Primul lider al statului sovietic

La 22 aprilie 1870 s-a născut Vladimir Ilici Lenin, al cărui nume de familie originar a fost Ulianov. Lenin a fost revoluţionarul rus care a condus partidul bolşevic, a fost primul  premier al Uniunii Sovietice şi fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism.     

„Lenin” a fost unul dintre pseudonimele lui Vladimir Ilici Ulianov. Se crede că el l-a creat ca să demonstreze antagonismul faţă de Gheorghi Plehanov, care folosea pseudonimul Volghin, după fluviul Volga; Lenin a ales râul Lena, care este mai lung şi care curge în direcţie opusă. În orice caz, există multe teorii ce nu au explicat niciodată alegerea sa. Uneori, în Occident, este în mod eronat numit Nikolai Lenin, deşi niciodată nu a purtat acest nume în Rusia.  

Lenin s-a născut în Simbirsk (Ulyanovsk) avându-i ca părinţi pe Ilia Ulianov şi Maria Alexandrovna. A avut doi fraţi şi trei surori, el fiind al treilea născut. Tatăl său, Ilia, era inspector al şcolilor primare din provincia Simbirsk în momentul naşterii lui Vladimir Ilici. Funcţionar civil în domeniul educaţiei, tatăl său a militat pentru democraţie şi educaţie liberă universală în Rusia; mama sa, Maria Alexandrovna Ulianova, a avut numele premarital Blank. Provenienţa etnică şi religioasă a lui Lenin era foarte variată: avea ascendenţă calmâcă, prin bunicii paterni, germană, prin bunica maternă, care era luterană, precum şi evreiască prin bunicul matern, acesta fiind convertit la creştinism. Vladimir Ilici Ulianov a fost botezat după ritul bisericii ortodoxe ruse. A avut doi fraţi şi trei surori, el fiind al treilea născut.

În copilărie, s-a remarcat la studiile de latină şi greacă. În mai 1887, fratele său mai mare, Alexandr Ulianov, a fost condamnat la moarte prin spânzurare pentru participarea la un complot cu scopul asasinării ţarului Alexandru al III-lea. Acest eveniment l-a radicalizat pe Vladimir Ilici şi, la sfârşitul aceluiaşi an, a fost arestat şi exmatriculat de la Universitatea din Kazan pentru participarea la un protest studenţesc. Lenin a continuat să studieze în particular, iar în 1891 a primit licenţa pentru practicarea avocaturii.

În loc să se dedice carierei juridice, Lenin s-a implicat tot mai mult în activitatea de propagandă revoluţionară şi în studiul marxismului. La 7 decembrie 1895 a fost arestat  pentru un an de autorităţi şi, ulterior, a fost exilat în satul Şuşenskoe, din Siberia.

În iulie 1898 s-a căsătorit cu Nadejda Krupskaia, activistă socialistă. În aprilie 1899 a publicat cartea  Dezvoltarea capitalismului în Rusia. În 1900, exilul său a luat sfârşit. Lenin a călătorit prin Rusia şi prin Europa şi a publicat ziarul Scânteia şi diferite articole şi cărţi privitoare la mişcarea revoluţionară.

Lenin a fost un personaj activ în Partidul Social Democrat al Muncii din Rusia, iar din 1903  a condus fracţiunea bolşevică după ruptura cu menşevicii, ruptură care a fost inspirată, cel puţin parţial, de pamfletul său „Ce este de făcut?”

În 1906 a fost ales în prezidiul PSDMR. În anul 1907 s-a mutat în Finlanda din motive de siguranţă. A continuat să călătorească în Europa şi să participe la numeroase întruniri socialiste, inclusiv la Conferinţa de la Zimmerwald din 1915. În aprilie 1917 s-a reîntors la Petrograd, cu ajutorul lui Parvus, urmărind răsturnarea ţarului Nicolae al II-lea. În acea perioadă, Lenin a preluat un rol conducător în mişcarea bolşevică, publicând Tezele din aprilie.

După o revoltă eşuată a muncitorilor, în 1917, Lenin a fugit în Finlanda. S-a reîntors în octombrie 1917, conducând o revoluţie armată, cu sloganul „Toată puterea sovietelor!” împotriva guvernului provizoriu. Ideile sale de guvernare au fost exprimate în eseul „Statul şi Revoluţia”, care invocă  o nouă formă de conducere, bazată pe consiliile muncitorilor numite soviete (sfaturi). O bună parte a exilului, începând din 1909, dar şi după cucerirea puterii, Lenin şi soţia lui au avut-o în preajma lor pe Inessa Armand, feministă şi revoluţionară. Conform unor istorici, Inessa Armand a fost şi amanta conducătorului  bolşevic, acceptată de prea toleranta Krupskaia.

Nici în Rusia, nici în străinătate, Lenin nu a cunoscut lipsurile materiale. Pe toată perioada exilului el nu a muncit nici măcar o singură zi; a călătorit mult (Berna, Paris, Bruxelles, Zürich, Londra, Stockholm, Berlin, insula Capri etc.), a locuit la hoteluri sau în case închiriate în staţiuni de odihnă. În ianuarie 1892, tânărul Vladimir Ilici Ulianov a fost angajat ca asistent al avocatului  pledant A.N.Hardin, în slujba căruia a lucrat numai 18 luni.  În momentul în care a izbucnit Revoluţia din octombrie, Lenin era angajat de mai puţin de doi ani.

La 8 noiembrie 1917, Lenin a fost ales preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului de către Congresul Sovietului Rus. În faţa ameninţărilor invaziei germane, Lenin a fost de părere că Rusia trebuie să semneze imediat un tratat de pace. Alţi lideri veterani bolşevici, precum Buharin, apărau ideea continuării războiului, cu scopul de a stârni revoluţia în Germania. Troţki, care a condus negocierile, era pentru o poziţie de mijloc, fiind de acord cu un tratat de pace care să nu stipuleze condiţia niciunui câştig teritorial pentru vreo parte din conflict. După ce negocierile au eşuat, Germania a lansat o invazie care a avut ca rezultat pierderea unei importante părţi din teritoriile vestice ale Rusiei. Ca rezultat al acestei situaţii, Lenin a câştigat sprijinul majorităţii liderilor bolşevici şi Rusia a semnat, în cele din urmă, în condiţii dezavantajoase, Tratatul de la Brest-Litovsk, din martie 1918.

Acceptând că sovietele sunt singurele forme legitime de guvernare muncitorească, Lenin a întrerupt activitatea Adunării Constituante Ruse. Aici, bolşevicii pierduseră la vot, câştigătorul alegerilor fiind Partidul Socialist Revoluţionar. Mai târziu, aceştia din urmă s-au divizat în dauna fracţiunii, una de stânga, pro-soviete, şi alta de dreapta, anti-soviete. Bolşevicii aveau majoritatea în Congresul Sovietelor şi au format o coaliţie guvernamentală cu socialiştii revoluţionari de stânga. În cele din urmă, coaliţia lor s-a prăbuşit, după ce socialiştii-revoluţionari s-au opus tratatului de pace de la Brest-Litovsk, ei încercând chiar, prin alianţe cu alte partide, să răstoarne guvernul sovietelor. Situaţia a degenerat, iar partidele non-bolşevice (şi chiar unele grupuri socialiste) au încercat în mod activ să răstoarne guvernul sovietelor. Lenin a reacţionat, încercând să le oprească activităţile.

În martie 1919, Lenin şi veteranii bolşevici s-au întâlnit cu revoluţionarii socialişti din întreaga lume şi au format Internaţionala Comunistă. Membrii Internaţionalei Comuniste, inclusiv Lenin şi bolşevicii, s-au desprins din mai larga mişcare socialistă. Din acel moment au fost cunoscuţi sub numele de comunişti. În Rusia, Partidul Bolşevic a fost redenumit Partidul Comunist Rus, care a devenit mai apoi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.

În această perioadă, în toată Rusia se desfăşura cu furie un război civil. Un mare număr de forţe politice şi sprijinitorii acestora au luat armele în mâini pentru a sprijini sau, dimpotrivă, pentru a răsturna guvernul. Deşi în războiul civil au fost implicate mai multe fracţiuni, cele mai importante forţe au fost Armata Roşie (comuniştii) şi Armata Albă (monarhiştii). Puterile străine, precum Franţa, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii şi Japonia au intervenit, de asemenea, în război, sprijinindu-i pe „albi”. În cele din urmă, Armata Roşie a ieşit învingătoare, zdrobind forţele Albilor şi ale aliaţilor acestora, în 1920, deşi elemente mai puţin importante ale monarhiştilor au mai rămas active câţiva ani.

În ultimele luni ale anului 1919, succesele din războiul civil l-au convins pe Lenin că era timpul să exporte revoluţia în vestul Europei, dacă era necesar chiar prin forţă. Când Polonia a început să-şi reocupe teritoriile estice anexate de Rusia în timpul împărţirii Poloniei de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi au izbucnit luptele cu bolşevicii pentru controlul Ucrainei şi a provinciilor adiacente, având revoluţia din Germania în plină desfăşurare, Lenin a apreciat că era timpul şi locul perfect „să testeze Europa cu baionetele Armatei Roşii”. Războiul polono-rus a început în 1919. Planurile lui Lenin de a transforma Polonia într-un pod peste care Armata Roşie să-i sprijine pe comuniştii germani şi să se extindă în Europa Occidentală au fost abandonate după înfrângerea ruşilor în bătălia de la Varşovia şi pacea cu Polonia a fost semnată în 18 martie 1921, la Riga.

Anii lungi de război şi-au pus amprenta pe Rusia şi, într-un final, cea mai mare parte a ţării a ajuns în ruine. În martie 1921, Lenin a înlocuit politica comunismului de război (care fusese folosită pe perioada războiului civil), cu aceea a Noii Politici Economice (NPE), în încercarea de a reconstrui industria şi, în mod special, agricultura. Dar în aceeaşi lună s-a petrecut şi înăbuşirea revoltei marinarilor din Kronstadt.

Sănătatea lui Lenin era  deja deteriorată. Tentativa de asasinat a Faniei Kaplan  a mai adăugat o problemă la multele probleme de sănătate pe care le-a avut. În mai 1922, Lenin a avut primul atac cerebral. A rămas parţial paralizat (pe partea dreaptă) şi rolul său în guvern a început să se diminueze. După al doilea atac, din decembrie 1922, Lenin a demisionat din funcţiile politice. În martie 1923, a suferit al treilea atac, a rămas ţintuit la pat şi incapabil să mai vorbească.

Lenin a murit la 21 ianuarie 1924. La puţine ore după deces, au început să circule zvonuri potrivit cărora ar fi suferit de sifilis. Cauza morţii lui Lenin a fost arteroscleroza cerebrală sau al patrulea atac cerebral, dar din cei 27 de medici care l-au tratat, numai opt au fost de acord cu concluziile raportului de autopsie. Din acest motiv, s-au făcut mai multe supoziţii privind cauzele morţii lui Lenin.

Documentele declasificate după căderea Uniunii Sovietice, alături de memoriile medicilor lui Lenin, sugerează că liderul bolşevic a fost tratat de sifilis încă din 1895. În 1923, doctorii lui Lenin l-au tratat pe acesta cu salvarsan, singurul medicament care la vremea aceea era folosit în mod special pentru tratarea sifilisului, dar şi iodură de potasiu care era, de asemenea folosită, în mod obişnuit, la tratarea acestei boli.

Oraşul Petrograd a fost redenumit Leningrad în onoarea sa şi acesta i-a rămas numele până la prăbuşirea Uniunii Sovietice, în 1991, când şi-a recăpătat numele original, Sankt Petersburg.

După primul său atac cerebral, Lenin a publicat un număr de scrieri prin care da indicaţii viitorului guvern. În „Testamentul” său, Lenin i-a criticat pe Troţki şi Stalin, sugerând ca Stalin să fie îndepărtat de la conducerea partidului.

Trupul lui Lenin a fost îmbălsămat şi expus pentru vizitare în Mausoleul din Moscova. Deşi Lenin şi-a exprimat cu puţin timp înainte de moarte dorinţa de a nu fi create memoriale pentru el, diferiţi  politicieni au văzut o cale de a-şi îmbunătăţi propria poziţie în partid prin legarea numelui de acela al liderului sovietic. Figura primului conducător al statului sovietic a fost ridicată la un statut aproape mitic, iar statui, monumente şi memoriale au apărut în onoarea sa de-a lungul şi de-a latul ţării.

Fondurile lui Lenin

Maria Alexandrovna Ulianova  era pensionară, văduva unui consilier de stat deţinător al Ordinului Stanislas clasa I. Ea mai moştenise de la soţul ei o treime din moşia Kokuşkino.  Această cotă din moşie a fost vândută, iar banii au fost depuşi în cele din urmă într-o bancă. Numai că mama lui Lenin a călătorit, la rândul ei, de trei ori în Elveţia, Germania şi Franţa, de două ori fiind însoţită de fiica sa, Maria (Maniaşa). Aceasta din urmă a petrecut aproape doi ani în Germania şi Franţa.

Surse serioase de venituri nu puteau fi articolele publicate în presa revoluţionară rusă (precum Iska). Principala sursă de venituri a lui Lenin a fost fondul special al Partidului, fond despre care nu se pomeneşte niciodată în actele oficiale, dar a cărui existenţă era recunoscută de Lenin în bogata lui corespondenţă. Acest fond era alimentat de cotizaţiile membrilor de partid, din donaţii particulare (precum cele ale lui Maxim Gorki sau cea cunoscută ca Afacerea Schmidt), delapidări sau atacuri banditeşti asupra birourilor de poştă, a caselor de bilete din gări şi asupra băncilor. Cea mai cunoscută expropriere a fost atacul asupra a două camioane cu bani, la 26 iunie 1907, în Piaţa Erevan din Tiflis, când au fost furate 340.000 de ruble de către o echipă condusă de Stalin. Controlul asupra acestui fond special, la care Lenin n-a renunţat nici în timpul exilului şi nici după victoria revoluţiei bolşevice, a fost unul dintre merele discordiei care au împiedicat încercările timide de reunificare a bolşevicilor şi menşevicilor. 

Atentatul Faniei Kaplan