Premieră la Teatrul Municipal Baia Mare: UN VIS CU MI-S REVISTA

Prin secolul al XIX-lea, în America de Nord în special, era în mare vogă un fel de spectacol de revistă, numit vodevil, în timpul căruia publicul se manifesta zgomotos, amuzându-se copios în faţa jocului comedianţilor, fluierând suficient de tare încât să acopere prestaţia muzicanţilor, trăind cu alte cuvinte spectacolul prin participare directă.

Succesul ulterior al spectacolelor de revistă în rândul maselor s-a datorat mai târziu ironiei şi satirei prezente în cuplete şi scheciuri. Principalele personaje vizate de săgeţile acide ale textelor jucate şi cântate de actori şi orchestre erau mai marii zilei, în principal politicienii, la care se adăugau diferite alte personaje, mai mult sau mai puţin cunoscute, dar care întru­chipau defectele majore ale oamenilor.

Recunosc faptul că nu am fost şi nu sunt un mare admirator al spectacolelor de revistă. Din mai multe motive, cel mai important fiind acela că genul acesta de spectacol şi-a schimbat deja de mulţi ani scopurile şi obiectivele care
l-au consacrat şi care l-au făcut să fie apreciat. Umorul spectaculos, de bună calitate, inteligent, rafinat, insinuant, alături de satira acidă, au fost înlocuite cu texte şchioape, asta în condiţiile în care mai existau şi texte.
Mai nou, pentru că mai marii zilei sunt cei care reprezintă principalii ordonatori de credite, başbuzucii de azi beneficiază de o nemeritată „protecţie” artistică. Cupletele şi scheciurile cu demers satiric sunt îndreptate spre personaje de mai mică importanţă, chiar dacă textul original face referire explicită la o anumită funcţie, de neconfundat pentru public, pentru simplul motiv că este singulară în urbe. „Greii” nu trebuie deranjaţi. Îmi aduc aminte că, în urmă cu ceva timp, reprezentaţii coteţului, colibei sau casei regale s-au arătat deranjaţi de zgomotul spectacolului de revistă care se juca la Teatrul de vară Herăstrău, care-i vecin cu Palatul Elisabeta, unde doarme Radu Duda, actoraşul ăla ratat, şi principesa moştenitoare a prafului de pe tobă, Margareta. Or fi cântat şi ăia „Adio, cade duda” sau „Margareto, spune-mi drept...”
Oameni care se pricep mai bine decât mine la acest gen de spectacole zic că UN VIS CU MI-S REVISTA merită văzut şi eu îi cred. Până la urmă cu toţii mai avem nevoie de spectacole care să ne deconecteze, un gen mai puţin greu, ca să nu zic uşor, după cum avem nevoie şi de muzică, dans şi comedioare simple. Ca să mai uităm de comedioarele mai complicate pe care le trăim.

O aventură revuistică în care cavalcada râsului e nemuritoare

„Spectacolul s-a terminat. Scena este goală. Portarul plictisit îşi începe rondul de noapte. Printre costume şi decoruri uitate i se năzare o idee. Luminile se aprind, teatrul prinde viaţă, iar vraja îl împresoară. Şi iată: Actorul îşi face apariţia. În jocul său pune accentul pe umor, în dialogul parodic cu personajele pe care le întruchipează, de la Romeo la Zugrav, de la Cioban la Mirele şugubăţ, într-o duplicitate brechtiană – de distanţare, arătându-ne când şi când statutul lui de actor care are o simpatie nedisimulată faţă de propriile personaje.
Dialoguri surprinzătoare, replici scurte, penetrante, ironii subtile. Scheciurile, semnate de Mihai Maximilian, sunt valorificate teatral prin cameleonismul actorilor într-un spectacol în care varieteul seduce prin interpr­e­tările inspirate ale soliştilor vocali, prin valenţele coregrafice ale corpului de balet (de la dansul contemporan la french cancan), care sunt exploatate cu meticulozitate într-o compoziţie expresivă, iar produsul artistic este unul incitant în ambianţa de mare efect.
E o aventură revuistică în care singurătatea dispare, iar cavalcada râsului e nemuritoare.”
Ana Liliana Ilea

 

O provocare acceptată

„Pentru mine această premieră a fost o provocare pe care am acceptat-o, cu atât mai mult cu cât nu am mai jucat într-un  spectacol de revistă şi îmi doream să joc într-un spectacol de acest gen. Mulţi consideră că spectacolele de revistă sunt surorile mai mici ale punerilor în scenă de pe Broadway, chiar dacă nu pot fi comparate prin grandoare, fonduri şi desfăşurare de forţe cu colosul american.
În altă ordine de idei, un spectacol de revistă era poate necesar într-un oraş care, de-a lungul timpului, a avut un public obişnuit cu astfel de reprezentaţii. Într-o discuţie purtată acum câteva zile, Radu Macrinici îmi spunea că teatrul trebuie să fie asemenea unei biblioteci în care există volume de mai multe genuri. Ca urmare, alături de spectacolele de dramă e bine să existe şi spectacole de revistă, care satisfac gusturile unui anumit gen de public.
Provocarea despre care vorbeam la început se leagă de faptul că un actor, cred eu, trebuie să poată să joace genuri diferite, să se adapteze unor situaţii inedite şi, de ce nu, să poată risca acceptând o astfel de provocare.”
Mircea Gligor