Primul capitol al dorinþelor

Prima datã am icnit, de parcã un suflu dureros mi-ar fi rãcorit plãmânii cu intensitatea durerii stoarcerii unui coº adolescentin. Apoi mi-a venit sã mãnânc telecomanda, urând din tot sufletul trupul ei de plastic si sfârcurile butoanelor ei blestemate. Am tras un ºut unei mingi imaginare, dar am descoperit cã nu era consistenþa mingii, aºa cum credeam, ci consistenþa nedumeritã a unui picior de la masa din sufragerie. Pe final, mi-am dat seama cã era sã expediez o frunzã de varzã muratã în televizor, ca o ultimã ridicare a chipiului durerii mele. Steaua, cea mai frumoasã echipã de club din lume, tocmai pierduse cu Valencia. Din seara aia mi-am propus sã-mi doresc multe, mãcar gândurile sã mi le las sã oboseascã înaintea unor nopþi în care nu pot, de atâtea ori, sã adorm. Pentru început – ºi pentru aceastã sãptãmânã - mi-am impus sã-mi doresc sã trãiesc într-o normalã lume a presei, cu fantasmagoricele ei turnuri ale moralitãþii pierdute în ceaþa adevãrului fiecãruia dintre noi. Visez la o lume în care jurnaliºtii sã fie respectaþi ca purtãtori ai adevãrului ºi în care sã nu mai aud cã ciorba este moneda pentru scrierea sau filmarea unor materiale. Visez la o competiþie liberalã pe o piaþã care numai liberalã nu e ºi la eliminarea tuturor subvenþiilor politice sau economice care ne împiedicã sã ne dãm seama cã albul e alb si adevãrul-adevãr. Aºtept criterii pentru afirmarea ºi recunoaºterea importanþei ºi forþei pe piaþã, aºa cum aºtept – înscris ca prim client – deschiderea unor ºedinþe de terapie în grup. Pentru cã am luat-o razna. Orgoliile, piticii noºtri, demenþa Puterii, curvãsãria, plãcerea perversã de a avea ºansa degetului acuzator, salariile de mizerie, ne vor transforma (dacã nu suntem cumva) în inchizitori nedrepþi tocmai ai unei lumi pentru care, unii dintre noi, se vor mai lupta sã fie dreaptã. Nu mai scriem, vorbim sau transmitem la televizor pentru ei, fidelii noºtri, care ne vãd cruciaþi moderni – amãrâþii de noi, transformaþi în bieþi valeþi cãlãri pe biete mârþoage. Nu, noi scriem, vorbim sau transmitem pentru noi ºi, vai, de atât de puþine ori, pentru oricum violata noastrã onoare de ziarist. Nu, noi ne minþim în fiecare zi cât suntem de grozavi, cum o sã-l bip pe ãla sau bip pe celãlalt, pânã când vom rãmâne precum niºte straºnici lãncieri bipãitori într-o lume lipsitã de cetãþenii care sã ne urmãreascã. Iar ziua aceea, la cât suntem de dispreþuitori, e aici. Azi. P.S. Felicitãri pentru tot, domnule Hoban. Apropo, dumneavoastrã ce dorinþe aveþi? P.S.S. Nu ne strânge nimeni pe toþi, sã dea cu bomba în noi, ºi apoi sã o ia de la capãt cu niºte puºtani de 17 ani? Dan PÂRCÃLAB