Prima istorie antropologică închegată despre Ţara Oaşului

Nicoară Mihali e un fel de „Don Quijote” al culturii maramureşene. În 19 octombrie, la Biblioteca Universităţii Oradea îşi va susţine lucrarea de doctorat cu titlul: „Din istoria modernă şi contemporană a Ţării Oaşului – Lumea tradiţională şi Vendeta”, la care este aşteptat şi istoricul şi filosoful Neagu Djuvara.

Reporter: Cine-i scriitorul Nicoară Mihali şi de ce a ales tema vendetei în lucrarea de doctorat?

Nicoară Mihali: Dacă este să vorbim de generaţii în literatură, absolut fiecare generaţie are exponenţi de seamă. Eu sunt o generaţie a anilor ’90, când mulţi nu se dezmeticeau şi nu ştiau ce se întâmplă după libertatea din ’89. Şi atunci, copilul acela dormea pe sub poduri şi era al nimănui, şi care a vrut să fie exponentul unei generaţii, a vrut să demonstreze că se poate ajunge şi până acolo încât să poţi lua un titlu de doctor. În cazul meu este un doctorat în antropologie. Pentru că undeva la 14 ani m-am pierdut în Ţara Oaşului, într-o mulţime care ducea spre gară doi feciori care plecau la cătănie. Portul lor şi muzica aceea stridentă şi primitivă au pus o amprentă pe mine pentru toată viaţa. Apoi, oşenii mi-au dat posibilitatea să-mi pun un acoperiş. Aşa cum am spus, eram copilul „vagabond”, care dormea pe sub poduri şi pe băncile din parc, cu o pătură, dar am reuşit să-mi fac o casă. Iar cu banii primiţi pe un film monografic despre Ţara Oaşului mi-am acoperit casa. De aceea, port un respect deosebit pentru Ţara Oaşului şi am considerat că nimeni nu s-a aplecat asupra istoriei acestui ţinut. Este o enclavă a românismului de sute de ani, păstrată nealterată. Iar oşenii sunt cei care se descurcă în orice situaţie limită şi fac bani şi din piatră seacă.

Rep: Care este denumirea exactă a lucrării de doctorat?

N.M.: Din istoria modernă şi contemporană a Ţării Oaşului – Lumea tradiţională şi Vendeta. Această carte mi-a dat posibilitatea să văd ce înseamnă într-adevăr cercetarea şi ţinuta ei academică. Dacă până la această lucrare nu mă interesau aşa de mult notele ei de subsol, aparatul critic, abrevierile şi tot ce înseamnă o lucrare ştiinţifică, în clipa în care am trecut pragul unei comisii de doctorat, şi-a pus amprenta această şcoală. Dacă voi mai scrie lucrări ştiinţifice, cu siguranţă că aparatul critic, felul în care voi aranja frazele şi capitolele unei asemenea lucrări nu vor fi la voia întâmplării.

Rep: Cu ce vine nou această lucrare de doctorat?

N.M.: Dacă editam o carte de doctorat la 35 de ani, sunt sigur că nu aş fi adus nimic nou. Poate că sunt zeci de lucrări despre crime din diferite colţuri ale lumii, dar acum este o singură lucrare în lumea ştiinţifică românească, care vorbeşte despre crimele oşenilor. Lucrarea are ca „nou” în primul rând un tip de comunitate arhaică, care s-a păstrat până în zorii secolului XXI, şi care, aşa cum făceau popoarele primitive, au continuat să-şi menţină acelaşi aparat şi sistem de justiţie tradiţională, populară, prin care-şi făceau singuri dreptate. Fără să aibă nevoie de intervenţia Statului cu aparatul lui represiv şi justiţiar, şi fără să accepte Judecata Divină. Până la Judecata lui Dumnezeu e mult, şi atunci oşenii s-au hotărât să-şi facă singuri dreptate.

Rep: Câte cazuri de justiţie făcută cu cuţitul aţi găsit?

N.M.: În 1924, Luigi Pirandello, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, până atunci un profesor anonim şi neînsemnat la Roma, care se grăbea după ore să ajungă acasă pentru că avea o soţie bolnavă de nervi, atunci când a fost prezent în faţa juriului Nobel, a ţinut un discurs în care a zis cam aşa: vă jur că niciodată în viaţa mea nu mi-am scris opera cu premeditare. La mine, lucrurile se întâmplă tocmai invers. Pentru că la 18 ani, când terminam liceul, am scris o piesă de teatru care se numea „Numărul crucilor”, şi personajul principal era un tânăr care număra crucile dintr-un cimitir pe ultima sută de ani. Ca exact peste 30 de ani, tânărul acela de atunci, cu premeditare să fiu chiar eu, a numărat nu crucile, ci crimele din Ţara Oaşului pe ultima sută de ani, şi am ajuns la concluzia că au plecat cu cuţitul în spate, pe lumea cealaltă, peste 2500 de oameni din Ţara Oaşului, ucişi din vendete. Deci, un sat întreg, cu biserică cu tot, şi cu preot cu tot, a fost îngropat în ţara Oaşului numai din răzbunările de vendetă.

Rep: Psihologic, cum se explică lucrurile acestea?

N.M.: Sunt multe explicaţii. O dată că societatea Ţării Oaşului este o societate închisă, ei s-au căsătorit mai mult între ei pentru că era o ruşine să se căsătorească cu o fată din alt sat. După aceea, până în zorii secolului XX, oşenii au trăit într-o pădure imensă, satele lor erau nişte rarităţi în această pădure, şi au trăit din vânătoare. Ori, unui vânător care ucide zilnic animale îi este extraordinar de uşor să-şi ucidă şi seamănul, fără să aibă remuşcări. De asemenea, sunt urmaşii ilirilor traco-daci pe o ramură. Este o teorie care se susţine foarte bine, pentru că iliri sunt şi albanezii, şi tot un fel de iliri sunt şi italienii din Sicilia. Iar o altă teorie susţine că aceşti oşeni nu sunt nimeni alţii decât ausonii, o populaţie care vine tot din sudul Italiei, veri primari cu etruscii şi latinii, care s-au stabilit prin sec. al II-lea înaintea erei noastre, în Carpaţii Nordici. Ei sunt vorbitori de limbă latină vulgară. Aşa se explică şi se dau peste cap toate teoriile comuniste despre teritoriile şi spaţiile acestea în care nu au fost romani niciodată şi cu toate acestea ei vorbeau o limbă mai romană şi mai latină decât cei din teritoriile cucerite de romani şi latinizate.

Rep: Ce surprize vor fi la susţinerea tezei de doctorat?

N.M.: Pe lângă comisia oficială, i-am făcut o invitaţie specială istoricului Neagu Djuvara, care mi-a spus, printre altele, că are 97 de ani şi că este capabil să mai facă o aventură. Este vârsta la care îşi mai permite să facă o aventură şi va veni la susţinerea tezei mele de doctorat. Asta va fi în 19 octombrie, de la ora 12, la etajul IV în Biblioteca Universităţii Oradea. Unde, printre altele, poate printre cele mai mari bucurii ale existenţei mele, este aceea că mi-au spus intelectualii din Ţara Oaşului că vor fi prezenţi în sală. Asta este dovada că atunci când scrii o lucrare despre un ţinut cu oameni deosebiţi, oamenii aceia nu uită. Dacă despre Maramureş a scris Ioan Mihali de Apşa şi Alexandru Filipaşcu, despre Ţara Oaşului nu a scris nimeni. Poate la 200 de ani după moartea mea, în Ţara Oaşului, va exista o statuie a lui Nicoară Mihali, care a scris prima istorie antropologică închegată despre Ţara Oaşului.

 

„Undeva la 14 ani m-am pierdut în Ţara Oaşului într-o mulţime care ducea spre gară doi feciori care plecau la cătănie. Portul lor şi muzica aceea stridentă şi primitivă au pus o amprentă pe mine pentru toată viaţa. Apoi, oşenii mi-au dat posibilitatea să-mi pun un acoperiş. Aşa cum am spus, eram copilul „vagabond”, care dormea pe sub poduri şi pe băncile din parc, cu o pătură, dar am reuşit să-mi fac o casă. Iar cu banii primiţi pe un film monografic despre Ţara Oaşului mi-am acoperit casa. De aceea, port un respect deosebit pentru Ţara Oaşului şi am considerat că nimeni nu s-a aplecat asupra istoriei acestui ţinut. Este o enclavă a românismului de sute de ani, păstrată nealterată. Iar oşenii sunt cei care se descurcă în orice situaţie limită şi fac bani şi din piatră seacă”.

Nicoară Mihali