima acţiune, şi-a asigurat influenţa asupra poporului său în probleme majore, lucru pe care un mic rege regional nu l-ar fi putut realiza. Prin a doua acţiune, a pus bazele unui stat naţional ulterior: Franţa. În sfârşit, prin a treia acţiune, a devenit aliatul papalităţii şi protectorul ei, precum şi al poporului, în majoritate catolic.