Prima abdicare a lui Napoleon

După bătălia de la Leipzig, Senatul era pregătit să voteze detronarea lui Napoleon. Mareşalii Ney, Oudinot şi MacDonald i-au cerut abdicarea şi Napoleon a acceptat în cele din urmă să renunţe la tron în favoarea fiului său. Adversarii lui Napoleon au refuzat să accepte această abdicare şi astfel împăratul a fost nevoit să abdice nu doar în numele său la orice pretenţie la tronul Franţei şi cel al Italiei, ci şi în numele copiilor săi.

După înfrângerea lui Napoleon în bătălia de la Leipzig, armatele napoleoniene s-au văzut nevoite să poarte bătălii pe teritoriul Franţei. La 29 martie 1824, împărăteasa Maria Luiza şi fiul lui Napoleon, regale Romei, au fost evacuaţi din capital, îndreptându-se spre Rambouillet. Din convoi făceau parte câteva furgoane ce conţineau bijuteriile coroanei, veşmintele folosite la ceremonia de încoronare, spade imperial, argintăria, vesela aurită şi tezaurul: treizeci şi două de butoiaşe pline cu aur.

Parisul părea să nu ia situaţia foarte în tragic. Apropierea cazacilor ţarului Alexandru I nu părea să-i sperie prea tare pe parizieni. Pe bulevarde, pe terasele cafenelelor, lumea elegantă consuma limonade şi prăjituri cu ciocolată şi rom, în vreme ce cetăţenii onorabili şi fetişcanele uşuratice se îndreptau spre bariere.

Între timp, prusacii lui Blücher au ocupat cartierul Montmartre şi au început să bombardeze centrul Parisului. De la bariere au început să apară lăncile lungi ale cazacilor şi bicele lor. Directoarele pensioanelor de fete le-au îmbrăcat la repezeală pe elevele lor în haine bărbăteşti şi le-au ascuns în Marais. Conform unui acord, garnizoana franceză nu a fost luată prizonieră şi a fost lăsată să părăsească Parisul.

Iniţial, mareşalilor francezi aflaţi în Paris li s-a cerut ca trupele franceze să depună armele. Nici un mareşal al imperiului n-a consimţit vreodată la umilinţa de a se lăsa dezarmat. În cele din urmă, condiţiile mareşalilor au fost acceptate, cu atât mai mult cu cât mareşalii francezi au ameninţat că mai degrabă se îngroapă sub ruinele Parisului decât să subscrie la dezarmarea trupelor lor. În curtea Palatului Invalizilor au fost arse pe un rug drapelele cucerite de Marea Armată în optzeci de bătălii.

Între timp, la 31 martie, Napoleon a ajuns la Fontainebleau. După câteva ore de odihnă, Napoleon a inspectat poziţiile ocupate de cei unsprezece mii de oameni ai lui Marmont, care au reuşit să plece din Paris. În aceeaşi zi, primele trupe de cazaci au intrat în Paris.

Pentru parizieni, întrucât capitala a căzut, imperiul francez nu mai exista. La 1 aprilie, un simulacru de Senat a ales un guvern provizoriu. Consiliul municipal şi Consiliul general au votat următoarea moţiune: renunţă formal la orice supunere în faţa lui Napoleon Bonaparte şi îşi exprimă dorinţa cea mai arzătoare de a fi restaurat un guvern monarhic, în persoana lui Ludovic al XVIII-lea.  

Napoleon îşi trece în revistă, la 3 aprilie, unităţile din vechea gardă imperial şi divizia Henrioan, din tânăra gardă, nerenunţând la a cuceri Parisul. La 4 aprilie, la Fontainebleau, pe o ploaie măruntă, după paradele gărzii călare, soldaţii îşi afirmă din nou dragostea lor pentru împărat, cerând să pornească în marş spre Paris.

În acest moment au intrat în scenă mareşalii. Pentru ei, domnia fiului lui Napoleon apărea ca singura cale de a salva imperiul şi veniturile lor, în condiţiile în care Senatul era pregătit să voteze detronarea lui Napoleon. Mareşalii Ney, Oudinot şi Macdonald i-au cerut abdicarea şi Napoleon a acceptat în cele din urmă să renunţe la tron în favoarea fiului său.

Ţarul Alexandru, cu toate că nu-i simpatiza pe Bourboni, a fost nevoit de aliaţii săi să nu negocieze nici cu împăratul, nici cu vreun membru al familiei sale. Pe 6 aprilie 1814, mareşalii s-au întors la Fontainebleau. Napoleon, cu părul încâlcit, cu uniforma pe jumătate descheiată, a încercat să-şi mobilizeze mareşalii, dar aceştia nici măcar nu i-au răspuns. Copleşit, împăratul a scris câteva rânduri aproape indescifrabile: „Întrucât puterile declară că împăratul Napoleon este singura piedică în calea restabilirii păcii în Europa, împăratul Napoleon, credincios legămintelor sale, declară că renunţă, pentru el şi copiii lui, la tronul Franţei şi al Italiei şi că nu există vreun sacrificiu, chiar acela al vieţii sale, pe care nu e gata să-l facă în interesul Franţei.” În aceeaşi zi, Le Moniteur a publicat scrisorile de credinţă ale generalilor faţă de Ludovic al XVIII-lea.

Copleşit de adversităţi, dezgustat de ingratitudinea mareşalilor, pentru prima oară, viaţa lui Napoleon se frânge. Poate că niciodată nu s-a simţit mai umilit decât în acea zi, în care mareşalii, acei camarazi de glorie pe care i-a încărcat de titluri şi averi, care altădată nu îndrăzneau să murmure în faţa lui, l-au ameninţat că trupele nu vor mai asculta decât de ei. Sub acest aspect, ameninţarea mareşalilor era copilărească, fiindcă la un ordin al lui Napoleon grenadierii i-ar fi măcelărit într-o clipă.

Ney a fost cel care a dus actul abdicării la Paris. Atunci a început acel spectacol ruşinos şi degradant care s-a întins ca o pată neagră peste grandioasa epopee napoleoniană. A început goana, cursa nebună, întrecerea mareşalilor, a marilor demnitari pentru a ajunge primii la picioarele monarhului care nu se întorcea nici „prin graţia lui Dumnezeu”, nici prin voinţa poporului, ci prin graţia şi voinţa ţarului Rusiei. Mareşalii au fost primii care şi-au dat acordul la noua ordine.

Ţarul Alexandru s-a dovedit a fi susţinătorul cel mai important al vulturului rănit. El a fost primul care a propus suveranitatea insulei Elba pentru Napoleon şi a fixat la două milioane renta pe care Ludovic al XVIII-lea trebuia s-o verse „regelui insulei Elba”.

Contribuţia Rusiei la câştigarea victoriei fusese hotărâtoare, aşa că în mod normal ţarul Alexandru I a devenit arbitrul situaţiei. Talleyrand avea la activul lui prea multe păcate antibourboniene pentru a nu vedea cu nelinişte revenirea dinastiei. Soluţia unei restaurări a regalităţii în persoana lui Ludovic al XVIII-lea rămânea singura care i se impunea, însă această restabilire trebuia să aibă loc în condiţii care să-i lase noului rege convingerea că numai graţie lui Talleyrand s-a înfăptuit.

Lui Alexandru, problema tronului Franţei îi era aproape indiferentă. El promisese să nu se amestece, lăsând poporului francez posibilitatea de a decide, chiar dacă acesta şi-ar fi dorit revenirea la Republică. Ţarul l-ar fi preferat pe Barnadotte, dar Talleyrand a afirmat că Franţa nu-şi mai dorea un soldat pe tronul ei, căci în acest caz    l-ar fi păstrat pe cel pe care îl avea, pentru că acela era cel mai bun. 

În jurul stăpânului învins, totul s-a prăbuşit. Mareşalii, generalii, slujitorii, cu toţii se grăbesc să fugă. Napoleon rătăcea ca o umbră prin acelaşi palat în care a primit un papă şi şase regi. Nu mai rostea nici un cuvânt. Valetul său susţinea că Napoleon se afla „într-o asemenea stare de apatie, încât nu vede nimic din ceea ce se petrece în jurul său.” Nici măcar nu răspundea când i se vorbea. Mai mult, se pare că nici nu auzea ce i se spunea. O singură consolare: regimentele de gardă au ieşit din cantonamentele lor şi, purtând torţe,   l-au aclamat din nou pe împărat şi au cerut să pornească spre Paris. Dar Parisul era invadat deja de manifeste antibonapartiste, în care învinsul era tratat drept „infam, asasin şi tiran”.

În noaptea de 12 spre 13 aprilie, întins pe cuvertura patului brodată cu albine, Napoleon a încercat să se sinucidă cu o otravă pregătită mai de mult de doctorul Yvan şi pe care o purta la gât din momentul şarjei de la Malo-Iaroslaveţ, a doua zi după plecarea din Moscova. În scurt timp, Napoleon a început să vomite. I-a cerut doctorului o doză nouă, dar acesta l-a refuzat şi, după ce a făcut o criză de nervi, a dispărut. Napoleon a trecut prin chinuri îngrozitoare, dar spectrul morţii s-a îndepărtat treptat.

În după amiaza zilei de 20 aprilie, trăsurile care aveau să-l ducă pe Napoleon spre Elba aşteaptă înşirate în curtea palatului. Însoţit de ultimii credincioşi, Napoleon, vizibil emoţionat, a coborât treptele pentru a-şi lua rămas bun de la „vechea gardă”. Imediat după plecarea împăratului, soldaţii au dat foc steagurilor, iar unii, ca să nu se despartă de ele, le-au înghiţit cenuşa.

Sosirea a doi noi suverani

Între 17 şi 19 aprilie au sosit la Fontainebleau delegaţii aliaţi însărcinaţi să-l însoţească pe fostul împărat până în insula Elba: un englez, doi austrieci, un rus şi un prusac, toţi generali. Temnicerii, plini de fireturi şi împodobiţi cu panaşuri erau emoţionaţi în momentul în care s-au prezentat prizonierului lor.

Drumul spre Elba a fost presărat cu peripeţii dramatice. În sudul Franţei, sentimentele unei părţi din populaţie rămăseseră regaliste. Locuitorii Avignonului s-au pregătit să-l linşeze pe „Căpcăunul din Corsica”. Doar intervenţia comisarului austriac a stăvilit mulţimea. Aceasta a averizat că dacă nu încetează imediat, în două ore totul va fi trecut prin foc şi sabie de 20.000 de soldaţi austrieci.

În ziua de 4 mai, atunci când fregata engleză care îl ducea pe Napoelon în insula Elba a aruncat ancora la Portoferraio, pe una din barierele Parisului intra cortegiul care aducea în mijlocul indiferenţei totale a maselor pe obezul bolnav de podagră, „invalid de timp, nu de războaie”, pe „prea creştinul” Ludovic al XVIII-lea.

În vreme ce la Paris intrarea lui Ludovic al XVIII-lea era anunţată cu salve de artilerie, generalul Dalseme, guvernatorul Elbei, anunţa printr-o simplă proclamaţie sosirea noului suveran.

Odată cu debarcarera la Portoferraio, penultimul act al epopeii napoleoniene s-a încheiat. Ultimul avea să înceapă peste zece luni.

Un batalion cât o armată

Din Marea Armată un singur batalion de soldaţi din vechea gardă a fost autorizat să-l urmeze pe Napoleon în insula Elba. Au fost aleşi cei mai bravi, cei mai impunători soldaţi. Sub comanda lui Cambronne, aceşti uriaşi pe care căciulile de urs îi făceau şi mai înalţi, cu feţele pline de cicatrice, cu mustăţile cărunte, cu priviri înfricoşătoare, au traversat Franţa într-un marş triumfal. Lumea din sate şi oraşe alerga să-i vadă. Un singur batalion părea o întreagă armată. Înmărmurită de admiraţie, populaţia i-a aclamat. Toată lumea avea impresia că vede trecând Marea Armată, din fruntea căreia lipsea doar împăratul. Prin faţa ochilor lor se desfăşura marea epopee. În satele şi oraşele în care batalionul a înnoptat, locuitorii s-au întrecut în a le oferi găzduire. Cu toate acestea, glorioasa falangă, cu steagul în frunte, nu reprezenta nici pe departe o armată. Fanfara ei, la fel de glorioasă, număra patru clarinete, un flaut, un corn şi câteva tobe.