Prima călătorie în jurul lumii

La 10 august 1519, Magellan a pornit în prima călătorie realizată vreodată în jurul lumii. Expediţia iniţiată de el, dar sfârşită fără el, a furnizat regelui Spaniei, împărat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, un acces spre Indii, care nu înconjurau Africa, aflată la vremea aceea sub dominaţie portugheză, şi a permis statului spaniol să recupereze întârzierea pe care a contractat-o în direcţia Asia, odată cu depăşirea Capului Bunei Speranţe de către Vasco da Gama.

Fernando Magellan s-a născut în anul 1480, în Portugalia. Provenea dintr-o familie nobilă, dar săracă. De mic a fost îndrumat spre cariera armelor. Rămas orfan la vârsta de zece ani, a fost educat la curtea regală. A studiat navigaţia şi în anul 1505 s-a înrolat în marină, unde a slujit coroana portugheză participând la mai multe bătălii navale. A participat la cucerirea Indiei de Est şi a peninsulei Malacca. Împreună cu un prieten portughez, astronomul Ruy Faleiro, Magellan a conceput un plan de călătorie spre insulele Moluce, pe la vest, ocolind America pe la sud.

Magellan, în vârstă de patruzeci de ani în anul 1519, putea trece drept un aventurier dezamăgit. Portughez de viţă nobilă, după ce şi-a slujit ţara în Indii şi a primit o rană care l-a lăsat şchiop, Magellan nu a reuşit să facă marea carieră la care visa în serviciul regelui Manuel. Şi totuşi, i-a propus regelui proiectul de a atinge India, navigând spre vest.

Magellan nu a făcut decât să reia şi să aprofundeze intuiţiile lui Cristofor Columb, pentru a le da substanţă. Se ştia deja din 1508, după călătoria lui Amerigo Vespucci, că nu în Indii a ajuns Columb, ci pe un pământ până atunci necunoscut.

Istmul care se va numi Panama a fost traversat pentru prima oară în 1513, de către Balboa, care a descoperit că de cealaltă parte a noului continent se afla o mare liberă.

Magellan a propus să fie căutată trecerea simetrică cu Capul Bunei Speranţe, care să dea acces la acea mare. I s-a întâmplat acelaşi lucru ca lui Columb: regele Portugaliei l-a refuzat. Navigatorul s-a dus aşadar să-şi expună proiectul în faţa regelui Spaniei, care, după multe ezitări, a acceptat să-l susţină. Magellan şi Faleiro au cerut aceleaşi drepturi şi privilegii de care a beneficiat Columb. După îndelungi tocmeli cu consilierii regelui, care şi-au rezervat o mare parte din veniturile presupuse, a fost încheiată o convenţie. Regele s-a obligat să echipeze pe socoteala tezaurului cinci corăbii şi să asigure expediţiei provizii pe doi ani.

Magellan, naturalizat spaniol, a devenit comandantul unei escadre de cinci nave, la bordul cărora se aflau 265 de oameni proveniţi din ţări diferite (portughezi, italieni, francezi, spanioli, flamanzi, germani, sicilieni, englezi, malaezieni, negri şi mauri). Deoarece „Consiliul pentru Indii” nu avea încredere totală în „portughez”, ceilalţi căpitani de corăbii au fost numiţi spanioli: Juan Cartagena, Gaspar de Quesada, Luis de Mendoza şi Juan Serrano. Flotila lui Magellan era formată din nava-amiral „Trinidad” şi de alte patru nave: „San Antonio”, „Conception”, „Victoria” şi „Santiago”. La bordul uneia dintre corăbii s-a aflat şi un istoric, Antonio Pigafetta, căruia i se datorează relatarea primei călătorii în jurul lumii. Jurnalele de bord, sursă istorică importantă, au fost ţinute de Francisco Albo.

La 10 august 1519, Magellan a pornit în prima călătorie realizată vreodată în jurul lumii. Velierele lui Magellan au pornit din portul Sanlucar de pe Guadalquivir. După o escală în Insulele Canare, flota a început traversarea Atlanticului.

La început, drumul a fost, oarecum, unul de rutină. Magellan a vizat Insulele Capului Verde, apoi, de acolo, s-a îndreptat spre sud-vest. Sarcina cea mai grea a lui Magellan a fost să ţină la un loc cele cinci corăbii, care erau de tonaje şi viteze diferite. El a pus la punct un sistem ingenios de semnalizare luminoasă între nave pe timp de noapte. În acest fel, nici una dintre nave nu s-a rătăcit. 

A atins Brazilia la latitudinea oraşului Rio de Janeiro, unde s-a oprit pe 13 decembrie 1519. Pe 11 ianuarie 1520 se afla în Rio de la Plata şi, în aprilie, la sfârşitul verii australe, în San Julian, la 49 de grade latitudine sud. Pe durata iernii, foarte aspre de altfel, au izbucnit mai multe revolte, pe care Magellan le-a reprimat fără milă. Quesada a fost decapitat, Mendoza a fost ciopârţit, cu toate că murise deja în luptă, iar Cartagena şi un preot, care se alăturase rebelilor, au fost debarcaţi pe o insulă pustie. Magellan a pierdut o corabie, pe care o trimisese în recunoaştere de-a lungul coastei. „Santiago” s-a sfărâmat de stânci, un singur marinar pierzându-şi viaţa.

Ca urmare, doar patru vase au plecat, la sfârşitul lunii august şi, pe 21 octombrie 1520, au intrat în strâmtoarea dintre Ţara de Foc şi Patagonia, strâmtoarea botezată după numele navigatorului strâmtoarea Magellan.

La scurt timp, căpitanul de pe „San Antonio” s-a întors în Spania, luând cu el cele mai multe provizii ale flotei. Ajuns în Spania, l-a denigrat şi acuzat de trădare pe Magellan. Familiei acestuia i s-a retras ajutorul pe care-l primea, astfel încât soţia şi copilul lui au murit în mizerie.

Magellan a avut la plecare o idee destul de corectă despre ce-l aştepta. El a beneficiat de experienţa acumulată de marinarii portughezi pe durata mai multor generaţii. A ştiut, mai cu seamă, că o coborâre foarte mult spre sud avea să multiplice inevitabil dificultăţile navigării pe care va trebui să le depăşească. A prevăzut posibilitatea de a înainta până la 75 de grade latitudine, adică până la ceea ce noi numim Cercul Polar. Magellan a intuit, în plus, că sudul continentului american riscă să fie şi mai greu de atins decât Capul Bunei Speranţe. Strâmtoarea pe care a descoperit-o este situată, într-adevăr, dincolo de paralele de 50 de grade. Asta înseamnă că, dincolo de limita meridională a Lumii Noi, hula din vest nu a fost oprită de nici un obstacol: valurile puteau atinge înălţimi monstruoase.

În aceste condiţii, navigatorul a considerat că era preferabil să petreacă o lună explorând un şenal îngust, decât să-şi asume riscul de a depăşi uscatul care se întinde în sud şi care este numit astăzi Ţara de Foc. Una dintre insulele care formează punctul ei extrem este Capul Horn. Magellan ştia că, în încercarea de a căuta trecerea spre vest, el mergea în sensul opus circulaţiei atmosferice. Dar mai ştia că navele sale erau prea fragile pentru a suporta mările primejdios de puternice aflate la latitudinile extreme. Drumul prin strâmtoarea Magellan, pe care navigatorul a botezat-o „Strâmtoarea Tuturor Sfinţilor”, a durat 38 de zile.

În acel moment, îngrijorarea şi nemulţumirile au început să-i agite din nou pe oamenii lui Magellan. Cu toţii şi-au dat seama că din acel moment urmau să navigheze pe mări total necunoscute şi probabil în condiţii extrem de grele. Una dintre nave, cu toţi marinarii şi statul ei major, a făcut cale întoarsă, înainte ca Magellan să observe şi să o poată împiedica. Cu toate acestea, la 28 noiembrie 1520, Magellan se afla în Pacific.

Dezertorii au intuit corect. Pe coasta chiliană nu exista nici un punct de legătură şi aprovizionarea în aceste condiţii era imposibilă, atât în ceea ce priveşte hrana, cât şi apa proaspătă. Magellan a ştiut totuşi ce trebuie să facă şi unde să meargă. A navigat la latitudinea Molucelor. Principala sa grijă, şi aceasta era importantă, venea de la longitudine. Navigatorii, printre care portughezii, erau numeroşi, au recunoscut cu uşurinţă constelaţiile emisferei, iar Crucea Sudului, care călăuzea de atâta vreme explorarea ţărmurilor aficane, le-a îngăduit să se orienteze cât se poate de bine.

Ratând din nefericire toate arhipelagurile situate la această latitudine, dar cărora ei le ignorau existenţa, cele trei corăbii au rămas vreme de 99 de zile pe mare înainte de a găsi un loc pentru aprovizionare. Abia pe 6 martie au putut acosta la Guam, în insulele Mariane, iar zece zile mai târziu în insula Cebu din Filipine.

Traversarea s-a făcut pe o mare calmă - de aici numele de Pacific (liniştit) pe care şeful expediţiei l-a dat nou descoperitului ocean –, dar sub un soare ca de plumb. Echipajele au fost decimate de scorbut, iar supravieţuitorii erau istoviţi de efort şi aprope morţi de foame.

După ce oamenii s-au odihnit îndeajuns, convoiul şi-a reluat drumul şi

s-a îndreptat dintr-o greşeală spre insulele ce aveau să poarte numele de Filipine, pe care Magellan le-a luat în posesie în numele regelui Spaniei şi unde a luat măsuri pentru a-i face respectată suveranitatea. Şi chiar în cursul unei operaţiuni de menţinere a ordinii, căpitanul a fost rănit mortal de o săgeată indigenă. Magellan i-a promis liderului băştinaşilor din Cebu că-l va sprijini împotriva unui trib rival; a murit în următoarea luptă.

Locotenenţii lui Magellan nu s-au dovedit la înălţimea misiunii lor. Desigur, ei au mers în Insulele Moluce, au proclamat apartenenţa uneia dintre insulele arhipelagului la Spania şi au umplut calele navelor cu mirodeniile mult dorite. Dar două treimi din oameni au murit şi au fost nevoiţi să mai abandoneze un vas înainte de a părăsi Filipinele.

În plus, portughezii, care controlau regiunea şi nu vedeau cu ochi buni spargerea monopolului lor, s-au arătat ostili. O altă corabie a fost pierdută, ceea ce i-a obligat să lase în Moluce o parte din încărcătură, încredinţată în paza celor care nu au mai avut curajul sau forţa de a continua drumul.

La 13 decembrie 1521, ultima navă a plecat sub comanda lui Sebastian del Cano, un fost ocnaş basc, ale cărui calităţi l-au impus ca şef în faţa camarazilor săi. Călătoria s-a desfăşurat în condiţii extrem de grele. Ruta aleasă a fost aceea a Bunei Speranţe. În vreme ce, la plecare, corabia – este vorba de „Victoria” – număra şaizeci de oameni, în Spania au ajuns doar optsprezece.

La 6 septembrie 1522, o corabie a ancorat în micul port spaniol San Lucar. La bordul ei se aflau cei optsprezece oameni vlăguiţi pe care-i comanda aventurierul Sebastian del Cano. Era tot ce mai rămăsese din escadra încredinţată cu trei ani înainte lui Fernando Magellan.

Moartea lui Magellan nu a fost în zadar. Expediţia iniţiată de el, dar sfârşită fără el, a furnizat regelui Spaniei, împărat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, un acces spre Indii care nu înconjura Africa, aflată la vremea aceea sub dominaţie portugheză, şi a permis statului spaniol să recupereze întârzierea pe care a contractat-o în direcţia Asia odată cu depăşirea Capului Bunei Speranţe de către Vasco da Gama. Expediţia i-a dat totodată lui Carol Quintul ocazia de a-şi afirma dominaţia asupra unor noi teritorii: Filipinele şi, mai ales, Insulele Moluce, unde se găseau cele mai fine mirodenii. Valoarea mirodeniilor aduse de singura navă care a terminat călătoria a acoperit nu numai cheltuielile cu expediţia, dar au adus şi un important câştig.