Primul împărat „african” al Romei

La 4 februarie 211, a murit Septimius Severus, primul împărat roman originar din nordul Africii. Moartea împăratului a survenit în timp ce acesta conducea o expediţie în Britannia. Fiii lui, Caracalla şi Geta, au întrerupt campania şi s-au îmbarcat spre Roma, ducând cu ei, într-o urnă, cenuşa tatălui lor, pe care au depus-o în Mausoleul lui Hadrian.

Caesar Lucius Septimius Severus Petinax Augustus a fost împărat al Romei între anii 193 şi 211. Septimius Severus s-a născut la Leptis Magna, pe coasta Libiei de astăzi, tatăl lui fiind Publius Septimius Geta. Deşi rudele sale apropiate nu deţineau funcţii speciale, doi dintre verii tatălui său au obţinut rangul de consul pe când Septimius Severus era copil. Familia era, totuşi, una provincială. Prima soţie a lui Septimius Severus, Pacca Marciana, era originară tot din Leptis, iar împăratul nu a reuşit să scape de accentul african nici la bătrâneţe.

Septimius Severus a sosit în Roma la puţin timp după ce a împlinit 18 ani şi a fost făcut consul de către Marc Aureliu. A ocupat succesiv mai multe funcţii militare şi civile, cea mai însemnată fiind poziţia de guvernator al importantei provincii Pannonia Superior, în anul 191. Numirea lui Septimius Severus în această funcţie s-a datorat nu atât meritului personal, cât influenţei altui african: Aemilius Laetus, prefectul pretoriului.

Septimius Severus se afla la Carnuntum, capitala Pannoniei Superior, când i-a parvenit vestea morţii lui Commodus şi apoi cea a morţii lui Petinax. Atunci a făcut prima mişcare pentru a prelua puterea. În aprilie 193, după ce a fost aclamat împărat de către legiunile de la Dunăre, Septimius Severus a înaintat spre Roma în fruntea armatei.

Apărarea s-a prăbuşit în faţa lui, iar când a ajuns la porţile oraşului, senatul roman s-a plecat în faţa inevitabilului şi i-a acordat puterile imperiale. Septimius Severus a avut de reglat câteva conturi cu pretorienii. Făcuse mare caz de dorinţa sa de a răzbuna moartea lui Pertinax, nume pe care îl luase în titulatura imperială.

Dând dovadă de mare abilitate, Septimius Severus i-a chemat pe pretorieni să defileze în afara oraşului, fără arme, aşa cum era obiceiul la ocazii festive. Oamenii săi i-au înconjurat apoi pe pretorieni. Cei care participaseră la asasinarea lui Pertinax au fost executaţi. Ceilalţi au fost concediaţi şi avertizaţi, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, să nu se apropie la mai mult de 160 kilometri de Roma.

Odată ce Septimius Severus şi-a stabilit poziţia la Roma, următoarea sa preocupare a fost Piscinius Niger, guvernatorul Siriei, cel care fusese aclamat împărat de către legiunile orientale. De partea cealaltă, Niger şi-a adunat armata şi a întărit trecătorile din munţii Taurus, care protejau flancul de nord al Siriei şi capitala Antiohia. Împăratul a trimis o oaste spre vest, să cucerească Bizanţul, care controla strâmtoarea Bosfor. Trupele lui Septimius Severus au trecut din Tracia în Asia Minor şi, spre sfârşitul anului 193, au repurtat două victorii importante asupra armatei lui Niger: prima la Cyzic, pe malul Mării Marmara, cea de a doua la Niceea, situată puţin mai la est. În ciuda pregătirilor lui Niger, trecătorile din munţii Taurus au fost şi ele forţate, soldaţii lui Septimius Severus pătrunzând în Siria.

Bătălia decisivă a avut loc în luna martie sau aprilie a anului 194, lângă Issus, pe câmpia unde Alexandru cel Mare îl înfrânsese pe regele persan Darius al III-lea, cu cinci sute de ani înainte. Soldaţii lui Niger nu au putut ţine piept legiunilor de la nord şi au fost răpuşi în timp ce încercau să se retragă. Niger a fugit călare spre sud, dar a fost ajuns din urmă la periferia Antiohiei şi decapitat. Adepţii săi au fost pedepsiţi fără cruţare, mulţi căutând refugiu în rândul parţilor, vecinii dinspre est şi duşmanii istorici ai Romei, mai degrabă decât să înfrunte mânia răzbunătoare a lui Septimius Severus. În vara anului 195, Septimius Severus a condus o expediţie în nordul Mesopotamiei ca să-i pedepsească pe parţi pentru ajutorul dat lui Niger şi suporterilor fugari ai acestora.

Înfrângerea lui Niger l-a lăsat pe Septimius Severus cu un singur rival serios: Clodius Albinus, guvernatorul Britanniei. Împăratul îi conferise titlul de Caesar ca să-i câştige sprijinul – sau, cel puţin, neutralitatea – în timpul războiului cu Niger. În realitate, nu avea nici cea mai mică intenţie de a împărţi puterea cu Albinus.

Spre sfârşitul lui 195, Septimius Severus şi-a botezat primul născut, pe Septimius Bassianus (mai cunoscut drept Caracalla), cu numele de Marcus Aurelius Antoninus, făcând trimitere directă la celebra dinastie antonină. În acelaşi timp, deşi nu avea decât şapte ani, Caracalla a primit titlul de Caesar. Clodius Albinus nu mai era succesorul ales al lui Septimius Severus, acesta din urmă excluzându-l din planurile sale dinastice pentru viitor. Era o declaraţie de război.

În cursul anului 196, Clodius Albinus a traversat Canalul Mânecii însoţit de circa 400.000 de soldaţi. Grosul armatei era format din cele trei legiuni britanice, dar Albinus avea şi susţinerea Legiunii a VII-a Gemina, încartiruită în Spania. Stabilindu-şi centrul de operaţiuni la Lyon, Albinus a adunat trupe suplimentare, ajungând foarte aproape de cucerirea Renaniei, cu ale sale importante forturi şi garnizoane. Septimius Severus a petrecut majoritatea anului la Roma, impunând noi legi şi consolidându-şi puterea. Abia în ianuarie 197 a pornit spre locul confruntării finale ce avea să aibă loc între el şi colegul său de odinioară.

Bătălia decisivă s-a dat pe 19 februarie 197, la marginea Lyonului. Pentru scurt timp, victoria a părut indecisă. Septimius Severus a fost aruncat de pe cal, dar şi-a smuls repede mantia imperială ca să nu fie recunoscut. Cavaleria lui a sosit la timp pe câmpul de luptă, salvând situaţia şi înfrângând trupele lui Albinus. Acesta a fugit la Lyon, dar, nereuşind să scape, s-a sinucis. Într-un act de cruzime tipic lui, Septimius Severus a întins pe jos cadavrul despuiat şi l-a călcat în copitele calului. Apoi l-a decapitat, trimiţând capul la Roma, iar trupul l-a aruncat în apele Ronului, împreună cu cele ale soţiei şi copiilor lui Albinus.

Întors la Roma, Septimius Severus a luat măsuri ferme ca să-i stârpească pe adepţii lui Niger şi ai lui Albinus. Întrucât amândoi se bucuraseră de susţinerea anumitor grupări din senat, 29 de membri ai acestuia au fost ucişi în timpul epurării din 197. Septimius Severus a dat din nou dovadă de maximă cruzime. Unii l-au numit „Sulla din Cartagina”, cu trimitere la faimoasele proscrieri ale dictatorului Sulla, din vremea războaielor civile de la sfârşitul erei republicane.

Septimius Severus nu a câştigat niciodată simpatia senatului, bazându-se, în schimb, pe sprijinul armatei. Soldaţilor le-a mărit soldele şi le-a îmbunătăţit condiţiile de trai, permiţându-le să se căsătorească şi să părăsească barăcile militare ca să locuiască acasă, cu soţiile şi familiile lor. A încercat, de asemenea, să intre în graţiile poporului roman, montând unul după altul spectacole foarte variate şi măcelărind sute de animale sălbatice aduse din toate colţurile lumii. După doar câteva luni, a plecat într-o altă campanie.

De data aceasta, inamicul era reprezentat de parţii care ameninţau avanposturile romane şi regii clientelari ai Romei din orient. Campania sa precedentă fusese o simplă demonstraţie de putere. Această a doua expediţie era mult mai importantă. După ce a traversat nordul Mesopotamiei, Septimius Severus şi-a îmbarcat trupele pe nişte corăbii care i-au dus în josul Eufratului. Ultima porţiune de drum, până la Ctesiphon, capitala partă, a fost străbătută pe uscat.

Soldaţii romani au învins rapid apărarea firavă, cucerind şi prădând oraşul. Bărbaţii au fost ucişi, femeile şi copiii – aproximativ 100.00 – luaţi în robie, iar visteria regilor parţi golită de bijuterii şi de restul obiectelor de valoare. Nordul Mesopotamiei a devenit iar provincie romană, aşa cum fusese în ultimii ani de domnie ai lui Traian.

Septimius Severus a rămas în Orient cinci ani, în primii doi ocupându-se de organizarea noii provincii romane şi încercând, fără succes, să cucerească oraşul Hatra. Apoi, a pornit într-un tur al Palestinei şi Egiptului, unde a admirat trupul îmbălsămat al lui Alexandru cel Mare la Alexandria şi a călătorit apoi în amonte pe Nil ca să viziteze piramidele şi templele din Teba.

Septimius Severus s-a întors la Roma în vara anului 202. Bătrân după standardele vremii, şi chinuit de boli, împăratul îşi dezvăluise deja planul în privinţa succesiunii, prin ridicarea primului său născut, Caracalla, la rangul de Augustus, la începutul anului 198.

Din nou în capitala imperiului, Septimius Severus s-a ocupat să-i găsească fiului său nevastă. Aleasa a fost Publia Flavia Plautila, fiica lui Caius Flavius Plautianus, prefect al pretoriului şi prieten al împăratului. Septimius Severus îi dăruise acestui tovarăş, care-l însoţise în toate campaniile militare, puteri sporite şi bogăţii considerabile. Se zvonea chiar că, în tinereţe, cei doi fuseseră amanţi.

Lui Caracalla nu i-a convenit căsătoria, ridicând obiecţii atât împotriva soţiei, cât şi a tatălui ei. A refuzat să împartă mâncarea sau patul cu ea şi a ameninţat că o să-i omoare pe amândoi atunci când va prelua puterea.

Caracalla i-a convins, după trei ani, pe trei centurioni, să depună mărturie mincinoasă împotriva lui Plautianus. Acesta a fost ucis în grabă, iar trupul său a fost aruncat în stradă ca să fie pângărit de mulţime. Nevasta lui Caracalla a fost exilată pe insula Lipari.

Moartea lui Plautianus neutralizase o sursă a problemelor de la Roma, dar nu a putut domoli duşmănia crescândă dintre Caracalla şi fratele său, Geta. Aşa stând lucrurile, a fost o adevărată uşurare pentru romani când frământările din Britannia l-au obligat pe Septimius Severus să pornească în campanie, luându-i cu el şi pe cei doi fii ai săi.

Suita imperială a plecat din Roma în ianuarie 208.

Septimius Severus suferea de gută şi trebuia să fie purtat în lectică, dar, având multă tărie de caracter, nu suporta să se odihnească mai mult decât era necesar. Cortegiul a străbătut în grabă ţinutul Galliei, îmbarcându-se apoi spre Britannia. Felul în care Septimius Severus se decisese să pună capăt obişnuitelor probleme de la graniţa provinciei era cucerirea întregii insule. Provincia şi administraţia civilă au fost date în grija lui Geta, în vreme ce Septimius Severus şi Caracalla au pătruns cu armata în Scoţia, lăsând în urmă zidul lui Hadrian.

În anii 209 şi 210, expediţia a fost încununată de câteva succese, armata avansând mult spre nord şi forţându-i pe localnici să ceară pace. Dar Septimius Severus era acum bătrân şi-i venea din ce în ce mai greu să controleze evenimentele în mod direct. Caracalla, pe de altă parte, nu era deloc interesat de campania britanică, pe care o vedea doar ca pe o ocazie de a-şi atrage simpatia armatei. Se spune chiar că ar fi încercat să-şi asasineze tatăl.

Septimius Severus a murit, în cele din urmă, la York, pe 4 februarie 211, la vârsta de 65 de ani, lăsându-şi neterminat planul de cucerire a Scoţiei. Fiii lui au întrerupt campania şi s-au îmbarcat spre Roma, ducând cu ei, într-o urnă, cenuşa tatălui lor, pe care au depus-o în Mausoleul lui Hadrian.

Herodian şi Cassius Dio despre Septimius Severus

„Căci nimeni, până la el, n-a biruit de atâtea ori în războaiele civile purtate împotriva rivalilor, nici în campaniile din afară îndreptate împotriva barbarilor. Domnia lui a ţinut optsprezece ani; iar după ce şi-a dat sfârşitul, a lăsat în urma lui drept urmaşi doi adolescenţi care moşteniseră de la el o avere atât de mare, cum nimeni nu mai avusese vreodată înaintea lor, şi o armată fără egal.”

Herodian

 

„A restaurat un mare număr de edificii vechi, pe care şi-a înscris numele, ca şi când le-ar fi restaurat fundamental, pe cheltuială proprie. A   cheltuit de asemenea mari sume de bani pentru a restaura sau chiar a reconstrui lucrările altora. Astfel, de pildă, a construit în cinstea lui Bacchus şi a lui Hercule un templu de o mărime exagerată.”

Cassius Dio