Primul conflict „fierbinte” al „războiului rece”

Primul conflict „fierbinte” al „războiului rece” a fost reprezentat de războiul din Coreea, desfăşurat între 25 iunie 1950 şi 27 iulie 1953. Astfel, între anii 1950 şi 1953, în Peninsula Coreea, s-au angajat în conflict militar cele mai puternice ţări din lume. Lumea s-a aflat foarte aproape de declanşarea unui nou război mondial.

Războiul din Coreea a opus forţele Republicii Coreea (Coreea de Sud) alături de cele ale coaliţiei Naţiunilor Unite, având Statele Unite ale Americii în poziţia de lider militar şi politic, împotriva armatei Republicii Populare Democrate Coreene, substanţial sprijinită din punct de vedere material şi uman de Republica Populară Chineză şi Uniunea Sovietică.

Războiul a avut mai multe dimensiuni (ideologică, psihologică şi militară), însă predominante au fost motivele politice şi ideologice. În această confruntare, ideologia americană susţinea apărarea libertăţilor democratice, a sistemului de valori occidental şi stoparea expansionismului comunist, în timp ce ideologia comunistă lupta pentru reprimarea imperialismului mondial agresor, pentru victoria socialismului în întreaga lume.

Un rol la fel de important pe lângă această dimensiune ideologică a conflictului l-au avut şi celelalte dimensiuni: psihologică şi militară. În timpul războiului coreean, aceste idei şi-au găsit aplicabilitatea, debarcarea trupelor americane la Inchon fiind văzută de comuniştii chinezi ca o ameninţare la adresa Chinei, în timp ce atacul nord coreean, precum şi intervenţia chineză, au fost percepute de Washington ca fiind orchestrate de Moscova în dorinţa acesteia de a-şi mări sfera de influenţă. Din punct de vedere ideologic, partea comunistă a dorit să includă Peninsula Coreeană într-un bloc comunist. Din punct de vedere politic, Uniunea Sovietică a asemănat Peninsula Coreeană cu Polonia în Europa de Est, văzând în aceasta o rampă de lansare pentru un eventual atac împotriva URSS şi a susţinut faptul că guvernul coreean ar trebui să fie „loial” Uniunii Sovietice.

Coreea s-a aflat sub ocupaţia Japoniei încă din 1940, fiind exploatată economic şi servind drept bază importantă de război pentru niponi în timpul celui de-al doilea război mondial. După capitularea Japoniei, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în august 1945, peninsula a fost împărţită de-a lungul paralelei 38, separare făcută de comun acord, prin care trupele americane ocupau partea de sud, iar cele sovietice zona de nord. Statele Unite au sugerat ca paralela 38 să acţioneze ca linie de demarcaţie, propunere acceptată fără obiecţie de Stalin, pentru aceasta prezentând mai mult interes zona nordică mai industrializată decât cele două treimi de populaţie rămase în sud.

Din punct de vedere economic, divizarea în sine nu a fost benefică pentru viaţa de zi cu zi a coreenilor, deoarece cele două zone se completau reciproc atât în sectorul agricol, cât şi în cel industrial. Poporul coreean a fost împărţit în două şi din punct de vedere ideologic, politic şi al valorilor şi sistemelor economice. Astfel, paralela 38, de altminteri o linie artificială, promitea doar să irite situaţia în Coreea.

Atât Statele Unite ale Americii în Coreea de Sud, cât şi Uniunea Sovietică în Coreea de Nord au stabilit ocupaţii militare şi guverne separate. Uniunea Sovietică a rezolvat rapid problema dizidenţilor permiţându-le să fugă în zona americană sau prin lichidarea celor consideraţi „ireconciliabili”. Totodată, Uniunea Sovietică a trecut la înarmarea forţelor coreene din nord cu arme grele, cum ar fi tancuri, mitraliere şi piese de artilerie.

Deşi au existat negocieri între cele două regiuni privitoare la reunificarea ţării, atât în luna martie, cât şi în luna mai a anului 1946, aceasta nu a fost posibilă, lovindu-se de fiecare dată de refuzul Moscovei de a recunoaşte aproape orice partid important din Coreea de Sud. Curând, însă, odată cu respingerea planului Marshall de către ţările din Est, raporturile aveau să se tensioneze.

În această situaţie, Washingtonul preconizase ţinerea de alegeri în cele două zone în vederea constituirii unui parlament unic care să desemneze un guvern provizoriu.

La 14 noiembrie 1947, Adunarea Generală a ONU a adoptat în unanimitate, cu excepţia voturilor ţărilor blocului sovietic, o rezoluţie în acest sens, însărcinând o comisie să studieze la faţa locului măsurile care urmau să fie luate ulterior. Adunarea Generală a recunoscut dreptul Coreei la independenţă şi a stabilit o comisie care să supravegheze alegerile. Comisia nu a avut însă posibilitatea să pătrundă în Coreea de Nord.

S-au format, în urma alegerilor din august 1948, două parlamente şi două guverne, cel din nord condus de Kim Il-sung, iar cel din sud de Syngman Rhee. Erau întrunite toate condiţiile unui război civil şi singura care ar fi fost de natură să îl împiedice ar fi fost prezenţa trupelor celor două puteri, hotărâte să evite o confruntare armată, care ar fi putut să le fie fatală atât uneia, cât şi celeilalte. La 1 ianuarie 1949, Uniunea Sovietică avea să anunţe retragerea completă a trupelor sale; după o ezitare de şase luni, preşedintele american Truman a urmat exemplul sovieticilor.

La 25 iunie 1950, armata nord-coreeană a atacat Sudul, „războiul rece” devenind „cald”. La 26 iunie 1950, după numai 24 de ore de la începerea războiului, tancurile celor din nord erau la periferiile oraşului Seul. Era clar că Phenianul nu avea nici cea mai mică intenţie să dea urmare rezoluţiei adoptate în ajun de către Consiliul de Securitate cu nouă voturi pentru, nici un vot contra şi o abţinere (Iugoslavia), care îi cerea să-şi retragă în cel mai scurt timp posibil trupele pe paralela 38.

Declaraţia preşedintelui american Truman din 27 iunie 1950, la doar două zile după surprinzătoarea invadare a Coreei de Sud de către armata Coreei de Nord, stabilea clar motivaţiile şi coordonatele politice şi ideologice ale războiului: „Atacul împotriva Coreei de Sud dovedeşte, fără nici o îndoială că, pentru cucerirea unei naţiuni independente, comunismul a trecut de la acte de subversiune la invazia armată şi război. Au fost astfel ignorate documentele Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.”

Pentru preşedintele american era limpede că atacul nord-coreean reprezenta un punct de cotitură în istoria lumii, dincolo de care comunismul ori era respins, ori s-ar fi extins irezistibil prin forţă sau presiuni în întreaga lume.   

Ordinul preşedintelui Truman dat generalului MacArthur, comandantul forţelor americane din Pacific, de a interveni în Coreea de Nord cu unităţi navale şi aeriene s-a produs cu câteva ore înaintea votării Rezoluţiei Consiliului de Securitate al ONU prin care era autorizată pentru prima oară folosirea forţei prin oprirea unei agresiuni.

Marea Britanie, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Turcia, Filipine, Thailanda, Olanda, Etiopia, Franţa, Columbia, Belgia, Grecia şi Africa de Sus şi-au trimis contingente de diferite mărimi pentru a lupta, sub steagul Naţiunilor Unite şi comandament militar american, pentru stăvilirea comunismului în Peninsula Coreeană. De cealaltă parte, nord-coreenii au fost susţinuţi de tehnică de luptă, consilieri şi chiar cu efective de către Uniunea Sovietică, şi mai ales de către China Populară.

Iniţial, ajutorul SUA şi al Marii Britanii s-a materializat în suport aerian şi naval, considerându-se, în ciuda scepticismului liderilor militari americani, că acest sprijin va fi suficient. Reuşita invaziei de la Inchon (15 septembrie 1950), când ofensiva condusă de MacArthur a scos trupele ONU din punga de la Pusan şi i-a determinat pe nord-coreeni să se retragă la sfârşitul lunii pe teritoriul propriu după ce, ulterior, evacuaseră Seulul, a determinat administraţia americană să se întrebe ce va urma.

Atunci când luptele au trecut dincolo de paralela 38, regimul comunist chinez, condus de Mao Zedong, a avertizat că orice mişcare a trupelor ONU dincolo de fluviul Yalu (graniţa dintre China şi Coreea) ar fi inacceptabilă pentru ţara sa. MacArthur a prevenit Departamentul de Stat al SUA cu privire la faptul că trupele regimului comunist se concentrau la nord de fluviul Yalu, însă acest avertisment nu a fost luat în seamă.

Pe 25 noiembrie 1950, aproape 200.000 de „voluntari” chinezi au trecut fluviul Yalu, atacând frontal trupele ONU, luate total prin surprindere. Încă 500.000 de chinezi au făcut acelaşi lucru în decembrie 1950.

„Când armata Chinei Populare a lovit, şocul surprizei a provocat o retragere aproape în panică a forţelor americane de la Yalu la sud de Seul, care a fost abandonat pentru a doua oară în şase luni. În lipsa unei doctrine pentru războiul limitat, criza a făcut ca administraţia Truman să piardă controlul asupra obiectivelor politice. Depinzând de fluctuaţiile luptei, obiectivele politice au fost declarate a fi stoparea agresiunii, unificarea Coreei, menţinerea securităţii forţelor Naţiunii Unite, garantarea unei încetări a focului în lungul paralelei 38 şi împiedicarea extinderii războiului.

Primele înfrângeri americane, produse în urma intervenţiei masive a chinezilor pe frontul coreean, au furnizat şi primele reportaje obiective, dar deloc favorabile militarilor, ale corespondenţilor de război americani şi britanici. Aceştia nu au ezitat să scrie despre gradul slab de pregătire pentru luptă a unităţilor militare aliate sau despre atrocităţile din lagărele de prizonieri nord-coreeni din Coreea de Sud.

Urmarea a fost aceea că generalul MacArthur a instaurat oficial cenzura militară asupra tuturor materialelor de presă de pe front.

MacArthur a lansat o nouă ofensivă pentru a alunga forţele nord coreene peste râul Yalu, dar acţiunea sa a coincis cu contraofensiva chineză condusă de generalul Liu Biao. Comuniştii au reuşit să reocupe Pyongyangul şi Seulul la începutul lunii ianuarie 1951. Soarta războiului s-a schimbat odată cu ofensiva din a doua jumătate a lunii a forţelor ONU. Seulul a revenit sub control sud-coreean în martie, iar forţele ONU au trecut pentru a doua oară paralela 38.

MacArthur a cerut ca bazele manciuriene să fie bombardate şi să fie instituită o blocadă asupra Chinei şi tot aici să fie aduse forţele chineze naţionaliste din Taiwan. Drept urmare, în aprilie 1951, MacArthur a fost demis pentru emiterea acestor pretenţii care depăşeau domeniul atribuţiilor unui comandant militar, iar obiectivele americane au fost încă o dată modificate. Pentru prima oară, „respingerea agresiunii” a fost definită ca ajungerea la reglementări pe linia de încetare a focului oriunde s-ar fi aflat acesta.

Primele negocieri pentru încheierea unui armistiţiu au avut loc pe data de 10 iulie, mai întâi la Kaesong, în Coreea de Nord, iar mai târziu la Panmunjon. Un prim progres avea să se înregistreze în luna noiembrie 1951, când s-a convenit asupra unei linii de armistiţiu de-a lungul frontului, cu o poziţie uşor avansată a Coreei de Sud faţă de paralela 38. În octombrie 1952, Comandamentul ONU a făcut o ofertă finală de pace şi odată cu respingerea ei de către comunişti s-a retras de la masa convorbirilor pentru o perioadă nedefinită.

În timpul vizitei sale în Coreea, noul preşedinte american, Dwight Eisenhower a declarat că este partizanul încetării focului. Deşi nu a cerut punerea la punct a unor planuri de luptă care să vizeze operaţiuni majore, a sugerat într-un cerc restrâns că „în absenţa unui progres satisfăcător, intenţionăm să uzăm decisiv de arsenalul nostru militar, fără nici un fel de inhibiţie şi vom înceta a ne simţi răspunzători pentru escaladarea conflictului în Peninsula Coreea.

Un factor decisiv în reluarea negocierilor din martie 1953 l-a avut, se pare, şi moartea lui Stalin, din martie acelaşi an. Premierul chinez Zhou Enlai, prezent la Moscova pentru funeralii, a sugerat revenirea la masa tratativelor. Aceasta a fost destul de greu de realizat, deoarece liderul sud-coreean, Singham Rhee, a refuzat orice armistiţiu care ar fi lăsat Coreea divizată. De asemenea, negocierile au fost îngreunate de intensitatea bombardamentelor americane, precum şi de puternica ofensivă finală a armatei chineze. Până la urmă, comuniştii au renunţat la cererea de repatriere forţată a prizonierilor şi acordul de încetare a focului a fost semnat.

Războiul s-a încheiat la 27 iulie 1953 prin semnarea armistiţiului de la Panmunjon între reprezentanţii Chinei şi cei ai Coreei de Nord. Coreea de Sud a refuzat să-l semneze. Înţelegerea nu a dus la o pace reală, relaţiile dintre cele două Coree rămânând în continuare încordate.

În cei trei ani de confruntări sângeroase au murit 900.000 de chinezi, 1,5 milioane de nord-coreeni, 1,3 milioane de sud-coreeni şi 34.000 de americani. Peste 100.000 de americani au fost răniţi în timpul luptelor.