Primul doctor în medicină din Maramureş

A spus mereu că „pediatria este o ştiinţă pentru copii, despre copii, mereu perfectibilă, niciodată perfectă”. De aceea, şi-a considerat întotdeauna pacienţii - copii de suflet şi a renunţat chiar şi la halatul alb pentru a nu crea niciun fel de bariere în relaţia medic-pacient. Anton Wirtz, primul doctor în medicină din Maramureş, şi-a dedicat viaţa secţiei de pediatrie şi Spitalului Sighet. 

Doctorul Anton Wirtz a fost un exemplu de dăruire, un model de viaţă, un om pentru care jurământul lui Hypocrate a devenit crez. A tratat trei generaţii de sigheteni. Practic, toţi cetăţenii oraşului au devenit copiii săi de suflet.

Lor le cumpăra mâncare din piaţă din banii lui, lor le-a dăruit timpul, priceperea şi viaţa sa. Nu purta halat alb ca să nu-i sperie pe micuţ. Îi servea cu bomboane şi le dădea jucării, aşa că micuţii îl vedea mai degrabă ca pe un bunic. Nu-i spuneau „domnu` doctor”, ci „nenea Wirtz”.

Doctorul Wirtz a fost, în toate, un om atipic. Pentru el dăruirea şi iubirea nu ţineau nici de orele de program, nici de neajunsuri. Bolnavii s-au obişnuit să-l viziteze oricând aveau nevoie şi să-i bată la uşă la orice oră din zi sau din noapte, iar el ii primea totdeauna.

Drept răsplată, n-a primit niciodată mai mult de un zâmbet şi o strângere de mână. De la Doctorul Victorul Pop, mentorul său şi fostul şef al secţiei de pediatrie sighetene, a învăţat că atunci când bolnavii au nevoie de ceva, nu stai cu mâna întinsă spre conducerea spitalului, ci cumperi din propriul buzunar.

Şi-a legat întreaga carieră şi viaţă de această secţie, care a devenit etalon. Apoi, după Revoluţie, şi-a continuat opera cu ajutorul elveţienilor, în frunte cu prestigiosul profesor Andreas Fanconi. Într-unul dintre interviurile acordate GAZETEI, povestea că: „După Revoluţie, dintr-o intuiţie cu ajutorul celui de sus, am apelat la colegii plecaţi şi le-am cerut sprijinul. Am înnodat colaborări cu nemţii, austriecii, olandezii şi apoi elveţienii. Nu veneau doar pentru pediatrie ajutoare, ci pentru tot spitalul. Şi înainte de Revoluţie, şi după, ne-am autofinanţat. Nu ne-am bazat pe sistem. Am învăţat de la Victor Pop să dau bani din buzunarul propriu pentru ce e necesar, nu să cer de la conducerea spitalului. Şi una dintre cele mai mari realizări a fost relaţia cu profesorul Fanconi. Dacă elveţienii nu aduceau aparatele astea, spitalul nu era acreditat”.

S-a stins din viaţă tot cu gândul la pacienţii şi secţia sa, rămânând în memoria tuturor ca un „înger păzitor al copiilor”.