Primul Asediu al Vienei

Primul asediu al Vienei de către turci şi aliaţi unguri şi moldoveni a durat din data de 27 septembrie până în 14 octombrie 1529, când Soliman Magnificul s-a retras cu pierderi însemnate. În opinia istoricilor, acest eşec marchează începutul declinului otoman, prin oprirea expansiunii musulmane spre Europa Centrală.

De când otomanii de origine turcă şi-au consolidat, în 1345, o bază militară în Galipoli şi până la sfârşitul secolului al XV-lea, aceştia s-au extins în cea mai mare parte a sud-estului Europei. Au zdrobit şi ocupat Imperiul bizantin, au ocupat o mare parte din Grecia, dar şi Macedonia, Bulgaria, Serbia şi Herţegovina. În acelaşi timp, o mare parte din Asia Mică a fost integrată în Imperiul Otoman. La începutul secolului al XVI-lea a continuat expansiunea în regiunile arabe şi persane.

În timpul sultanului Soliman I Magnificul, regatul Ungariei a devenit ţinta cuceririlor otomane. Belgradul a căzut în 1521, iar în 1526 a avut loc dezastrul de la Mohács, care a pecetluit soarta Ungariei. În această luptă a căzut şi regele Ungariei, Ludovic al II-lea, ultimul reprezentant al monarhiei ungare.

Prin aceasta a devenit posibilă pretenţia habsburgilor de a ocupa tronul Ungariei, însă lui Ferdinand I, mai târziu împărat al Sfântului Imperiu Roman, i s-a împotrivit Ioan Zapolya, acesta fiind sprijinit de o mare parte din nobilimea maghiară. De acest conflict a profitat Soliman Magnificul, care, sprijinindu-l pe Zapolya, a pornit o campanie militară împotriva lui Ferdinand, regele Boemiei şi Austriei. O mare parte din armata habsburgică se afla în Italia, angajată în luptele cu Franţa, ocazie favorabilă atacului otoman.

În 1529, Imperiul otoman îşi câştigase deja faima de mare putere europeană şi devenise, datorită expansiunii teritoriale impresionante, unul dintre cei mai importanţi actori politici de pe continent. Ultimele cuceriri militare, între care se remarcă Belgradul şi parte din teritoriul ungar, îi aduseseră pe otomani aproape de centrul Europei şi, odată cu avansul către Viena, centrul puterii habsburgice, se părea că Imperiul Otoman avea mari şanse de a se impune în faţa puterilor creştine.

La 10 aprilie 1529, armata otomană a pornit din Constantinopol spre vest. În timp ce trecea prin Europa de est, pe traseu s-au alăturat întăriri din unele garnizoane turceşti, ceea ce a dus la formarea unei armate puternice, căreia i s-au alăturat, în afară de turci, şi soldaţi din teritoriile ocupate, ca de exemplu din Ungaria.

Armata otomană care s-a îndreptat spre Viena în 1529 a fost condusă de nimeni altul decât sultanul Soliman Magnificul. Acesta a fost un mare strateg militar, astfel că istoricii n-au putut să nu se întrebe de ce sultanul a luat decizia asedierii Vienei. În ciuda celorlalte victorii militare, asedierea şi cucerirea capitalei Imperiului habsburgic era o adevărată provocare, iar victoria nu era nici pe departe sigură. Unii istorici au argumentat că Soliman s-a lăsat dus de val de victoria de la Mohács din Ungaria, şi a dorit să recurgă la acest gest extrem pentru a demonstra puterea imperiului său. Alţii au afirmat că Soliman ştia că nu va reuşi să cucerească Viena în acel an şi că dorea doar slăbirea puterii habsburgilor, în vederea unui atac viitor.

Indiferent de motivaţia pe care a avut-o, Soliman a adunat o armată cu adevărat impresionantă: cel puţin 120.000 de soldaţi, o cavalerie anatoliană experimentată şi foarte puternică, puternicul corp al ienicerilor şi cea mai avansată artilerie pentru acea vreme. Însă nu a fost de ajuns: deşi apărătorii Vienei au fost cu mult depăşiţi numeric, ei au reuşit să facă faţă atacului otoman şi să salveze oraşul. Au avut însă parte şi de noroc: clima din acel an s-a nimerit a fi neobişnuit de ploioasă, astfel încât inundaţiile şi terenul ploios au pus foarte mari probleme avansului otoman.

Armata lui Soliman şi-a început drumul spre Viena în mai 1529, dar nu a ajuns în faţa capitalei habsburgice decât la sfârşitul lumii septembrie, după ce a pierdut pe drum o importantă parte a artileriei şi destul de mulţi soldaţi. Această întârziere a fost benefică austriecilor, care au avut timp mai mult la dispoziţie pentru întărirea sistemului defensiv al oraşului.

O avangardă de 20.000 de călăreţi otomani a avut rolul de a zdrobi rezistenţa populaţiei locale. La data de 27 septembrie 1529, Viena a fost complet încercuită. Drumurile desfundate din Ungaria au împiedicat însă transportul tunurilor grele, turcii reuşind să ducă sub zidurile Vienei doar 300 de tunuri uşoare. Pentru transportul acestora au fost folosite 22.000 de cămile.

Viena, ca organizare, era un oraş-garnizoană, cu o miliţie de apărare de câteva sute de mercenari germani şi spanioli. La vremea respectivă, Viena era apărată în total de 22.000 de infanterişti şi de 2.000 de călăreţi. Mercenarii erau înarmaţi cu archebuze şi ţapini şi erau bine antrenaţi în războiul din Italia. Dacă zidurile cetăţii ar fi fost peste tot într-o stare bună, ar fi asigurat un mare avantaj apărătorilor Vienei. Ajutorul solicitat de principele Ferdinand a rămas în mare parte neîmplinit, iar el a aşteptat, zadarnic, ajutorul fratelui său, Carol Quintul, care era angajat în lupte cu Franţa.

Apărarea oraşului a fost încredinţată unui mercenar pe nume Niklas Graf Salm, care s-a dovedit a fi un strateg militar foarte bun, reuşind să prevadă mişcările inamicului, şi Wilhelm von Roggendorf. Primul s-a ocupat de repararea şi întărirea zidurilor de apărare cu pământ şi a postat 72 de tunuri de apărare. Pentru a face câmp liber de tragere tunurilor de apărare, el a ordonat dărâmarea caselor din zonă, a evacuat mii de femei şi copii din calea turcilor, care luau sclavi. 

Deja la 27 septembrie 1529 Soliman Magnificul a trimis o solie pentru predarea garnizoanei Vienei, cu promisiunea de a cruţa populaţia oraşului. Graf Salm a refuzat condiţiile de capitulare ale sultanului, care a început asediul. Din cauza lipsei artileriei grele, focul artileriei otomane nu a avut efectul dorit.

Soliman şi-a început atacul prin bombardamente, dar planul lui a fost de fapt să spargă zidurile cetăţii prin minarea porţilor şi turnurilor, prin intermediul unei reţele vaste de tuneluri săpate, teoretic, în secret. Însă Salm a aflat de acest plan secret al otomanilor şi, după ce a reuşit să afle poziţia tunelurilor inamicului, a ordonat săparea unor noi tuneluri pentru interceptarea otomanilor şi colectarea minelor.

A urmat o nouă încercare otomană de a dărâma zidurile de apărare prin explozii subterane, dar, în acelaşi timp, a continuat şi focul de derutare al artileriei turceşti. Săpăturile turceşti subterane s-au concentrat pe zona sudică a oraşului, unde fortificaţia era mai bună. Au avut loc brutale ciocniri subterane.

Datorită superiorităţii armurii de cavaleri, vienezii au ieşit învingători în această luptă. Cu toate acestea, turcii au reuşit să facă o serie de breşe şi săpături în zidul de apărare, ceea ce a dus la lupte deosebit de înverşunate mai ales cu ienicerii.

La 12 octombrie, turcii au reuşit să facă o breşă mare în zid, numit „Suleiman breşe”, prin care au încercat să intre în oraş. În această luptă deosebit de crâncenă, turcii au pierdut 1.200 de ieniceri, nereuşind să străpungă încercuirea. În seara aceleaşi zile, Soliman a ţinut în cortul său un consiliu de război, deoarece în acest timp asigurarea turcilor cu provizii era deosebit de proastă. Pentru prima oară în istorie, ienicerii şi-au exprimat dezaprobarea faţă de modul de aprovizionare. Sultanul le-a promis că, în cazul victoriei, vor primi o recompensă bogată, fapt care i-a convins să pornească din nou la atac.

La 14 octombrie, turcii au reuşit să facă o breşă în poarta Kernten, însă, din cauza pericolului de surpare la care erau supuşi atacatorii, apărătorii au reuşit din nou să închidă spărtura din zid prin construirea de palisade, astfel că atacul a eşuat. Ienicerii au refuzat să continue asediul, întorcându-se în tabără.

În aceste condiţii, asediul otoman nu a mai durat foarte mult. După numeroase nereuşite, pe 12 octombrie, Soliman discuta deja posibilitatea unei ultime încercări de a străpunge apărarea vienezilor. Nici acest ultim asalt nu a avut succes, iar în scurtă vreme otomanii au fost forţaţi să se retragă.

În noaptea de 15 octombrie a început retragerea armatei otomane, care a lăsat în urma sa tot ce nu putea transporta. Trupele s-au retras în dezordine la Belgrad, de unde sultanul a pornit un nou atac împotriva Ungariei.

În opinia istoricilor, acest eşec marchează începutul declinului otoman, prin oprirea expansiunii musulmane spre Europa Centrală. Cu toate acestea, la momentul respectiv, nimeni nu întrevedea acest declin, iar otomanii au mai avut ocazia de a-şi demonstra forţa în faţa puterilor creştine. În plus, ei au mai ajuns o dată la porţile Vienei, în 1683, doar pentru a fi învinşi pentru a doua oară. Însă, în acel moment, Imperiul otoman nu mai avea forţa din 1529 şi tuturor le era clar că erau martorii declinului inevitabil al unei foste mari puteri.

Cifra pierderilor este încă controversată, ea variind între 20.000 şi 40.000 de soldaţi turci căzuţi în luptă, între care mulţi ieniceri şi spahii. Numărul răniţilor şi bolnavilor a fost mult mai mare.

Înainte de atacul asupra Vienei, imperiul lui Soliman Magnificul atinsese apogeul. După această înfrângere, armata turcă, cu elita ei de ieniceri, şi-a pierdut renumele de „neînvinsă”.

Asediul Vienei din 1529 s-a soldat cu un eşec şi a redat Occidentului încrederea în sine de care avea nevoie pentru a face faţă otomanilor, punând capăt unei perioade îndelungate (aproape un secol) de avans continuu al turcilor în Europa. Cucerirea Vienei ar fi deschis pentru turci drumul spre cucerirea Apusului.

Al doilea asediu al Vienei a avut loc între 15 iulie şi 12 septembrie 1683. Turcii beneficiau de o armată mai numeroasă decât în timpul primului asediu, de circa 200.000 de oameni; aveau şi 300 de tunuri. Sultanul Mehmed al IV-lea i-a încredinţat conducerea armatei marelui vizir Kara Mustafa. O hoardă tătară de circa 40.000 de călăreţi (ceea ce reprezenta dublul apărătorilor din jurul Vienei) a atacat prima ţinuturile austriece. Leopold I s-a refugiat cu armata sa la Linz. În acelaşi timp, circa 50.000 de locuitori au părăsit Viena.

Ernst Rüdiger von Starhemberg a preluat conducerea apărării oraşului. Acesta a refuzat să capituleze, sperând că va reuşi, cu numai 11.000 de soldaţi şi 5.000 de locuitori şi voluntari, să reziste până la sosirea ajutorului din afară.

La 15 august, Jan III Sobieski a pornit din Cracovia spre Viena în fruntea armatei poloneze. La începutul lunii septembrie, trupele de eliberare a Vienei au trecut Dunărea, unităţile poloneze unindu-se cu cele bavareze, săseşti şi franco-şvăbeşti, mai apoi şi cu cele venite din Veneţia.

Kara Mustafa a fost învins şi s-a retras. La 25 decembrie, armata otomană se afla deja la Belgrad. Kara Mustafa a fost strangulat cu funia de mătase. Sultanul a primit capul tăiat al marelui vizir pe o tavă de argint.